ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5681/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința nr. 862 din 12 iunie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanții N.E. și N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primarul general și a fost obligat pârâtul să soluționeze prin dispoziție motivată, potrivit legii, notificarea nr. 471 din 20 iunie 2001. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții s-au adresat în termen legal pârâtului, cu notificarea nr. 471 din 20 iunie 2001, înregistrată la Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 10/2001. Pârâtul nu a dat curs acestei notificări în termenul stabilit de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

A reținut tribunalul, că nu poate constitui o justificare susținerea pârâtului că nu a soluționat notificarea datorită nedepunerii de către reclamanți a unor „înscrisuri importante”, deoarece unitatea deținătoare are obligația să emită dispoziția pe baza actelor doveditoare depuse până la data de 1 iulie 2003. Culpa pârâtului rezidă și din faptul că nu a solicitat petenților înscrisurile pe care le mai aprecia necesare. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 15 din 14 ianuarie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, prin primarul general, împotriva acestei sentințe. A fost respinsă și cererea intimaților de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de apel a reținut că, acceptând chiar punctul de vedere al apelantului cu privire la caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acest fapt nu degrevează pe apelant de obligația de a răspunde notificării adresate de către reclamanți. Pârâtul este în culpă, deoarece notificarea nu a fost soluționată timp de 6 ani. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin primarul general, care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, potrivit art. 22 și art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare.

Termenul de 60 de zile are două date de referință, iar Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu mai deține alte probe. Această precizare condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității deținătoare notificate obligația de a se pronunța asupra cererii în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, iar, conform art. 25.1 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, termenul pentru îndeplinirea acestei obligații de „a face” se poate proroga numai dacă unitatea notificată, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Prorogarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unității notificate.

Pentru a avea beneficiul prorogării este necesar ca unitatea notificată să comunice în scris notificatorului faptul că fundamentarea și emiterea deciziei/dispoziției sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Articolul 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, stabilește pentru persoana îndreptățită posibilitatea de a depune actele doveditoare până la data soluționării notificării, fără să proroge termenul prevăzut de art. 25 din lege pentru soluționarea notificării. Prin urmare, prorogarea fiind condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în prezenta cauză, corect prin sentința primei instanțe, păstrată prin decizia atacată, recurentul-pârât a fost obligat să soluționeze notificarea.

Intimatele-reclamante, în notificarea înregistrată la nr. 471 din 20 iunie 2001 au precizat că au anexat mai multe înscrisuri, în acțiune au arătat că la dosarul format urmare a notificării au mai depus și alte înscrisuri, iar recurenta nu le-a comunicat în intervalul de 60 de zile de la data înregistrării notificării că documentația depusă este insuficientă. Susținerea că dosarul trebuia completat cu înscrisuri a fost făcută în cursul procesului, prin adresa nr. 16034 din 7 iunie 2007. Prin urmare, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, recurentul este în culpă pentru nesoluționarea notificării. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins, iar, potrivit art. 274 C. proc.

civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatului N.A. cheltuielile de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 15 din 14 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul să plătească intimatului N.A. suma de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2008 .