ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1579/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Decizia nr. 2247 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta T.T.L.A., declarat împotriva sentinței nr. 260 din 18 mai 2010 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Ploiești prin Primar - Direcția Evidență și Valorificare Patrimoniu și T.A.F. A casat sentința recurată și a admis excepția de necompetență funcțională a instanței de fond cu privire la capătul de cerere privind anularea dispoziției nr. 18967 din 13 octombrie 2008 și a trimis această cerere spre competentă soluționare la Secția civilă a Tribunalului Prahova.

A admis, în parte, acțiunea completată formulată de reclamanta T.T.L.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești prin Primar - Direcția Evidență și Valorificare Patrimoniu și T.A.F. și a obligat Primăria Municipiului Ploiești - Direcția Evidență și Valorificare Patrimoniu să asigure reclamantei accesul la dosarul administrativ nr. 14453/2001. A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului T.A.F. la plata daunelor morale ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Ploiești a reținut că din probele administrate în cauză, inclusiv răspunsul autorității pârâte la interogatoriu și față de situația că o mare parte din înscrisurile învederate de recurentă figurează ca fiind emise sau aparținând Primăriei Municipiului Ploiești, rezultă că există un refuz implicit al autorității de a asigura accesul reclamantei la dosarul administrativ menționat, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 se impune admiterea acestui capăt de cerere. In ceea ce privește cererea de obligarea pârâtului T.A.F. la plata de daune morale de 1 Euro instanța de recurs a constatat că aceasta nu este întemeiată, asigurarea accesului reclamantei la dosarul administrativ constituind o reparație echitabilă a prejudiciului suferit de aceasta.

In ceea ce privește excepția de necompetență funcțională a secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Prahova de a soluționa cererea de anulare a Dispoziției nr. 18967/2008 emisă de Primarul Municipiului Ploiești, invocată din oficiu de instanță, s-a constatat că acesteia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (3) 1 din Legea nr. 10/2001, care prevăd competența Tribunalului, secția civilă, în soluționarea cererilor de anulare a dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001 - act normativ special, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Acest text legal stabilește care sunt finele de neprimire în contencios administrativ, printre acestea aflându-se și actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

In acest context, a concluzionat Curtea de Apel Ploiești, că se impune trimiterea acestui capăt de cerere la instanța competentă material să îl soluționeze, respectiv Tribunalul Prahova, secția civilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs T.T.L.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul constatării necompetenței materiale a instanței de fond în soluționarea capătului de cerere privind anularea Dispoziției nr. 18967/2008 a Primarului Municipiului Ploiești. Susține, în esență, că instanța de recurs i-a înrăutățit situația în propria cale de atac prin declinarea competenței către Tribunalul Prahova, secția civilă, schimbând natura juridică a actului dedus judecății, respectiv Dispoziția Primarului Municipiului Ploiești, care în opinia recurentei este evident un act administrativ a cărui nelegalitate trebuie constatată de instanța de contencios administrativ și nu de o instanță civilă.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. , excepția inadmisibilității recursului invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru considerentele expuse în continuare. În primul rând, răspunzând criticilor formulate de recurentă atât prin cererea de recurs, cât și prin concluziile orale expuse în fața instanței cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte constată că fată de conținutul dispozitivului deciziei atacate, dispozițiile art. 158 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în soluționarea recursului. La această concluzie, conduce situația potrivit căreia, prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Ploiești nu a invocat propria necompetență materială în soluționarea cererii privind anularea Dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 de Primatul Municipiului Ploiești, ci, în cadrul judecării recursului a invocat, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc.

civ., în sensul că soluționarea capătului de cerere privind anularea dispoziției s-a făcut de o instanță necompetentă, respectiv Tribunalul Prahova, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, constatând întemeiat recursul și prin prisma acestui motiv de ordine publică, Curtea de Apel Ploiești a disjuns acest capăt de cerere și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ. l-a trimis spre competentă soluționare Tribunalului Prahova, secția civilă. In aceste condiții, este evident că recurenta nu poate urma procedura prevăzută de dispozițiile art. 158 C. proc. civ. , nefiind în prezența unei hotărâri de declinare a competenței, ci a unei decizii irevocabile, pronunțată în soluționarea unui recurs.

Pe de altă parte, nu poate fi primită critica recurentei în sensul că i s-a înrăutățit situația în propria cale de atac, în condițiile în care prin sentința pronunțată de Tribunalul Prahova, secția contencios administrativ și fiscal, ulterior casată de Curtea de Apel Ploiești, fusese respins capătul de cerere privind anularea Dispoziției Primarului Municipiului Ploiești ca neîntemeiat. Revenind la excepția inadmisibilității recursului, prin prisma dispozițiilor procedurale comune aplicabile acestei căi de atac, Înalta Curte reține că potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., prevede că sunt supuse recursului „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională". Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 377 alin. (2) punctul 4 C. proc.

civ., „sunt hotărâri irevocabile, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii". Din interpretarea textelor de lege menționate rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în recurs și care potrivit legii sunt irevocabile nu mai pot fi supuse căii de atac a recursului. Or, din actele dosarului rezultă că s-au parcurs cele două grade de jurisdicție prevăzute pentru judecarea cauzelor în contencios administrativ, fond și recurs, Decizia nr. 2247 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a soluționat calea de atac a recursului formulată împotriva sentinței nr. 260 din 18 mai 2010 a Tribunalului Prahova, având caracter irevocabil. Pentru argumentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază recursul formulat ca fiind inadmisibil și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. îl va respinge ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de T.T.L.A., împotriva Deciziei nr. 2247 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2011.