ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3939/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3939/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

penale de față;

În baza actelor

și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 56 din 26 mai

2010, Curtea de Apel Cluj, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul C.V., împotriva

rezoluției din 4 ianuarie 2010 dată în Dosarul nr. 369/P/2009 al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Cluj.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petiționarul la 50 lei cheltuieli

judiciare in favoarea statului.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rezoluția

din 4 ianuarie 2010 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul M.M., avocat în cadrul

Baroului Cluj, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1)

- (3) și art. 290 C. pen.

Pentru a

pronunța această rezoluție, parchetul a reținut că la data de 30 aprilie 2009,

numitul C.V. din comuna Mihai Viteazul, județul Cluj, a depus o plângere la Judecătoria Turda prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a numitului M.M., avocat

în cadrul Baroului Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune,

constând în aceea că acesta din urmă ar fi încasat de la el, cu titlu de

onorariu, suma de 500 RON după care nu i-ar mai fi acordat asistența juridică

promisă.

Plângerea a fost

înaintată spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj pe baza sentinței penale nr. 250 din 28 octombrie 2009 a Judecătoriei Turda.

În declarația sa

din 8 decembrie 2009, persoana vătămată a solicitat tragerea la răspundere

penală a numitului M.M. și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri

sub semnătură privată, arătând că persoana vătămată și făptuitorul s-au

întâlnit în sediul Judecătoriei Turda la data de 10 martie 2009 și având în

vedere că se cunoșteau de mai mult timp, persoana vătămată a solicitat

avocatului M.M. să-l asiste în Dosarul nr. 366/328/2009 al Judecătoriei Turda.

În aceeași dată numitul C.V. a plătit suma de 500 lei avocatului, care i-a

eliberat chitanța din 10 martie 2009 în care a specificat că suma reprezintă „onorar”.

La termenul din

11 martie 2009, M.M. a cerut amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării,

instanța fixând noul termen pentru data de 8 aprilie 2009.

Din declarațiile

avocatului M.M. rezultă că pe data de 8 aprilie 2009 persoana vătămată l-a

întâmpinat la intrarea în clădirea Judecătoriei Turda și i-a comunicat că

renunță la serviciile sale.

Persoana

vătămată a declarat că a primit de la avocat contractul de asistență juridică

din 10 noiembrie 2009 la data când a renunțat la serviciile acestuia, în timp

ce avocatul arată că a predat acest contract în data de 10 martie 2009

persoanei vătămate. Cu privire la data trecută în contract, avocatul M.M. a

recunoscut că a scris în mod greșit în loc de luna martie luna noiembrie,

motivând că în perioada respectivă încă mai era puternic marcat de un atac

vascular cerebral suferit în urmă cu câteva luni. Pe de altă parte, M.M. a

arătat că nu se consideră vinovat, deoarece și-a îndeplinit obligațiile asumate

prin contractul de asistență juridică până când numitul C.V. a renunțat la

serviciile sale, respectiv a înregistrat în registrul de casă aferent lunii

martie 2009 onorariul primit, fără a avea intenția de a înregistra contractul

pe care data apare greșită în luna noiembrie 2009.

S-a considerat

că în cauză nu se impune începerea urmăririi penale față de numitul M.M. pentru

săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută

de art. 290 C. pen., deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale

acestei infracțiuni, mai precis lipsește latura subiectivă și anume intenția

acestuia de a obține consecințe juridice prin indicarea necorespunzătoare a

datei contractului de asistență juridică. Lipsa de intenție rezultă fără

echivoc din faptul că sus-numitul a emis chitanța aferentă contractului cu data

corectă de 10 martie 2009 și a înregistrat onorariul de 500 lei în registrul de

casă din luna martie 2009. De asemenea, s-a considerat că nu se impune

începerea urmăririi penale față de numitul M.M. nici pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune, în cauză fiind vorba despre nemulțumiri ale

persoanei vătămate legate de modul de executare a contractului de asistență

juridică, faptă ce nu este prevăzută de legea penală.

