ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3939/2010

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 56 din 26 mai 2010, Curtea de Apel Cluj, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul C.V., împotriva rezoluției din 4 ianuarie 2010 dată în Dosarul nr. 369/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petiționarul la 50 lei cheltuieli judiciare in favoarea statului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin rezoluția din 4 ianuarie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul M.M., avocat în cadrul Baroului Cluj, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) - (3) și art. 290 C. pen.

Pentru a pronunța această rezoluție, parchetul a reținut că la data de 30 aprilie 2009, numitul C.V. din comuna Mihai Viteazul, județul Cluj, a depus o plângere la Judecătoria Turda prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a numitului M.M., avocat în cadrul Baroului Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, constând în aceea că acesta din urmă ar fi încasat de la el, cu titlu de onorariu, suma de 500 RON după care nu i-ar mai fi acordat asistența juridică promisă. Plângerea a fost înaintată spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj pe baza sentinței penale nr. 250 din 28 octombrie 2009 a Judecătoriei Turda. În declarația sa din 8 decembrie 2009, persoana vătămată a solicitat tragerea la răspundere penală a numitului M.M.

și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, arătând că persoana vătămată și făptuitorul s-au întâlnit în sediul Judecătoriei Turda la data de 10 martie 2009 și având în vedere că se cunoșteau de mai mult timp, persoana vătămată a solicitat avocatului M.M. să-l asiste în Dosarul nr. 366/328/2009 al Judecătoriei Turda. În aceeași dată numitul C.V. a plătit suma de 500 lei avocatului, care i-a eliberat chitanța din 10 martie 2009 în care a specificat că suma reprezintă „onorar”. La termenul din 11 martie 2009, M.M. a cerut amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării, instanța fixând noul termen pentru data de 8 aprilie 2009. Din declarațiile avocatului M.M.

rezultă că pe data de 8 aprilie 2009 persoana vătămată l-a întâmpinat la intrarea în clădirea Judecătoriei Turda și i-a comunicat că renunță la serviciile sale. Persoana vătămată a declarat că a primit de la avocat contractul de asistență juridică din 10 noiembrie 2009 la data când a renunțat la serviciile acestuia, în timp ce avocatul arată că a predat acest contract în data de 10 martie 2009 persoanei vătămate. Cu privire la data trecută în contract, avocatul M.M. a recunoscut că a scris în mod greșit în loc de luna martie luna noiembrie, motivând că în perioada respectivă încă mai era puternic marcat de un atac vascular cerebral suferit în urmă cu câteva luni. Pe de altă parte, M.M. a arătat că nu se consideră vinovat, deoarece și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de asistență juridică până când numitul C.V.

a renunțat la serviciile sale, respectiv a înregistrat în registrul de casă aferent lunii martie 2009 onorariul primit, fără a avea intenția de a înregistra contractul pe care data apare greșită în luna noiembrie 2009. S-a considerat că în cauză nu se impune începerea urmăririi penale față de numitul M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen., deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, mai precis lipsește latura subiectivă și anume intenția acestuia de a obține consecințe juridice prin indicarea necorespunzătoare a datei contractului de asistență juridică. Lipsa de intenție rezultă fără echivoc din faptul că sus-numitul a emis chitanța aferentă contractului cu data corectă de 10 martie 2009 și a înregistrat onorariul de 500 lei în registrul de casă din luna martie 2009. De asemenea, s-a considerat că nu se impune începerea urmăririi penale față de numitul M.M.

nici pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, în cauză fiind vorba despre nemulțumiri ale persoanei vătămate legate de modul de executare a contractului de asistență juridică, faptă ce nu este prevăzută de legea penală. Plângerea petiționarului formulată împotriva acestei rezoluții introdusă la procurorul ierarhic superior a fost respinsă ca tardivă, prin rezoluția din 22 martie 2010 din Dosarul nr. 233/II/2/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, arătându-se în motivare că a fost introdusă după expirarea celor 20 de zile de la data comunicării rezoluției atacate. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere la instanță, în baza art. 278 1 C. proc. pen. petiționarul C.V., solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale împotriva intimatului.

Analizând plângerea, instanța de fond a considerat că în mod corect s-a respins ca tardiv introdusă plângerea petiționarului, întrucât acesta a formulat-o după expirarea celor 20 de zile de la data comunicării. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs petiționarul C.V., solicitând admiterea plângerii sale și trimiterea cauzei la parchet pentru continuarea cercetărilor. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul petiționarului, îl consideră fondat pentru următoarele considerente: Din actele și lucrările dosarului rezultă că rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj emisă în Dosarul nr. 369/P/2009 la data de 04 ianuarie 2010 i-a fost comunicată petiționarului la 04 ianuarie 2010 prin scrisoare recomandată, scrisoare care s-a întors la unitatea de parchet la data de 13 ianuarie 2010, întrucât nu s-a procedat la ridicarea acesteia.

Ulterior, petiționarul, la data de 01 martie 2010, a formulat o cerere prin care solicita comunicarea unui exemplar al rezoluției din 04 ianuarie 2010 (fila 63 dosar parchet), iar la data de 16 martie 2010 a formulat plângere la procurorul general. Instituția plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată a fost introdusă în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, ca procedură de atacare în justiție a soluției de neînceperea urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, respectiv pentru a da posibilitatea persoanei vătămate în interesele sale de a supune unui veritabil control jurisdicțional actele finale ale procurorului de netrimitere în judecată.

