ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 511/2011

Asupra cauzei penale de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 28 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a menținut arestată preventivă a inculpaților V.D., T.G.C., P.C. și V.C., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate. Împotriva aceste încheieri au declarat recurs inculpații V.D., T.G.C., P.C. și V.C., solicitând punerea în libertate, întrucât nu prezintă pericol pentru ordinea publică, au colaborat cu organele de urmărire penală (V.D. chiar a făcut un denunț finalizat cu trimiterea în judecată a unor inculpați).

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate în cauză, le consideră nefondate pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților V.D., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., T.G.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., P.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art .41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.,

V.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 26 raportat la art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art.26 raportat la art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen. În fapt, în actul de sesizare s-a reținut că, în cursul anului 2009, cei patru inculpați s-au decis să obțină importante sume de bani prin utilizarea la ATM-uri a unor clone de carduri bancare ce trebuiau falsificate în prealabil. În realizarea acestui obiectiv infractorii au avut mai multe întâlniri, în timpul cărora au stabilit planul acțiunii criminale.

Prin sentința penală nr. 963/F din 16 decembrie 2010, Tribunalul București, secția I penală, i-a condamnat pe inculpați la pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenție. Astfel, inculpatul V.D. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, inculpatul T.G.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare, inculpatul P.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare și inculpatul V.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, pe parcursul cercetării judecătorești, atât în fața instanței de fond cât și a celei de control judiciar, s-a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și s-a constatat în mod justificat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a inculpaților V.D., T.G.C., P.C. și V.C., respectiv infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea inculpaților în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică și, totodată, există presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați de instanța de fond.

Luarea și menținerea măsurii arestării preventive se face ținându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracțiunilor presupus a fi săvârșite de inculpați ( V.D. – infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., T.G.C. - infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art.9 alin. (2) din Legea nr.39/2003, art.24 alin. (1) și 2, art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., P.C.

- infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., V.C. - infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 26 raportat la art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 26 raportat la art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.).

În raport de gravitatea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată recurenții inculpați (Kusyk contra Poloniei), de participarea acestora la presupusa săvârșire a acestor infracțiuni și de necesitatea unei prevenții generale, Înalta Curte constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive pentru inculpați subzistă, astfel încât se impune menținerea acestei măsuri (Hesse contra Austriei). În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurenților inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. (Letellier contra Franței) prin care a statuat că în măsura în care dreptul natural o recunoaște – prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare” a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatului Unit), iar menținerea arestării preventive, în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. În jurisprudența sa, C.E.D.O. a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestare și, desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller contra Asustriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicare justiției (Wemhoff contra Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzeneter contra Austriei) sau să tulbure ordinea publică (Letellier contra Franței).

Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpații să tulbure ordinea publică. Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a recurenților inculpați ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acestea având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de fapte care pun în pericol patrimoniul. Într-o societate democratică drepturile oricărei persoane privind patrimoniul său reprezintă o valoarea socială ce trebuie protejată.

Neluarea sau menținerea unor măsuri preventive față de aceste persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință incompatibilă cu principiile unei societăți democratice. Argumentele potrivit cărora în cauză s-a depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei rezonabile a detenției, potrivit art. 5 paragraful 3 C.E.D.O., se analizează „in concreto”, în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte. Considerentele de genul probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul inculpaților au relevanță în jurisprudența C.E.

atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii din perspectiva art. 6 paragraful 1 C.E.D.O. (Allenet de Ribemont versus Franța). Considerentele de ordin personal reținute în favoarea inculpaților prezintă relevanță și pot fi valorificate la momentul soluționării apelurilor, odată cu reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaților și nu la soluționarea recursurilor privind starea de arest a acestora.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, evaluând și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost comise de aceștia, starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaților, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate, în această fază a procesului penal, e necesară, punerea în libertate prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol actual și real pentru ordinea publică. Așa fiind, detenția provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele cerute de legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O., impunându-se, conform art. 300 2 și art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen., menținerea măsurii arestării preventive. În baza art. 385 15 pct.1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații V.D., T.G.C., P.C. și V.C. împotriva încheierii din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 28349/3/2010 (114/2011). Obligă recurenții inculpați V.D. și V.C. la plata sumei de câte 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurenții inculpați T.G.C. și P.C. la plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat. din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 februarie 2011.