ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1579/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2247 din 16 decembrie

2010, Curtea de Apel

Ploiești, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis

recursul

declarat de reclamanta T.T.L.A., declarat împotriva sentinței nr. 260 din 18

mai 2010 a Tribunalului Prahova, în

contradictoriu

cu pârâții Primăria Municipiului Ploiești prin Primar -

Direcția Evidență și Valorificare Patrimoniu și T.A.F.

A casat sentința

recurată și a admis excepția de necompetență

funcțională a instanței de fond cu privire la capătul de

cerere privind

anularea dispoziției nr.

18967 din 13 octombrie 2008 și a trimis această

cerere spre competentă

soluționare la Secția civilă a Tribunalului Prahova.

A admis, în parte, acțiunea completată

formulată de reclamanta T.T.L.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul

Ploiești prin Primar - Direcția Evidență și Valorificare Patrimoniu și T.A.F.

și a obligat Primăria Municipiului Ploiești - Direcția Evidență și Valorificare

Patrimoniu să asigure reclamantei accesul la dosarul administrativ nr. 14453/2001.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului T.A.F. la plata daunelor

morale ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel

Ploiești a reținut că din probele administrate în cauză, inclusiv răspunsul

autorității pârâte la interogatoriu și față de situația că o mare parte din

înscrisurile învederate de recurentă figurează ca fiind emise sau aparținând

Primăriei Municipiului Ploiești, rezultă că

există un refuz implicit al

autorității de a asigura accesul reclamantei

la dosarul administrativ menționat, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art.

18 din Legea nr.

554/2004 se impune

admiterea acestui capăt de cerere.

In ceea ce

privește cererea de obligarea pârâtului T.A.F.

la plata de daune morale de 1 Euro instanța de recurs a

constatat că aceasta nu este întemeiată, asigurarea accesului reclamantei la

dosarul administrativ constituind o reparație echitabilă a prejudiciului

suferit de aceasta.

In ceea ce

privește excepția de necompetență funcțională a secției

comerciale, de

contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Prahova de a soluționa

cererea de anulare a Dispoziției nr. 18967/2008 emisă de

Primarul Municipiului Ploiești,

invocată din oficiu de instanță, s-a constatat că acesteia îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 24 alin. (3)

1

din Legea nr. 10/2001, care prevăd

competența Tribunalului, secția

civilă, în

soluționarea cererilor de anulare a dispozițiilor emise în temeiul

Legii

nr. 10/2001 - act normativ special, astfel încât devin incidente dispozițiile

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ. Acest text legal stabilește care

sunt finele de neprimire în

contencios administrativ, printre acestea

aflându-se și actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora

se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

In acest context, a concluzionat

Curtea de Apel Ploiești, că se impune trimiterea acestui capăt de cerere la

instanța competentă material să îl soluționeze, respectiv Tribunalul Prahova,

secția civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs T.T.L.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul

constatării necompetenței materiale a instanței

de fond în soluționarea

capătului de cerere privind anularea Dispoziției

nr. 18967/2008 a Primarului Municipiului Ploiești.

Susține, în esență, că instanța de

recurs i-a înrăutățit situația în propria cale de atac prin declinarea

competenței către Tribunalul Prahova, secția civilă, schimbând natura juridică

a actului dedus

judecății, respectiv

Dispoziția Primarului Municipiului Ploiești, care în opinia recurentei este

evident un act administrativ a cărui nelegalitate

trebuie constatată de

instanța de contencios administrativ și nu de o instanță civilă.

Analizând cu

prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.

, excepția inadmisibilității

recursului invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este

întemeiată pentru considerentele expuse în continuare.

În primul rând, răspunzând criticilor

formulate de recurentă atât prin cererea de recurs, cât și prin concluziile

orale expuse în fața instanței cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte constată că

fată de

conținutul dispozitivului deciziei

atacate, dispozițiile art. 158 C. proc. civ.

nu sunt aplicabile în

soluționarea recursului. La această concluzie, conduce situația potrivit

căreia, prin decizia pronunțată, Curtea de Apel Ploiești nu a invocat propria

necompetență

materială în soluționarea

cererii privind anularea Dispoziției emise în

temeiul Legii nr. 10/2001 de Primatul Municipiului Ploiești, ci, în

cadrul

judecării recursului a invocat, din oficiu, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 punctul 3 C. proc. civ., în sensul că

soluționarea capătului de cerere privind anularea

dispoziției s-a făcut de

o instanță necompetentă, respectiv Tribunalul

Prahova, secția contencios administrativ și fiscal. Prin urmare, constatând

întemeiat recursul și prin prisma acestui motiv de ordine publică, Curtea de

Apel

Ploiești a disjuns acest capăt de

cerere și, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (6) C. proc. civ. l-a

trimis spre competentă soluționare Tribunalului Prahova, secția civilă.

In aceste condiții, este evident că

recurenta nu poate urma procedura prevăzută de dispozițiile art. 158 C. proc.

civ.

, nefiind în prezența unei hotărâri de

declinare a competenței, ci a unei decizii irevocabile, pronunțată în

soluționarea unui recurs.

Pe de altă parte,

nu poate fi primită critica recurentei în sensul că i

s-a înrăutățit situația în propria

cale de atac, în condițiile în care prin sentința pronunțată de Tribunalul Prahova,

secția contencios

administrativ și fiscal,

ulterior casată de Curtea de Apel Ploiești, fusese

respins capătul de

cerere privind anularea Dispoziției Primarului Municipiului Ploiești ca

neîntemeiat.

Revenind la

excepția inadmisibilității recursului, prin prisma

dispozițiilor procedurale comune

aplicabile acestei căi de atac, Înalta Curte reține că potrivit art. 299 alin.

(1) C. proc. civ., prevede că sunt supuse recursului „hotărârile date fără

drept de apel, cele date în apel precum și în condițiile prevăzute de lege,

hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională".

Pe de altă parte, în conformitate cu

dispozițiile art. 377 alin. (2) punctul 4 C. proc. civ., „sunt hotărâri

irevocabile, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat

fondul pricinii".

Din

interpretarea textelor de lege menționate rezultă că hotărârile judecătorești

pronunțate în recurs și care potrivit legii sunt irevocabile nu mai pot fi

supuse căii de atac a recursului.

Or,

din actele dosarului rezultă că s-au parcurs cele două grade de jurisdicție

prevăzute pentru judecarea cauzelor în contencios administrativ, fond și

recurs, Decizia nr. 2247 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, prin

care s-a soluționat calea de atac a recursului formulată împotriva sentinței

nr. 260 din 18 mai 2010 a Tribunalului Prahova, având caracter irevocabil.

Pentru

argumentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază recursul formulat ca fiind

inadmisibil și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va

respinge ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de T.T.L.A., împotriva Deciziei nr. 2247 din 16 decembrie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 17 martie 2011.