Conform art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.” Din dispoziția legală mai sus enunțată rezultă că petiționarul, nemulțumit de soluția de netrimitere în judecată dată de procuror trebuie să parcurgă următoarele etape: - mai întâi să se adreseze cu plângere conducătorului unității de parchet din care face parte procurorul care a dat soluția de netrimitere în judecată; - apoi, dacă plângerea i-a fost respinsă de către conducătorul unității de parchet, să se adreseze cu plângere instanței de judecată.

Ca atare, admisibilitatea plângerii adresată instanței împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. este condiționată numai de respectarea fazelor procesuale reglementate de lege. Această plângere adresată instanței, având natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al soluției de neîncepere a urmării penale, nu poate fi direct analizată pe fond, ci numai după ce s-a efectuat un prim control al rezoluției procurorului, de către prim-procurorul parchetului din care face parte procurorul ce a dat soluția în cauză. Așa cum rezultă atât din conținutul instituției plângerii întemeiată pe prevederile art. 278 1 C. proc.

pen., cât și din denumirea marginală a textului de lege mai sus citat, actul pe care instanța urmează să-l supună examinării, după ce a constatat că a fost parcursă etapa prevăzută în art. 278 C. proc. pen., este actul de netrimitere în judecată emis de procuror, respectiv rezoluția sau ordonanța de clasare, de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale și nu rezoluția procurorului ierarhic de respingere a plângerii făcută conform art. 278 C. proc. pen. Procedura instituită prin dispozițiile art. 278 C. proc. pen. reprezintă numai o etapă obligatorie ce trebuie parcursă de petiționar, înainte de a se adresa instanței cu plângere împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată.

De altfel, din sintagma „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278” conținută în alin. (1) al art. 278 1 C. proc. pen. rezultă că legiuitorul, nefăcând nicio distincție între modalitățile respingerii plângerii de către procurorul ierarhic, ca nefondată ori ca tardivă, a dorit să evidențieze că ceea ce trebuie să verifice mai întâi instanța, atunci când este învestită cu o plângere întemeiată pe prevederile art. 278 1 C. proc. pen., este dacă persoana vătămată a parcurs etapa premergătoare la procurorul ierarhic. Dacă se constată îndeplinită această obligație, instanța trebuie apoi să supună examinării actul procurorului de netrimitere în judecată, acesta fiind actul vizat de legiuitor prin exercițiul democratic al instituției plângerii prevăzute în art. 278 1 C. proc.

pen. și nu actul procurorului ierarhic. Instituția reglementată în dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. nu prevede atacarea la instanță a rezoluțiilor sau ordonanțelor prin care procurorul ierarhic a rezolvat plângerile împotriva actelor de netrimitere în judecată, aceste acte fiind atacate și ele numai prin intermediul actelor împotriva cărora se poate face plângere și pe care legiuitorul a înțeles să le enumere explicit în alin. (1) al art. 278 1 C. proc. pen., acestea fiind rezoluția de neîncepere a urmăririi penale sau ordonanța ori, după caz, rezoluția de clasare, de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale, deoarece acestea sunt actele prin care, în mod efectiv, s-au adus vătămări unei persoane.

Examinând sentința penală recurată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod greșit, prima instanța a analizat, așa cum rezultă din motivarea hotărârii, numai rezoluția procurorului general, respectiv legalitatea soluției date de acesta, de respingere ca tardivă a plângerii formulate de petiționarul C.V. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Prima instanță nu a supus verificării actul de netrimitere în judecată emis de procuror (rezoluția de neînceperea urmăririi penale nr. 369/P/2009), așa cum impun dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., ci actul prin care, pe cale administrativă, procurorul ierarhic superior a respins, ca tardivă, plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată.

Mai mult, după cum se poate observa, deși i-a fost expediată prin scrisoare recomandată comunicarea rezoluției nr. 369/P/2009 la 04 ianuarie 2010, acesta nu a luat cunoștință efectiv de conținutul acesteia, scrisoarea întorcându-se la parchet la data de 14 ianuarie 2010, petiționarul, chiar motivând neridicarea recomandatei prin faptul că nu a fost în localitate. De altfel, acesta din proprie inițiativă, constatând că nu i s-a comunicat modul de soluționare al plângerii sale, s-a adresat registraturii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la data de 01 martie 2010, când i s-a comunicat un exemplar al rezoluției nr. 369/P/2009, iar la 16 martie 2010 a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 04 ianuarie 2010 dată în Dosarul nr. 369/P/2009.

În cauză nu se poate susține că a avut o luare la cunoștință din partea petiționarului de conținutul rezoluției la data când i-a fost comunicată, deoarece aceasta a fost returnată, întrucât nu a fost ridicată de destinatar, depășindu-se termenul de păstrare. Or, data la care petiționarul a luat efectiv cunoștință de conținutul rezoluției este data la care i s-a comunicat efectiv, respectiv 1 martie 2010, ulterior în termen de 20 de zile, formulând plângere la procurorul general. Procedând în sensul respingerii ca nefondată a plângerii, deși nu a analizat rezoluția inițială nr. 369/P/2009, prima instanță a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., nerezolvând practic fondul cauzei, întrucât nu prin actul procurorului general s-a produs „vătămarea persoanei” la care se referă textul art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., ci prin actul procurorului de netrimitere în judecată. Față de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de petiționarul C.V. împotriva sentinței nr. 56 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, va casa sentința penală menționată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, instanța urmând să analizeze plângerea petiționarului împotriva rezoluției nr. 369/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționarul C.V. împotriva sentinței penale nr. 56 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Casează sentința penală și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel Cluj. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2010.