ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5679/2008

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1061 din 5 octombrie 2007, Tribunalul Maramureș a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâta P.I. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 20 octombrie 2006 pârâta a părăsit în mod legal România. În Franța a locuit la fratele ei și la o prietenă, timp în care a încercat să-și găsească un loc de muncă. A reținut prima instanță că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, limitarea exercitării dreptului cetățenilor români la libera circulație în străinătate se poate face numai temporar și poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Măsura este facultativă și nu obligatorie, iar în prezent ea nu se mai poate pune în executare în modalitatea arătată. Pentru că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, cetățenii români pot și trebuie să beneficieze de dreptul comunitar de liberă circulație. Cetățenii români care călătoresc în afara teritoriului național beneficiază atât pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, cât și pe teritoriul statelor terțe, de drepturile conferite de tratatele Uniunii Europene tuturor cetățenilor europeni. Or, reclamanta, cu ignorarea prevederilor art. 17-18, art. 249 TUE și ale Regulamentului (CE) nr. 1791/2006 al Consiliului din 20 noiembrie 2006, obligatoriu în toate elementele și cu aplicabilitate directă în România ca urmare a aderării sale, „a considerat că este îndreptățită să solicite și după data de 1 ianuarie 2007 aplicarea normei interne”.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 12/A din 8 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, reținând că dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în contradicție cu Directiva 2004/32/CE, care permite restrângerea exercițiului dreptului la liberă circulație în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și să fie ignorată exigența normei comunitare.

Deoarece interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse de art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005, instanța, ca autoritate a statului căreia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare, trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat că pârâta a fost returnată din Franța la data de 15 septembrie 2007, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară. Returnarea pârâtei pentru ședere ilegală și declarația dată de aceasta în punctul de trecere a frontierei, din care rezultă că a fost reținută de către poliția franceză pentru transport de substanțe interzise și condamnată la 3 luni închisoare, dovedesc încălcarea legislației statului francez.

A susținut recurenta, că instituirea restricției este condiționată doar de returnarea prin acordul de readmisie, iar Curtea Constituțională a reținut, prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006, că măsura dispusă de art. 38 lit. a) se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 53 din Constituție. În pronunțarea acestei decizii, Curtea Constituțională a avut în vedere inclusiv expunerea de motive a Legii nr. 248/2005, unde se arată că „adoptarea unui act normativ care să reglementeze condițiile exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, în acord cu prevederile Constituției, precum și cu alte documente internaționale în domeniul protecției drepturilor omului la care România este parte, se constituie într-un demers necesar într-o societate democratică având la baza sistemului de valori principiile umaniste promovate în spațiul european.

Pentru aceste considerente, a fost elaborată prezenta lege, care asigură implementarea atât a prevederilor constituționale, cât și a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”. Recurenta a mai susținut că acest act normativ a fost și este aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date. Potrivit Tratatului Comunității Europene, statul membru poate cere persoanei în cauză să raporteze prezența pe teritoriul său într-un timp rezonabil, iar nerespectarea acestei cerințe poate face ca persoana respectivă să fie pasibilă de sancțiuni proporționale și nediscriminatorii.

Cetățeanul care nu-și raportează prezența în statul membru gazdă sau lucrează fără forme legale poate fi expulzat. În T.C.E. se arată că statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva cetățenilor U.E. sau a membrilor lor de familie, indiferent de naționalitate, care au dreptul de ședere permanentă pe teritoriul său, cu excepția cazurilor în care există motive grave de ordine publică sau siguranță publică, iar din interpretarea per a contrario a acestui text se deduce că se poate lua decizia expulzării împotriva persoanelor care nu au dreptul de ședere permanentă. Recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că „cerșetoria, faptă săvârșită de către reclamantă în Belgia, nu constituie o amenințare gravă a ordinii și siguranței publice”.

Analizând recursul în limita susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată nu este fondat. Legea nr. 248/2005 stabilește condițiile în care cetățenii români își pot exercita dreptul la liberă circulație în străinătate, precum și limitele exercitării acestui drept, iar decizia Curții Constituționale invocată de recurentă a fost pronunțată anterior aderării României la U.E. Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă odată cu semnarea actului de aderare a României la U.E., legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării. Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene. Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

Or, în cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă. Intimata-pârâtă a fost returnată din Franța și nu din Belgia cum susține recurenta. Singurele probe depuse de reclamantă la dosar sunt talonul în care se consemnează că intimata a fost returnată pe motiv de ședere ilegală și declarația intimatei-pârâte, în care aceasta a arătat că a fost oprită de poliția de frontieră, transportând un pachet la rugămintea unei cunoștințe, pachet „despre al cărui conținut știa să sunt medicamente”. Față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză și de fapta pentru care s-a dispus returnarea, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a intimatei-pârâte nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe conduita acesteia.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 12/A din 8 ianuarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2008.