Plângerea petiționarului

formulată împotriva acestei rezoluții introdusă la procurorul ierarhic superior

a fost respinsă ca tardivă, prin rezoluția din 22 martie 2010 din Dosarul nr. 233/II/2/2010

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, arătându-se în motivare că a

fost introdusă după expirarea celor 20 de zile de la data comunicării

rezoluției atacate.

Împotriva

acestei rezoluții a formulat plângere la instanță, în baza art. 278

1

C. proc. pen. petiționarul C.V., solicitând desființarea acesteia și trimiterea

cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale împotriva intimatului.

Analizând

plângerea, instanța de fond a considerat că în mod corect s-a respins ca tardiv

introdusă plângerea petiționarului, întrucât acesta a formulat-o după expirarea

celor 20 de zile de la data comunicării.

Împotriva

acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs petiționarul C.V.,

solicitând admiterea plângerii sale și trimiterea cauzei la parchet pentru

continuarea cercetărilor.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul petiționarului, îl consideră fondat pentru

următoarele considerente:

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Cluj emisă în Dosarul nr. 369/P/2009 la data de 04 ianuarie 2010 i-a fost

comunicată petiționarului la 04 ianuarie 2010 prin scrisoare recomandată,

scrisoare care s-a întors la unitatea de parchet la data de 13 ianuarie 2010,

întrucât nu s-a procedat la ridicarea acesteia.

Ulterior,

petiționarul, la data de 01 martie 2010, a formulat o cerere prin care solicita comunicarea unui exemplar al rezoluției din 04 ianuarie 2010 (fila 63 dosar

parchet), iar la data de 16 martie 2010 a formulat plângere la procurorul general.

Instituția

plângerii împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere

în judecată a fost introdusă în C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, ca

procedură de atacare în justiție a soluției de neînceperea urmăririi penale, de

clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale,

respectiv pentru a da posibilitatea persoanei vătămate în interesele sale de a

supune unui veritabil control jurisdicțional actele finale ale procurorului de

netrimitere în judecată.

Conform art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după

caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare

a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte

persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen

de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare,

potrivit art. 277 și art. 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar

reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.”

Din dispoziția legală

mai sus enunțată rezultă că petiționarul, nemulțumit de soluția de netrimitere

în judecată dată de procuror trebuie să parcurgă următoarele etape:

- mai întâi să

se adreseze cu plângere conducătorului unității de parchet din care face parte procurorul

care a dat soluția de netrimitere în judecată;

- apoi, dacă

plângerea i-a fost respinsă de către conducătorul unității de parchet, să se

adreseze cu plângere instanței de judecată.

Ca atare,

admisibilitatea plângerii adresată instanței împotriva rezoluțiilor sau a

ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe

dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. este condiționată

numai de respectarea fazelor procesuale reglementate de lege.

Această plângere

adresată instanței, având natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul

judecătoresc al soluției de neîncepere a urmării penale, nu poate fi direct

analizată pe fond, ci numai după ce s-a efectuat un prim control al rezoluției

procurorului, de către prim-procurorul parchetului din care face parte procurorul

ce a dat soluția în cauză.

Așa cum rezultă atât

din conținutul instituției plângerii întemeiată pe prevederile art. 278

1

C. proc. pen., cât și din denumirea marginală a textului de lege mai sus citat,

actul pe care instanța urmează să-l supună examinării, după ce a constatat că a

fost parcursă etapa prevăzută în art. 278 C. proc. pen., este actul de netrimitere

în judecată emis de procuror, respectiv rezoluția sau ordonanța de clasare, de

neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de

încetare a urmăririi penale și nu rezoluția procurorului ierarhic de respingere

a plângerii făcută conform art. 278 C. proc. pen.

Procedura

instituită prin dispozițiile art. 278 C. proc. pen. reprezintă numai o etapă

obligatorie ce trebuie parcursă de petiționar, înainte de a se adresa instanței

cu plângere împotriva rezoluției procurorului de netrimitere în judecată.

