ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5681/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 862 din 12 iunie

2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamanții N.E. și N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin primarul general și a fost obligat pârâtul să soluționeze prin dispoziție

motivată, potrivit legii, notificarea nr. 471 din 20 iunie 2001.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că reclamanții s-au adresat în termen legal pârâtului,

cu notificarea nr. 471 din 20 iunie 2001, înregistrată la Comisia municipiului

București de aplicare a Legii nr. 10/2001. Pârâtul nu a dat curs acestei

notificări în termenul stabilit de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

A reținut tribunalul, că nu poate

constitui o justificare susținerea pârâtului că nu a soluționat notificarea

datorită nedepunerii de către reclamanți a unor „înscrisuri importante”,

deoarece unitatea deținătoare are obligația să emită dispoziția pe baza actelor

doveditoare depuse până la data de 1 iulie 2003.

Culpa pârâtului rezidă și din faptul

că nu a solicitat petenților înscrisurile pe care le mai aprecia necesare.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2007, a respins ca nefondat

apelul declarat de pârât, prin primarul general, împotriva acestei sentințe. A

fost respinsă și cererea intimaților de obligare a apelantului la plata

cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a reținut că,

acceptând chiar punctul de vedere al apelantului cu privire la caracterul de

recomandare al termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, acest fapt nu degrevează pe apelant de obligația de a răspunde

notificării adresate de către reclamanți. Pârâtul este în culpă, deoarece

notificarea nu a fost soluționată timp de 6 ani.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, care, invocând art.

304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, potrivit art. 22 și art. 23 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra

cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.

Termenul de 60 de zile are două date

de referință, iar Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței,

alături de notificare și a unei precizări a persoanei îndreptățite la

restituire, în sensul că nu mai deține alte probe. Această precizare condiționează

pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că nu este fondat.

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001

(art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității deținătoare

notificate obligația de a se pronunța asupra cererii în termen de 60 de zile de

la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor

doveditoare, iar, conform art. 25.1 din Normele metodologice pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001, termenul pentru îndeplinirea acestei obligații de „a face”

se poate proroga numai dacă unitatea notificată, în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de

zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea

deciziei de restituire.

Prorogarea termenului prevăzut de

lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul

unității notificate.

Pentru a avea beneficiul prorogării

este necesar ca unitatea notificată să comunice în scris notificatorului faptul

că fundamentarea și emiterea deciziei/dispoziției sunt condiționate de

depunerea probelor solicitate.

Articolul 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată, stabilește pentru persoana îndreptățită posibilitatea de a depune

actele doveditoare până la data soluționării notificării, fără să proroge

termenul prevăzut de art. 25 din lege pentru soluționarea notificării.

Prin urmare, prorogarea fiind

condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și

comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este

insuficientă, în prezenta cauză, corect prin sentința primei instanțe, păstrată

prin decizia atacată, recurentul-pârât a fost obligat să soluționeze

notificarea.

Intimatele-reclamante, în

notificarea înregistrată la nr. 471 din 20 iunie 2001 au precizat că au anexat

mai multe înscrisuri, în acțiune au arătat că la dosarul format urmare a

notificării au mai depus și alte înscrisuri, iar recurenta nu le-a comunicat în

intervalul de 60 de zile de la data înregistrării notificării că documentația

depusă este insuficientă.

Susținerea că dosarul trebuia

completat cu înscrisuri a fost făcută în cursul procesului, prin adresa nr.

16034 din 7 iunie 2007.

Prin urmare, așa cum corect s-a

reținut prin decizia atacată, recurentul este în culpă pentru nesoluționarea

notificării.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de pârât va fi respins, iar, potrivit art. 274 C. proc. civ.,

recurentul va fi obligat să plătească intimatului N.A. cheltuielile de judecată

efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 15

din 14 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul să plătească

intimatului N.A. suma de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 octombrie 2008 .