ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5387/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 840 din

data de 16 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.M. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și l-a obligat pe

acesta să primească cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române,

precum și la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cu titlul de daune

morale și 167,60 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul și-a manifestat intenția de redobândire a

cetățeniei române la data de 27 februarie 2009, fără să fie programat pentru

depunerea efectivă a documentelor necesare.

Curtea a constatat că pârâtul nu a

dovedit în niciun mod existența unei imposibilități obiective de a procesa

cererea reclamantului, observând o atitudine inexplicabilă de pasivitate din

partea acestei autorități, care nu a întreprins niciun demers pentru remedierea

sau cel puțin atenuarea problemelor și care nu pare să observe că prin această

atitudine împiedică Statul Român să-și îndeplinească obligația de examinare a

cererilor, obligație asumată prin Legea nr. 21/1991.

Acordând reclamantului daune morale,

instanța de fond a apreciat că nesoluționarea în termen rezonabil a cererilor

formulate de acesta, fără o justificare obiectivă, a avut ca rezultat

prejudicierea reclamantului pe plan moral, prin crearea unei stări de

incertitudine cu privire la situația cetățeniei sale.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea acesteia

în sensul respingerii cererii reclamantului pentru motive pe care le-a încadrat

în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât

a susținut că instanța de fond a constatat în mod eronat că în speță nu a fost

respectată cerința procesării cererii reclamantului într-un termen rezonabil,

criticând dispoziția privind acordarea de daune morale ca fiind nesusținută de

probatoriul existent în cauză.

Recurentul-pârât a prezentat o

justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea

reclamantului în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române,

în baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de

solicitări de redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a

Ambasadei României la Chișinău.

A arătat recurentul că în cauză nu

poate fi constatat refuzul nejustificat, întrucât răspunsul administrativ pe

care îl oferă Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău nu reprezenta

un refuz de soluționare a cererii petentului, ci arăta condițiile concrete în

care aceasta urma să fie procesată.

Autoritatea recurentă a mai precizat

că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de

această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate

pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a

autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații

adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un

termen cât mai scurt.

A mai susținut recurentul că

instanța de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea

cererii reclamantului de redobândire a cetățeniei și că reclamantul poate,

potrivit O.U.G. nr. 5/2010, depune cererea și la sediul Autorității Naționale

pentru Cetățenie.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, în limitele și pentru considerentele

ce urmează.

Înalta Curte constată că în

motivarea capătului de cerere privind daunele morale, intimatul-reclamant a

susținut că prin privarea sa de posibilitatea de a beneficia de cetățenia

română, i-a fost încălcată demnitatea umană, incertitudinea și sentimentul că

nu este luat în considerare producându-i grave prejudicii.

În cauză nu au fost prezentate

dovezi de natură a substanția prejudiciul moral suferit de către reclamant.

Înalta Curte nu neagă impactul

psihologic al tergiversării pârâtului-recurent în soluționarea cererii legitime

a reclamantului-intimat, dar apreciază că soluția adoptată în prezenta cauză

este de natură a constitui o reparație suficientă pentru eventualul prejudiciu

suferit de către reclamant, acesta nedovedind existența unor suferințe morale

sau a unui prejudiciu mai grav care ar impune acordarea de compensații

pecuniare.

Sub acest aspect recursul pârâtului

Ministerul Afacerilor Externe este întemeiat și va fi admis.

În ceea ce privește celelalte

aspecte invocate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că reclamantul s-a

adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române,

în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din

Legea nr. 21/1991,

însă răspunsul primit a fost în sensul amânării

soluționării solicitării acestuia pentru o dată neprecizată.

Analizând conținutul adresei

pârâtului nr. G5-1/P/694 din 11 martie 2009, singurul răspuns primit de către

intimatul-reclamant la solicitările de a depune cererea de redobândire a

cetățeniei române, Înalta Curte constată că însuși momentul în care urma a se

efectua programarea în vederea depunerii cererii este explicit amânat pentru un

termen nedefinit.

Atitudinea pârâtului-recurent,

materializată în conținutul adresei sus-menționate, este de natură a-l afecta

pe reclamant în soluționarea într-un termen rezonabil a cererii sale, fapt de

natură a atrage incidența art. 1 din Legea nr. 554/2004, și de a crea o stare de

incertitudine cu privire la existența și exercitarea drepturilor intimatului -

reclamant.

Față de acestea, Înalta Curte

apreciază că în cauză sunt întrunite elementele avute în vedere de dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în sensul considerentelor

instanței de fond.

Înalta Curte nu poate primi apărările

formulate de recurent privind dificultățile de ordin practic în procesarea

numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de

răspundere, întrucât instituția recurentă ar fi trebuit să depună toate

diligențele pentru rezolvarea situației create conform obligațiilor legale care

îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuțiilor sale cu

respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Dispozițiile art. 12 din Legea nr.

21/1991, invocate de către recurent în apărarea sa, aparțin unei forme a

acestui act normativ care a suferit modificări, în contextul contestării

constituționalității unei asemenea prevederi, fiind abrogate prin art. I pct. 3

din Legea nr. 354/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 36/2009 pentru modificarea

și completarea Legii cetățeniei române nr. 12/1991, act normativ intrat în

vigoare în noiembrie 2009.

Înalta Curte are în vedere faptul că

întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului

suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit

precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate

determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în

ordinea juridică a statului, precum și în convențiile internaționale la care

România este parte.

Instanța de judecată are îndatorirea

constituțională de a sancționa, în cadrul și cu mijloacele oferite de lege,

orice exercitare a prerogativelor autorității publice care afectează, în orice

mod, drepturile fundamentale ale cetățeanului, fără ca acest fapt să aibă

semnificația „substituirii puterii executive”, așa cum eronat susține

recurentul.

În condițiile în care revine

instanței de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept și a remedia

încălcările drepturilor omului și libertăților fundamentale supuse examinării

sale, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorități publice la

efectuarea unei anumite operațiuni administrative, cum ar fi, în speță,

primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, sub care aspect critica

recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament.

În considerarea dispozițiilor Legii

nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului,

dar și față de dispozițiile art. 13 din același act normativ, care prevăd că în

prezent cererile de redobândire a cetățeniei române se pot depune atât la

Autoritatea Națională pentru Cetățenie, cât și la

misiunile

diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării

exercitării acestui drept de către solicitanți, câtă vreme intimatul și-a

exercitat dreptul la alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada

României la Chișinău, susținerile recurentului în sensul delegării totale a

responsabilității către prima autoritate nu pot fi reținute, recurentul

rămânând titularul obligației ce face obiectul prezentei cauze.

Sub aceste aspecte,

recursul este nefondat.

În consecință, în baza dispozițiilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (2) C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către recurentul-pârât

Ministerul Afacerilor Externe și va modifica în parte sentința atacată în

sensul respingerii cererii reclamantului de acordare a daunelor morale,

menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 840 din data de 16 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată

în sensul că respinge capătul de cerere privind daunele morale ca nefondat.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 decembrie

2010.