De altfel, din

sintagma „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278” conținută în alin. (1) al art. 278

1

C. proc. pen. rezultă că legiuitorul, nefăcând

nicio distincție între modalitățile respingerii plângerii de către procurorul

ierarhic, ca nefondată ori ca tardivă, a dorit să evidențieze că ceea ce

trebuie să verifice mai întâi instanța, atunci când este învestită cu o

plângere întemeiată pe prevederile art. 278

1

C. proc. pen., este

dacă persoana vătămată a parcurs etapa premergătoare la procurorul ierarhic.

Dacă se constată

îndeplinită această obligație, instanța trebuie apoi să supună examinării actul

procurorului de netrimitere în judecată, acesta fiind actul vizat de legiuitor

prin exercițiul democratic al instituției plângerii prevăzute în art. 278

1

C. proc. pen. și nu actul procurorului ierarhic.

Instituția

reglementată în dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen. nu prevede

atacarea la instanță a rezoluțiilor sau ordonanțelor prin care procurorul

ierarhic a rezolvat plângerile împotriva actelor de netrimitere în judecată,

aceste acte fiind atacate și ele numai prin intermediul actelor împotriva

cărora se poate face plângere și pe care legiuitorul a înțeles să le enumere

explicit în alin. (1) al art. 278

1

C. proc. pen., acestea fiind

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale sau ordonanța ori, după caz,

rezoluția de clasare, de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a

urmăririi penale, deoarece acestea sunt actele prin care, în mod efectiv, s-au

adus vătămări unei persoane.

Examinând

sentința penală recurată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în

mod greșit, prima instanța a analizat, așa cum rezultă din motivarea hotărârii,

numai rezoluția procurorului general, respectiv legalitatea soluției date de

acesta, de respingere ca tardivă a plângerii formulate de petiționarul C.V. împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Prima instanță

nu a supus verificării actul de netrimitere în judecată emis de procuror

(rezoluția de neînceperea urmăririi penale nr. 369/P/2009), așa cum impun

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., ci actul prin care, pe cale

administrativă, procurorul ierarhic superior a respins, ca tardivă, plângerea

împotriva soluției de netrimitere în judecată.

Mai mult, după

cum se poate observa, deși i-a fost expediată prin scrisoare recomandată

comunicarea rezoluției nr. 369/P/2009 la 04 ianuarie 2010, acesta nu a luat

cunoștință efectiv de conținutul acesteia, scrisoarea întorcându-se la parchet la

data de 14 ianuarie 2010, petiționarul, chiar motivând neridicarea recomandatei

prin faptul că nu a fost în localitate. De altfel, acesta din proprie

inițiativă, constatând că nu i s-a comunicat modul de soluționare al plângerii

sale, s-a adresat registraturii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, la

data de 01 martie 2010, când i s-a comunicat un exemplar al rezoluției nr. 369/P/2009,

iar la 16 martie 2010 a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a

urmăririi penale din 04 ianuarie 2010 dată în Dosarul nr. 369/P/2009.

În cauză nu se

poate susține că a avut o luare la cunoștință din partea petiționarului de

conținutul rezoluției la data când i-a fost comunicată, deoarece aceasta a fost

returnată, întrucât nu a fost ridicată de destinatar, depășindu-se termenul de

păstrare. Or, data la care petiționarul a luat efectiv cunoștință de conținutul

rezoluției este data la care i s-a comunicat efectiv, respectiv 1 martie 2010,

ulterior în termen de 20 de zile, formulând plângere la procurorul general.

Procedând în

sensul respingerii ca nefondată a plângerii, deși nu a analizat rezoluția

inițială nr. 369/P/2009, prima instanță a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen., nerezolvând practic fondul

cauzei, întrucât nu prin actul procurorului general s-a produs „vătămarea

persoanei” la care se referă textul art. 278

1

alin. (1) C. proc.

pen., ci prin actul procurorului de netrimitere în judecată.

Față de

considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate

cu prevederile art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite

recursul declarat de petiționarul C.V. împotriva sentinței nr. 56 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și pentru cauze cu minori, va casa sentința penală

menționată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, instanța

urmând să analizeze plângerea petiționarului împotriva rezoluției nr. 369/P/2009

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petiționarul

C.V. împotriva sentinței penale nr. 56 din 26 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Casează sentința penală și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel Cluj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

noiembrie 2010.