Decizia nr. 2722/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1709/2009 a Tribunalului București

Activitatea asociației nu poate fi catalogată drept activitate de joc piramidal, modalitatea de structurare a activității de creditare fiind de tip structură financiară modulară;

În speță nu sunt incidente dispozițiile art. 43 lit. b) din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață, aprobată prin Legea nr. 650/2002 și ale art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 251/1999;

Organele de cercetare penală nu au reținut săvârșirea, de către membrii asociației, a infracțiunilor de înșelăciune, evaziune fiscală sau asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni;

Convingerile instanței de fond s-au bazat pe prezumții, nu pe reglementările legale aplicabile;

Procesul-verbal contestat este un act de control, centrat pe aspecte fiscale, încheiat în baza O.G. nr. 53/2003, nu un proces-verbal contravențional, care ar beneficia de alt regim juridic, în temeiul O.G. nr. 2/2000, așa cum impun dispozițiile O.G. nr. 99/2000;

Măsura confiscării este netemeinică și nelegală, în condițiile în care, pe de o parte, nu există proces-verbal de constatare a contravenției, care să îndeplinească condițiile de fond și de formă prevăzute de O.G. nr. 2/2000, sub sancțiunea nulității, iar, pe de altă parte, nu a fost aplicată vreo sancțiune penală principală însoțită de măsura conexă a confiscării.

Prin procesul-verbal contestat, organul fiscal a constatat îndeplinirea perfectă a tuturor obligațiilor fiscale ale recurentei;

