ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 542/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 199 din data de 14

octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.I. în

contradictoriu cu Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și

Ministrul Culturii, și Patrimoniului Național, d-nul K.H., a aplicat

Ministrului Culturii și Patrimoniului Național o amendă de 20% din salariul minim

brut pe economie pe zi de întârziere pentru perioada 13 iunie 2010 - 3

septembrie 2010 și a obligat Ministerul Culturii și Patrimoniului Național la

plata sumei de 5000 RON cu titlul de despăgubiri către reclamantul B.I..

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 556 din 5

noiembrie 2009 pronunțată în Dosarul 1150/112/2009 al Curții de Apel Cluj a

fost admisă acțiunea formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâții

Guvernul României și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și

a fost anulat Ordinul nr. 186 din 27 aprilie 2009 emis de către acest pârât,

fiind obligat pârâtul Ministerul Culturii la plata unor despăgubiri egale cu

salariile indexate, majorate și recalculate precum și celelalte drepturi de

care ar fi beneficiat reclamantul dacă nu ar fi fost emis actul anulat începând

cu data de 24 mai 2009, precum și la plata către reclamant a sumei de 400 RON

cu titlul de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2501

din 13 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, s-au respins recursurile declarate de către Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național împotriva acestei sentințe, cu

obligarea recurenților la plata sumei de 644 RON cu titlul de cheltuieli de

judecată.

Evocând dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat că executarea

hotărârii rămase astfel definitivă și irevocabilă ar fi trebuit să aibă loc

până la data de 13 iunie 2010, or executarea a avut loc la data de 4 septembrie

2010.

Prima instanță a

apreciat că nu se justifică întârzierea în punerea în executare a acestei

hotărâri, față de faptul că reclamantul a întreprins mai multe demersuri în

vederea executării prin cereri la autoritatea pârâtă.

A arătat prima

instanță că deși pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național

a efectuat începând cu data de 30 iulie 2010 adrese pentru calculul

despăgubirilor și pentru suplimentarea creditelor bugetare, la acea dată

termenul până la care avea obligația de a executa hotărârea judecătorească era

împlinit. Or, având această obligație legală, demersurile trebuiau efectuate în

intervalul dintre data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești și data

la care hotărârea trebuia executată pentru ca după 30 de zile drepturile de

care trebuia să beneficieze reclamantul să fie achitate.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs în termenul legal pârâții Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național și Ministrul Culturii, și Patrimoniului

Național, d-nul K.H..

În motivarea

recursurilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., pârâții Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Ministrul

Culturii și Patrimoniului Național au arătat următoarele:

- Instanța, în mod

greșit a reținut că pârâții au întârziat nejustificat punerea în executare a

sentinței civile, statuând culpa Ministrului Culturii și Patrimoniului Național

în depășirea termenului impus de art. 24 alin. (1), fără a motiva în mod corect

caracterul diligențelor efectuate de minister în raport cu obligația din titlul

executoriu.

- Instanța de fond nu

a motivat măsura acordării despăgubirilor, întrucât reclamantul nu a probat

prejudiciul adus prin îndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor cu

întârziere.

Se arată de recurentă

că această obligație se subsumează unor operațiuni administrative, calculul

sumelor ce reprezintă despăgubirile, solicitarea Ministerului Finanțelor

Publice de suplimentare a filei de buget și ulterior virarea acesteia către

reclamant.

- Recurentul

Ministrul Culturii și Patrimoniului Național - K.H. și-a completat recursul și

a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive întemeiată pe

dispozițiile art. 11 alin. (4) din H.G. nr. 90/2010 privind organizarea și

funcționarea Ministerului Culturii arătând în esență că nu se poate reține

nicio culpă în sarcina sa deoarece nu intră în atribuția ministerului

operațiunile tehnico-materiale și actele preparatorii care premerg întocmirii

unui ordin de plată.

În acest sens,

recurentul a făcut trimitere la Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice precum

și O.G. nr. 22/2002 - privind executarea obligațiilor de plată ale

instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii.

Consideră recurentul

că întârzierea efectuării plății nu există și nu i se datorează, nu se poate

spune că nu a îndeplinit obligația din raportul juridic litigios.

