ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 511/2011

Asupra cauzei

penale de față;

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din

28 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a menținut

arestată preventivă a inculpaților V.D., T.G.C., P.C. și V.C., apreciind că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au

schimbat și impun în continuare privarea de libertate.

Împotriva aceste

încheieri au declarat recurs inculpații V.D., T.G.C., P.C. și V.C., solicitând

punerea în libertate, întrucât nu prezintă pericol pentru ordinea publică, au

colaborat cu organele de urmărire penală (V.D. chiar a făcut un denunț

finalizat cu trimiterea în judecată a unor inculpați).

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursurile declarate în cauză, le consideră

nefondate pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, s-a

dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților V.D.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1)

raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003,

art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33

lit. a) C. pen., T.G.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și

pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin.

(2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1

și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu

aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., P.C., pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat la art. 2 lit.

b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 24 alin. (1) și (2),

art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art .41 alin.

(2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen., V.C.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1) raportat

la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, art. 26

raportat la art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art.26 raportat la art. 27

pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.,

toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, în actul de

sesizare s-a reținut că, în cursul anului 2009, cei patru inculpați s-au decis

să obțină importante sume de bani prin utilizarea la ATM-uri a unor clone de carduri bancare ce trebuiau falsificate în prealabil. În realizarea

acestui obiectiv infractorii au avut mai multe întâlniri, în timpul cărora au

stabilit planul acțiunii criminale.

Prin sentința penală

nr. 963/F din 16 decembrie 2010, Tribunalul București, secția I penală, i-a

condamnat pe inculpați la pedepse cu închisoarea cu executare în regim de

detenție. Astfel, inculpatul V.D. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6

ani închisoare, inculpatul T.G.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare,

inculpatul P.C. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare și inculpatul V.C.

la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, pe

parcursul cercetării judecătorești, atât în fața instanței de fond cât și a

celei de control judiciar, s-a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de

legea procesual penală și s-a constatat în mod justificat că temeiurile de fapt

și de drept care au stat la baza arestării preventive subzistă, confirmând în

continuare privarea de libertate a inculpaților V.D., T.G.C., P.C. și V.C.,

respectiv infracțiunea dedusă judecății este una gravă, fiind sancționată cu

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea

inculpaților în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică și, totodată,

există presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care au

fost trimiși în judecată și condamnați de instanța de fond.

Luarea și menținerea

măsurii arestării preventive se face ținându-se seama de scopul acestei măsuri,

de gradul de pericol social al infracțiunilor presupus a fi săvârșite de

inculpați ( V.D. – infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin. (1)

raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003,

art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33

lit. a) C. pen., T.G.C. - infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin.

(1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art.9 alin. (2) din Legea nr.39/2003,

art.24 alin. (1) și 2, art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33

lit. a) C. pen., P.C. - infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin.

(1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003,

art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33

lit. a) C. pen., V.C. - infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 7 alin.

(1) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003,

art. 26 raportat la art. 24 alin. (1) și (2), art. 25 și art. 26 raportat la

art. 27 pct. 1 și 2 din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., toate cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. a) C. pen.).

În raport de gravitatea

infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată recurenții inculpați

(Kusyk contra Poloniei), de participarea acestora la presupusa săvârșire a

acestor infracțiuni și de necesitatea unei prevenții generale, Înalta Curte

constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive

pentru inculpați subzistă, astfel încât se impune menținerea acestei măsuri

(Hesse contra Austriei).

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

recurenților inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. (Letellier contra Franței) prin care a

statuat că în măsura în care dreptul natural o recunoaște – prin gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni

pot suscita o „tulburare” a societății de natură să justifice o detenție

preventivă.

Este adevărat că privarea

de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică

decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare

și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi

contra Regatului Unit), iar menținerea arestării preventive, în pofida

prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea

individuală.

În jurisprudența sa,

C.E.D.O. a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestare și,

desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o

infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller contra Asustriei),

riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicare justiției (Wemhoff

contra Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzeneter contra

Austriei) sau să tulbure ordinea publică (Letellier contra Franței).

Înalta Curte constată

că în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul

ca inculpații să tulbure ordinea publică.

Înalta Curte

apreciază că lăsarea în libertate a recurenților inculpați ar genera creșterea

sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la

scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor

statului, acestea având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze

comiterea de fapte care pun în pericol patrimoniul.

Într-o societate democratică

drepturile oricărei persoane privind patrimoniul său reprezintă o valoarea

socială ce trebuie protejată.

Neluarea sau

menținerea unor măsuri preventive față de aceste persoane, în condițiile în

care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea

gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice

în realizarea actului de justiție, consecință incompatibilă cu principiile unei

societăți democratice.

Argumentele potrivit

cărora în cauză s-a depășit sau se va depăși termenul rezonabil al acestei

măsuri nu pot fi reținute, cu atât mai mult cu cât aprecierea duratei

rezonabile a detenției, potrivit art. 5 paragraful 3 C.E.D.O., se analizează „in concreto”, în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte.

Considerentele de genul probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei

în fapt și în drept, comportamentul inculpaților au relevanță în jurisprudența

C.E. atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a procedurii din

perspectiva art. 6 paragraful 1 C.E.D.O. (Allenet de Ribemont versus Franța).

Considerentele de

ordin personal reținute în favoarea inculpaților prezintă relevanță și pot fi

valorificate la momentul soluționării apelurilor, odată cu reindividualizarea

pedepselor aplicate inculpaților și nu la soluționarea recursurilor privind

starea de arest a acestora.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, evaluând și gravitatea infracțiunilor pentru care

inculpații au fost trimiși în judecată și condamnați de instanța de fond, modul

și circumstanțele în care se presupune că au fost comise de aceștia, starea de

nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpaților,

constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

subzistă, astfel că privarea de libertate, în această fază a procesului penal,

e necesară, punerea în libertate prezentând, pentru aspectele mai sus

prezentate, un pericol actual și real pentru ordinea publică.

Așa fiind, detenția

provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele cerute de legea

internă, cât și cele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O.,

impunându-se, conform art. 300

2

și art. 160

b

alin. (1) și

(3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive.

În baza art. 385

15

pct.1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile inculpaților.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații V.D., T.G.C., P.C. și V.C. împotriva încheierii din 28 ianuarie

2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în dosarul nr. 28349/3/2010 (114/2011).

Obligă

recurenții inculpați V.D. și V.C. la plata sumei de câte 100 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Obligă recurenții inculpați T.G.C. și P.C. la

plata sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat. din care suma de

câte 100 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10

februarie 2011.