ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5180/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

745 din 16 aprilie 2010 Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de

reclamantul E.M.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța prin

Primar.

S-a constatat că

reclamantul este îndreptățit la despăgubiri bănești în condițiile legii

speciale - Legea nr. 247/2005, Titlul VII, pentru terenul în suprafață de 3000

mp (loturile 726,727,728) situat în Constanța.

A fost obligat pârâtul

Primarul Municipiului Constanța să emită dispoziție cu propunere în acest sens

și să o înainteze Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantul este persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii 10/2001 asupra terenului de

3000 mp (loturile 726,727,728), situat în Constanța, proprietatea sa și a

fratelui său E.T.A., în prezent decedat.

Întrucât terenul nu este

liber, instanța de fond a constatat că reclamantul este îndreptățit la

despăgubiri bănești în condițiile legii speciale - Legea nr. 247/2005, Titlul

VII - motiv pentru care a fost obligat pârâtul să emită dispoziție în acest

sens și să o înainteze Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul susținând că instanța în considerentele hotărârii nu a

reținut care este actul de preluare, dar a interpretat „ această lacună a

probatoriului" ca fiind echivalentă unei preluări fără respectarea

Constituției din anul 1965. Cu privire la dispozitivul hotărârii,a susținut că

acesta cuprinde o soluție care nu este în conformitate cu prevederile Legii

10/2001 deoarece instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere având ca

obiect constatarea calității de persoană îndreptățită. De asemenea, instanța

greșit a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de

despăgubiri și să înainteze Comisiei Centrale, deși trebuia să-1 oblige să

emită dispoziție cu privire la notificarea formulată.

Conform dispozițiilor

art. 293 C. proc. civ. intimatul reclamant a formulat cerere de aderare la

apelul formulat de pârât, privitor la motivul 2 de apel arătând că modificarea

hotărârii primei instanțe în sensul de a se pronunța pe fondul contestației

fără trimitere la cel notificat îl avantajează pe reclamant și ar fi conformă

cu Decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de Apel Constanța

prin decizia civilă nr. 175 C din 13 septembrie 2010 a respins apelul pârâtului

și cererea de aderare la apel formulată de reclamant reținând că din

înscrisurile depuse la dosar rezultă că imobilul în litigiu - teren în

suprafață de 3000 mp, situat în Constanța, - a fost în proprietatea

reclamantului și a fratelui său E.T.A. - în prezent decedat, al cărui unic

moștenitor este reclamantul - a fost preluat de către stat fără respectarea

dispozițiilor Constituției din anul 1965 în vigoare în acel moment, care

ocroteau proprietatea privată, adică fără titlu valabil.

In concluzie, terenul în

litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu, pe acesta

edificându-se construcția blocului FA6 și FA7 și mai bine de jumătate

construcția blocului FA9 și în totalitate blocul FA8, astfel cum a stabilit

expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză.

S-a mai reținut că

instanța de fond, făcând aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) din

Constituție și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, a apreciat judicios că tăcerea

entității învestite cu soluționarea notificării privind imobilul în

litigiu,aflat sub incidența Legii nr. 10/2001, încalcă o obligație cu caracter

civil și, pentru acest motiv, deschide celui vătămat accesul la instanțele

judecătorești.

Nu se impunea, astfel

cum susține apelantul, ca prin hotărârea pronunțată instanța de fond să oblige

unitatea deținătoare să emită dispoziție cu privire la notificarea formulată.

In mod corect instanța a

soluționat pe fond cauza, obligând pârâtul, prin Primar, să emită dispoziție cu

propunere de acordare de despăgubiri bănești, conform Titlului VII din Legea

247/2005, reclamantului intimat, constatând în același timp că este îndreptățit

la măsuri reparatorii conform legii speciale de reparație.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamantul și pârâtul.

In recursul

reclamantului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a

solicitat înlăturarea obligației pârâtului de a emite dispoziția cu propunerea

acordării despăgubirilor, susținându-se că soluția corectă era aceea de a se

dispune, direct prin hotărâre, înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Pârâtul și-a întemeiat

recursul tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că instanța

nu mai putea obliga pârâtul la emiterea unei dispoziții de acordare a

despăgubirilor, din moment ce reclamantul a renunțat la calea administrativă

odată cu formularea contestației. Ca urmare a admiterii acțiunii, instanța

trebuia să dispună înaintarea dosarului la Comisia Centrală.

Recursurile sunt fondate

pentru motivele care succed.

Atitudinea pârâtului, de

a nu rezolva notificarea în termenul stabilit de lege îi este imputabilă și

echivalează cu un refuz de restituire, care deschide calea persoanei

îndreptățite de a sesiza instanța cu cererea de soluționare a notificării sale.

Un asemenea refuz nu

poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul

celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci,

dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu

poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

Reluarea procedurilor cu

caracter administrativ ar contraveni și principiului soluționării cauzei

într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care

România a devenit parte.

In raport cu spiritul

reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței

judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o. anulează, ci impune ca,

în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin

vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului

ce face obiectul litigiului sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent

când nu este posibilă restituirea în natură.

In acest sens s-a

stabilit și prin decizia în interesul legii nr. XX/2007, obligatorie

instanțelor conform art. 329 C. proc. civ., care a statuat că instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Față de aceste

considerente se impune admiterea criticii comune formulată de recurenți,

modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelurilor și înlăturării din

sentință a dispoziției privind obligarea pârâtului de a emite dispoziția.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul E.M.A. și de pârâtul Municipiul Constanța prin Primar

împotriva deciziei nr. 175C din 13 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Modifică decizia

recurată în sensul că admite apelurile declarate de reclamantul E.M.A. și de

pârâtul Municipiul Constanța prin Primar împotriva sentinței nr. 745 din 16

aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată în sensul că înlătură obligația Primarului Municipiului

Constanța de a emite dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent.

Păstrează restul

dispozițiilor sentinței apelate.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 iunie 2011.