Analizând cererile de

recurs, motivele incidente în cauză, prevederile art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce

vor fi expuse în cele ce urmează:

Se reține că prin

sentința civilă nr. 556/2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.

1150/112/2009 s-a admis acțiunea formulată de reclamantul B.I. în

contradictoriu cu Ministerul Culturii Cultelor și Patrimoniului Național, a

fost anulat Ordinul nr. 186/2009, a fost obligat pârâtul la plata unor

despăgubiri la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate

precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul începând cu

data de 24 mai 2009, cu 4.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 2501

din 13 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins

recursul declarat împotriva sentinței, iar recurenții au fost obligați la plata

cheltuielilor de judecată.

În acțiunea de față,

instanța de fond a reținut că hotărârea irevocabilă trebuia executată până la

13 iunie 2010 și deși s-au făcut adrese începând cu data de 30 iunie 2010,

sentința s-a executat abia în 3 septembrie 2010.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 24

alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

În conformitate cu

art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: (1) Dacă în urma admiterii

acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să

modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverință sau

orice alt înscris, executarea hotărârii definitive și irevocabile se va face în

termenul prevăzut în cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel

mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

(2) În cazul în care

termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorității publice

sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe

economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru

întârziere.

Așa cum este

menționat și în jurisprudență procedura specială de executare prevăzută de art.

24 se referă numai la executarea dispozitivului hotărârii irevocabile prin care

autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice

actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite

operațiuni administrative.

Prevederile art. 24

alin. (1) nu se referă la executarea unor obligații precum plata unor

despăgubiri - cu atât mai mult cu cât acestea nici nu sunt cuantificate.

În această situație

aceste hotărâri urmează calea dreptului comun în ceea ce privește procedura de

executare silită.

Față de aceste

constatări, sunt fondate recursurile părților atunci când susțin că executarea

obligației presupune mai multe proceduri, calculul despăgubirilor de către

instituția unde a lucrat reclamantul-intimat, solicitarea Ministerului

Finanțelor Publice de suplimentare a bugetului și apoi efectuarea plății.

De altfel, aceste

demersuri au fost făcute de recurenți chiar începând cu data de 16 februarie

2002 - prin Serviciul juridic - continuând până la punerea în executare prin

plata către reclamant a despăgubirii în data de 3 septembrie 2010, adică în mai

puțin de 3 luni, demersuri comunicate și reclamantului.

În altă ordine de

idei despăgubirile prevăzute de art. 24 alin. (2) nu au doar scopul reparării

prejudiciului suferit prin întârziere, ci sunt concepute ca un mijloc de

constrângere pentru obținerea executării hotărârii. Ori, în speță, executarea

obligației a fost făcută deci nu se justifica amendarea conducătorului, iar

instanța de fond nu a concretizat în ceea ce privește prejudiciul

reclamantului, considerând că acesta este automat prejudiciat prin întârzierea

avută până la executarea obligației.

În cazul

neexecutării, reclamantul poate suferi un prejudiciu material însă este greșit

a considera justificată acordarea unor despăgubiri materiale pentru întârziere

fără a face o analiză concretă a acestuia, a probelor dosarului eventual în

raport cu cuantumul sumei solicitate.

- În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a recurentului, Ministrul Culturii -

așa cum a fost invocată - această nu este fondată întrucât în cadrul procedurii

de executare prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 - nu poate fi pusă în

discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare

se solicită, calitatea procesual pasivă putea fi invocată în recurs, nu în faza

de executare. Alin. (2) al art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede expres că se

va aplica conducătorului autorității publice o amendă în caz de neexecutare.

Având în vedere cele

arătate mai sus, Înalta Curte reține că sentința recurată a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii, respectiv art. 24 din Legea nr. 554/2004, ceea ce

atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că se va

admite recursurile, se va modifica sentința recurată în sensul că se va

respinge acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de către recurentul-pârât Ministerul Culturii și Patrimoniului

Național împotriva sentinței civile nr. 199 din 14 octombrie 2010 a Curții de

Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul

formulat de către Ministrul Culturii și Patrimoniului Național K.H. împotriva

sentinței civile nr. 199 din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

recurată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2011.