ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5679/2008

Deliberând asupra recursului civil de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1061 din 5

octombrie 2007, Tribunalul Maramureș a respins ca nefondată cererea formulată

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâta P.I.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că la data de 20 octombrie 2006 pârâta a părăsit în

mod legal România. În Franța a locuit la fratele ei și la o prietenă, timp în

care a încercat să-și găsească un loc de muncă.

A reținut prima instanță că,

potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, limitarea exercitării

dreptului cetățenilor români la libera circulație în străinătate se poate face

numai temporar și poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu

privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat. Măsura este facultativă și nu

obligatorie, iar în prezent ea nu se mai poate pune în executare în modalitatea

arătată.

Pentru că, începând cu data de 1

ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii

Europene, cetățenii români pot și trebuie să beneficieze de dreptul comunitar

de liberă circulație. Cetățenii români care călătoresc în afara teritoriului

național beneficiază atât pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, cât și pe

teritoriul statelor terțe, de drepturile conferite de tratatele Uniunii

Europene tuturor cetățenilor europeni.

Or, reclamanta, cu ignorarea

prevederilor art. 17-18, art. 249 TUE și ale Regulamentului (CE) nr. 1791/2006

al Consiliului din 20 noiembrie 2006, obligatoriu în toate elementele și cu

aplicabilitate directă în România ca urmare a aderării sale, „a considerat că

este îndreptățită să solicite și după data de 1 ianuarie 2007 aplicarea normei

interne”.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia

civilă nr. 12/A din 8 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, reținând că dispozițiile art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în contradicție cu Directiva 2004/32/CE,

care permite restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație în

situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică.

Aceste motive nu pot rezulta în mod

suficient din faptul expulzării, pentru că ar însemna ca principiul

proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și să fie ignorată

exigența normei comunitare.

Deoarece interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse de art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005, instanța, ca autoritate a statului căreia îi revine obligația de

transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice

dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat că

pârâta a fost returnată din Franța la data de 15 septembrie 2007, în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.

Returnarea pârâtei pentru ședere

ilegală și declarația dată de aceasta în punctul de trecere a frontierei, din

care rezultă că a fost reținută de către poliția franceză pentru transport de

substanțe interzise și condamnată la 3 luni închisoare, dovedesc încălcarea

legislației statului francez.

A susținut recurenta, că instituirea

restricției este condiționată doar de returnarea prin acordul de readmisie, iar

Curtea Constituțională a reținut, prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006,

că măsura dispusă de art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor prevăzute de

art. 53 din Constituție.

În pronunțarea acestei decizii,

Curtea Constituțională a avut în vedere inclusiv expunerea de motive a Legii

nr. 248/2005, unde se arată că „adoptarea unui act normativ care să

reglementeze condițiile exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate, în acord cu prevederile Constituției, precum și cu alte documente

internaționale în domeniul protecției drepturilor omului la care România este

parte, se constituie într-un demers necesar într-o societate democratică având

la baza sistemului de valori principiile umaniste promovate în spațiul

european. Pentru aceste considerente, a fost elaborată prezenta lege, care

asigură implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul internațional cu

privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”.

Recurenta a mai susținut că acest

act normativ a fost și este aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007,

cât și ulterior acestei date.

Potrivit Tratatului Comunității

Europene, statul membru poate cere persoanei în cauză să raporteze prezența pe

teritoriul său într-un timp rezonabil, iar nerespectarea acestei cerințe poate

face ca persoana respectivă să fie pasibilă de sancțiuni proporționale și

nediscriminatorii. Cetățeanul care nu-și raportează prezența în statul membru

gazdă sau lucrează fără forme legale poate fi expulzat.

În T.C.E. se arată că statul membru

gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor U.E. sau a

membrilor lor de familie, indiferent de naționalitate, care au dreptul de

ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există

motive grave de ordine publică sau siguranță publică, iar din interpretarea

per

a contrario

a acestui text se deduce că se poate lua decizia expulzării

împotriva persoanelor care nu au dreptul de ședere permanentă.

Recurenta a arătat că în mod greșit

instanța de apel a considerat că „cerșetoria, faptă săvârșită de către

reclamantă în Belgia, nu constituie o amenințare gravă a ordinii și siguranței

publice”.

Analizând recursul în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată nu este fondat.

Legea nr. 248/2005 stabilește

condițiile în care cetățenii români își pot exercita dreptul la liberă

circulație în străinătate, precum și limitele exercitării acestui drept, iar

decizia Curții Constituționale invocată de recurentă a fost pronunțată anterior

aderării României la U.E.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă odată cu

semnarea actului de aderare a României la U.E., legea internă trebuie

interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva nr. 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai

pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În

alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Și

art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile

fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară.

Or, în cauză nu s-a dovedit că sunt

îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Intimata-pârâtă a fost returnată din

Franța și nu din Belgia cum susține recurenta.

Singurele probe depuse de reclamantă

la dosar sunt talonul în care se consemnează că intimata a fost returnată pe

motiv de ședere ilegală și declarația intimatei-pârâte, în care aceasta a

arătat că a fost oprită de poliția de frontieră, transportând un pachet la

rugămintea unei cunoștințe, pachet „despre al cărui conținut știa să sunt

medicamente”.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză și de

fapta pentru care s-a dispus returnarea, măsura restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație a intimatei-pârâte nu ar respecta principiul

proporționalității și nu s-ar baza pe conduita acesteia.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 12/A din 8 ianuarie 2008 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie

2008.