ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 542/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 199 din data de 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Ministrul Culturii, și Patrimoniului Național, d-nul K.H., a aplicat Ministrului Culturii și Patrimoniului Național o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere pentru perioada 13 iunie 2010 - 3 septembrie 2010 și a obligat Ministerul Culturii și Patrimoniului Național la plata sumei de 5000 RON cu titlul de despăgubiri către reclamantul B.I..

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 556 din 5 noiembrie 2009 pronunțată în Dosarul 1150/112/2009 al Curții de Apel Cluj a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și a fost anulat Ordinul nr. 186 din 27 aprilie 2009 emis de către acest pârât, fiind obligat pârâtul Ministerul Culturii la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul dacă nu ar fi fost emis actul anulat începând cu data de 24 mai 2009, precum și la plata către reclamant a sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2501 din 13 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-au respins recursurile declarate de către Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național împotriva acestei sentințe, cu obligarea recurenților la plata sumei de 644 RON cu titlul de cheltuieli de judecată. Evocând dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat că executarea hotărârii rămase astfel definitivă și irevocabilă ar fi trebuit să aibă loc până la data de 13 iunie 2010, or executarea a avut loc la data de 4 septembrie 2010. Prima instanță a apreciat că nu se justifică întârzierea în punerea în executare a acestei hotărâri, față de faptul că reclamantul a întreprins mai multe demersuri în vederea executării prin cereri la autoritatea pârâtă.

A arătat prima instanță că deși pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național a efectuat începând cu data de 30 iulie 2010 adrese pentru calculul despăgubirilor și pentru suplimentarea creditelor bugetare, la acea dată termenul până la care avea obligația de a executa hotărârea judecătorească era împlinit. Or, având această obligație legală, demersurile trebuiau efectuate în intervalul dintre data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și data la care hotărârea trebuia executată pentru ca după 30 de zile drepturile de care trebuia să beneficieze reclamantul să fie achitate. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs în termenul legal pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Ministrul Culturii, și Patrimoniului Național, d-nul K.H..

În motivarea recursurilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministrul Culturii și Patrimoniului Național au arătat următoarele: - Instanța, în mod greșit a reținut că pârâții au întârziat nejustificat punerea în executare a sentinței civile, statuând culpa Ministrului Culturii și Patrimoniului Național în depășirea termenului impus de art. 24 alin. (1), fără a motiva în mod corect caracterul diligențelor efectuate de minister în raport cu obligația din titlul executoriu. - Instanța de fond nu a motivat măsura acordării despăgubirilor, întrucât reclamantul nu a probat prejudiciul adus prin îndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor cu întârziere.

Se arată de recurentă că această obligație se subsumează unor operațiuni administrative, calculul sumelor ce reprezintă despăgubirile, solicitarea Ministerului Finanțelor Publice de suplimentare a filei de buget și ulterior virarea acesteia către reclamant. - Recurentul Ministrul Culturii și Patrimoniului Național - K.H. și-a completat recursul și a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive întemeiată pe dispozițiile art. 11 alin. (4) din H.G. nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii arătând în esență că nu se poate reține nicio culpă în sarcina sa deoarece nu intră în atribuția ministerului operațiunile tehnico-materiale și actele preparatorii care premerg întocmirii unui ordin de plată.

În acest sens, recurentul a făcut trimitere la Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice precum și O.G. nr. 22/2002 - privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii. Consideră recurentul că întârzierea efectuării plății nu există și nu i se datorează, nu se poate spune că nu a îndeplinit obligația din raportul juridic litigios. Analizând cererile de recurs, motivele incidente în cauză, prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: Se reține că prin sentința civilă nr. 556/2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 1150/112/2009 s-a admis acțiunea formulată de reclamantul B.I.

în contradictoriu cu Ministerul Culturii Cultelor și Patrimoniului Național, a fost anulat Ordinul nr. 186/2009, a fost obligat pârâtul la plata unor despăgubiri la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu data de 24 mai 2009, cu 4.000 RON cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 2501 din 13 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat împotriva sentinței, iar recurenții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată. În acțiunea de față, instanța de fond a reținut că hotărârea irevocabilă trebuia executată până la 13 iunie 2010 și deși s-au făcut adrese începând cu data de 30 iunie 2010, sentința s-a executat abia în 3 septembrie 2010. Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: (1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. (2) În cazul în care termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.

Așa cum este menționat și în jurisprudență procedura specială de executare prevăzută de art. 24 se referă numai la executarea dispozitivului hotărârii irevocabile prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. Prevederile art. 24 alin. (1) nu se referă la executarea unor obligații precum plata unor despăgubiri - cu atât mai mult cu cât acestea nici nu sunt cuantificate. În această situație aceste hotărâri urmează calea dreptului comun în ceea ce privește procedura de executare silită. Față de aceste constatări, sunt fondate recursurile părților atunci când susțin că executarea obligației presupune mai multe proceduri, calculul despăgubirilor de către instituția unde a lucrat reclamantul-intimat, solicitarea Ministerului Finanțelor Publice de suplimentare a bugetului și apoi efectuarea plății.

De altfel, aceste demersuri au fost făcute de recurenți chiar începând cu data de 16 februarie 2002 - prin Serviciul juridic - continuând până la punerea în executare prin plata către reclamant a despăgubirii în data de 3 septembrie 2010, adică în mai puțin de 3 luni, demersuri comunicate și reclamantului. În altă ordine de idei despăgubirile prevăzute de art. 24 alin. (2) nu au doar scopul reparării prejudiciului suferit prin întârziere, ci sunt concepute ca un mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii. Ori, în speță, executarea obligației a fost făcută deci nu se justifica amendarea conducătorului, iar instanța de fond nu a concretizat în ceea ce privește prejudiciul reclamantului, considerând că acesta este automat prejudiciat prin întârzierea avută până la executarea obligației.

În cazul neexecutării, reclamantul poate suferi un prejudiciu material însă este greșit a considera justificată acordarea unor despăgubiri materiale pentru întârziere fără a face o analiză concretă a acestuia, a probelor dosarului eventual în raport cu cuantumul sumei solicitate. - În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a recurentului, Ministrul Culturii - așa cum a fost invocată - această nu este fondată întrucât în cadrul procedurii de executare prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 - nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, calitatea procesual pasivă putea fi invocată în recurs, nu în faza de executare.

Alin. (2) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede expres că se va aplica conducătorului autorității publice o amendă în caz de neexecutare. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte reține că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv art. 24 din Legea nr. 554/2004, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că se va admite recursurile, se va modifica sentința recurată în sensul că se va respinge acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de către recurentul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului Național împotriva sentinței civile nr. 199 din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Admite recursul formulat de către Ministrul Culturii și Patrimoniului Național K.H. împotriva sentinței civile nr. 199 din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2011.