ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2008

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 mai 2007 pe rolul Tribunalului Maramureș, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului O.G.

la liberă circulație în Franța pentru o perioadă cel mult 3 ani, cu motivarea

că pârâtul a fost returnat din această țară la data de 9 mai 2007, în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu Franța, aprobat prin H.G. nr.

278/1994.

Cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5, art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul Maramureș, prin sentința

civilă nr. 591 din 25 mai 2007, a respins acțiunea, soluție menținută de Curtea

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie, potrivit deciziei civile nr. 258/A din 4 septembrie 2007, conform

căreia apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

Pentru a adopta această soluție,

instanțele anterioare au reținut, în esență, că ulterior datei de 1 ianuarie 2007,

la care România a devenit țară membră U.E, în virtutea art. 148 din Constituție

dobândesc prioritate normele dreptului comunitar în materia liberei circulații

a cetățenilor români pe teritoriul celorlalte state europene (art. 39 din

T.C.E.; Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului european li Directiva nr.

2004/38 a Parlamentului și Consiliului European).

În analiza actelor normative în

materie, instanța de apel a arătat că, deși art. 27 din Directiva 2004/38/CE

reglementează strict cazurile de restrângere a dreptului de intrare și de

ședere ( motivele ce vizează ordinea publică, siguranța publică sau sănătatea

publică ), legea națională menține sancțiunea în privința persoanei care a fost

returnată pe baza unui acord de readmisie, cu toate că acordurile de readmisie,

încheiate în scopul stopării imigrației ilegale, au tins să rezolve o situație temporară,

tranzitorie, care nu mai subzistă începând cu 1 ianuarie 2007.

S-a mai reținut că perioada de

tranziție de 2 până la 5 ani, stipulată în Tratatul de aderare a României,

ratificat prin Legea 157/2005, se referă la dispozițiile din Regulamentul

1612/68/CE în materia accesului lucrătorilor pe piața forței de muncă, iar

cererea de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație s-a fondat

exclusiv pe returnarea efectuată în baza acordurilor de readmisie.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive :

În motivarea cererii de recurs, este

reiterată situația de fapt, cuprinsul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, susținându-se

că norma internă se circumscrie situațiilor prevăzute în art. 53 din

Constituție și documentelor internaționale în domeniul protecției drepturilor

omului, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006 și că este aplicabilă și ulterior datei aderării

României la Uniunea Europeană.

Se arată că autoritățile române nu

au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei

actului de returnare săvârșit de autoritățile franceze, iar măsura returnării

pârâtului este de natură să facă dovada deplină că acesta nu a respectat

condițiile de intrare și de ședere în Franța.

Prin anexa nr. VII alin. (9) din

Legea nr. 157/2005, s-a suspendat pe o perioadă de 2 ani de la data aderării

României aplicabilitatea Directivei nr. 2004/38/CE în privința lucrătorilor, cu

excepția menționată la alin. (2) al anexei VII ce vizează persoanele care

muncesc legal într-un stat membru U.E. pe o perioadă neîntreruptă de cel puțin

12 luni.

Recursul nu este fondat, nefiind

incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei recurate, România devenise membră a Uniunii

Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români

devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene

cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație

în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene,

aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând

relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei

circulații a persoanelor.

Dacă normele comunitare instituie o

reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicate cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrilor familiilor

acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și taratele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile” .

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea

și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang

de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”,

prevăzând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „ în

pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe

toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi

incompatibile”(cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).

Articolul 10 din Tratatul de instituire

a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între

statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Grend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statut că dispozițiile unei

directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată , pârâtul a fost returnat din Franța pe motiv de „ședere

ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva

2004/38/CE.

Referirea recurentei la anexa VII din

Legea nr. 157/2005, este irelevantă în cauză, nesusținându-se prin cererea

introductivă și în căile de atac alt motiv de returnare decât „ șederea ilegală”.

Pe de altă parte, eventualele

restricții sau limitări ale accesului cetățenilor români pe piața muncii în

alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziție invocată nu justifică

interzicerea totală pe o perioadă determinată a dreptului de liberă circulație

și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat și în

alt scop decât cel al desfășurării unei activități economice.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 258/A din 4 septembrie

2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5

martie 2008.