Instanța de fond nu a apreciat corect nelegalitatea indisponibilizării sumei de 155.982,0358 RON, reprezentând banii membrilor asociației, indisponibilizare dovedită cu înscrisuri. IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată recursul nefondat, și urmează a-l respinge, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt în speță, raportat la ansamblul probator prezentat și la susținerile părților, precum și dispozițiile legale incidente, sentința recurată fiind la adăpost de orice critică sub aceste aspecte. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 43 lit. b) din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață, "sunt considerate practici comerciale interzise: [...] b) faptul de a propune unei persoane să colecteze adeziuni sau să se înscrie pe o listă, făcând-o să spere câștiguri financiare rezultate din creșterea numărului de persoane recrutate sau înscrise." Or, așa cum au constatat și organele fiscale emitente ale actelor administrative contestate, și așa cum rezultă și din înscrisurile depuse în fața instanței de fond (Ordonanța din 11 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, Adresa din 24 mai 2004 a I.G.P. Satu Mare, Adresa din 28 octombrie 2004 a C.A.J.N.), potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Asociației, fiecare persoană atrasă la programul opțional de creditare directă devine membru în asociație după achitarea sumei totale de 1750 euro, dintre care 1450 euro achitați sub forma de donație către asociație, 300 euro reprezentând cotizație statutară și cotizație anuală. Ulterior, fiecare membru participant la programul opțional de creditare trebuia să găsească, la rândul său, alte patru persoane care să depună 1450 euro cu titlul de donație, sumele fiind împărțite astfel: pentru primul membru racolat, persoana care l-a racolat primește 700 euro, iar pentru următoarele patru persoane câte 1000 euro. Pentru fiecare nou membru, președintele asociației primește 60 de euro, vicepreședintele financiar primește 35 euro, vicepreședintele tehnic primește 35 euro, secretarul general primește 20 euro, departamentul de training primește 20 euro, directorul de organizare primește 10 euro, directorul zonal primește 90 de euro, iar managerul primește 180 de euro. Încadrarea acestui mecanism financiar în ipoteza normei juridice sus-menționate este evidentă, fiind lipsită de relevanță forma de organizare a persoanei juridice care oferă cadrul de desfășurare a acestor activități, categoria persoanelor cărora se adresează sau suportul tehnic pe care îl folosește în acest scop. Argumentele recurentei privind calificarea acestor activități ca sistem financiar modular de tipul sistemului pensiilor de stat sau a sistemului de vânzări multi-level sunt neîntemeiate, primul sistem fiind construit în jurul principiului contribuției pentru o perioadă determinată de timp, iar cel de-al doilea fiind definit de art. 42 alin. (2) din O.G. nr. 99/2000 ca "formă a vânzării directe prin care produsele și serviciile sunt oferite consumatorilor prin intermediul unei rețele de vânzători direcți care primesc un comision atât pentru vânzările proprii, cât și pentru vânzările generate de rețelele de vânzători direcți pe care i-au recrutat personal", în timp de sistemul promovat de către recurentă se bazează pe principiul existenței unei baze cât mai largi de membri noi, care alimentează financiar partea superioară a piramidei intrată deja în circuit, recuperarea banilor investiți și multiplicarea lor depinzând de numărul de noi persoane pe care membrii îi recomandă și aduc în asociație. Deciziile organelor de cercetare penală privind scoaterea de sub urmărire penală a membrilor asociației, sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni, nu au relevanță în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 43 lit. b) din O.G. nr. 99/2000, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță. Potrivit art. 80 pct. 14 din O.G. nr. 99/2000, "practicarea de vânzări sau de orice alte procedee prevăzute la art. 43, se sancționează cu amendă de la 100.000.000 RON la 500.000.000 RON, iar veniturile realizate din aceste practici se confiscă și se fac venit la bugetul de stat". Textul normativ impune aplicarea sancțiunii confiscării sumelor rezultate din practicile prohibite fără a o condiționa, în esență, de existența unei acțiuni penale, fără a impune vreo procedură specială de constatare a acestei contravenții, iar formularea sa nu îndreptățește afirmația că măsura confiscării ar avea natură exclusiv complementară, depinzând de aplicarea amenzii, ci ar putea reprezenta, în condițiile legii speciale, singura sancțiune aplicată în condițiile stabilirii răspunderii contravenționale cu privire la săvârșirea faptei prevăzute de art. 43 lit. b) din O.G. nr. 99/2000. În aceste condiții, chiar dacă stabilirea, de către instanța de fond, a incidenței dispozițiilor H.G. nr. 251/1999, este criticabilă, măsura contestată este legal întemeiată pe dispozițiile art. 80 pct. 14 din O.G. nr. 99/2000, așa cum consemnează și organele de control fiscal. Potrivit art. 84 pct. d) din O.G. nr. 99/2000, contravenția stabilită de art. 80 pct. 14 se constată și se sancționează de către organele de control abilitate ale M.F.P., în speță D.G.F.P. - A.C.F Prahova, emitenta deciziilor contestate. Înalta Curte constată că procesul-verbal din 21 decembrie 2004, prin care s-a constatat existența contravenției prevăzute de art. 43 lit. b) din O.G. nr. 99/2000, respectiv art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 251/1999, satisface și cerințele art. 16 și 17 din O.G. nr. 2/2001 sub aspectul mențiunilor obligatorii, dar, pe de altă parte, constată că dispozițiile privind măsura confiscării nu pot fi tratate separat de procesul-verbal în cuprinsul cărora au fost menționate, act supus, în integralitatea sa, regimului juridic conturat de dispozițiile Titlului IX din O.G. nr. 92/2003, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ-fiscal contestat. De altfel, în acest sens este și Sentința civilă nr. 122 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Prahova, irevocabilă, invocată chiar de către recurentă în cererea sa. Pentru aceste motive, criticile recurentei privind legalitatea și temeinicia actului prin care s-a dispus confiscarea veniturilor rezultate cu încălcarea dispozițiilor art. 43 lit. b) sunt nefondate, în sensul concluziilor instanței de fond. În ceea ce privește cel din urmă argument, examinând înscrisurile dosarului, Înalta Curtea constată că în mod corect a respins prima instanță solicitarea recurentei-reclamante privind restituirea sumei indisponibilizate în valoare de 155.982,0358 RON, în condițiile în care, pe de o parte, această cerere ar fi inadmisibilă, iar, pe de altă parte, la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri privind indisponibilizarea sumei respective. În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul formulat va fi respins ca nefondat.