ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2738/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

reclamantul D.S.

a chemat în judecată

pe pârâții

SC Z. SRL și SC W.T. SRL solicitând să se constate nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte și

autentificat sub nr. 3252 din 8 octombrie 2010 de notarul public M.B. având ca

obiect imobilul din C.F. 3431 Cristian, nr.top 2169/1/1, pentru lipsa

consimțământului societății și fraudarea intereselor reclamantului, respectiv

radierea din C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei și obligarea pârâtei 2

la cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1768/C/2009,

Tribunalul Brașov a respins acțiunea, ca nefondată.

Prima instanță a reținut că SC Z.

SRL este o societate comercială cu răspundere limitată care are doi asociați,

ambii fiind și administratori: D.S. și B.F.

La data de 12

decembrie 2006 asociații SC Z. SRL au ținut o adunare generală prin care au

decis reevaluarea imobilului aflat în proprietatea societății și înscris în C.F.

3431 Cristian nr. top 2169/2/1, 2197/1/1 din punct de vedere fiscal și au identificat

măsuri pentru relansarea producției de materiale ceramice refractare

stabilindu-se, de asemenea, determinarea valorii de impozitare a imobilului

prin ofertă de vânzare, urmând ca o decizie cu privire la vânzarea acestui

imobil să fie luată în adunarea generală a asociațiilor ulterior.

În Anexa la procesul-verbal

din 12 decembrie 2006 încheiat cu ocazia A.G.A. SC Z. SRL s-a menționat că după

determinarea valorii imobilului situat în comuna Cristian, județul Brașov,

înscris în C.F. 3431 Cristian nr. top 2169/2/1, 2197/1/1, teren de 24132, 62 mp

și cabină portar, stație, 2 ateliere, sursă siloz fier vechi, bazin, 2 wc,

cantină, vestiar post trafo, 2 rampe, 4 platforme, curte betonată, curte

adâncită, 2 birouri, padoc, grajd, șopron, hală producție, pasarelă, estacadă,

cuptor, coș, 5 instalații, 4 depozite, 9 magazii, eventuala vânzare se va

decide de A.G.A. societății.

Prin Hotărârea

A.G.E.A. SC Z. SRL din 14 ianuarie 2007 menționată, potrivit încheierii

judecătorului delegat nr. 4968 din 16 aprilie 2007 în Registrul Comerțului, s-a

hotărât vânzarea imobilului sus – amintit administratorul D.S. fiind mandatat

să negocieze și să încheie contractul de vânzare-cumpărare, hotărârea fiind,

deci, opozabilă și terților.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu SC W.T. SRL prin asociat și administrator B.I.F., s-a făcut cu încălcarea

mandatului încredințat celuilalt administrator și asociat D.S. însă în baza

unui consimțământ liber exprimat de societatea SC Z. SRL, prin Hotărârea

A.G.E.A. din 14 ianuarie 2007. S-a reținut că, într-adevăr, dreptul de

reprezentare pentru operațiunea de vânzare a imobilului aparținea lui D.S.,

însă substituirea celuilalt administrator și asociat B., căruia nu i s-a

concedat această facultate, nu este o cauză de nulitate absolută, transmiterea

dreptului de reprezentare fiind validă. Aceasta întrucât, art. 71 din Legea nr.

31/1990 nu sancționează cu nulitatea actele încheiate de persoana ce s-a

substituit în dreptul de reprezentare, neputând fi opusă nici terților

neregularitatea acestei substituiri, în speță, față de art. 55 alin. (2).

Totodată,

nu s-a făcut nici dovada relei-credințe a SC W.T. SRL, aceasta dovedind

diligență în cercetarea situației juridice a bunului.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel reclamantul și, prin decizia nr. 93/Ap din 26 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a fost respins, ca

nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că potrivit art. 70

1

din Legea nr. 31/1990,

actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi

încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății,

după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale

societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest

scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică. De

asemenea, potrivit art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, clauzele actului

constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societății care limitează

puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar

dacă au fost publicate. În speță, angajarea societății s-a realizat printr-unul

din reprezentanții legali ai societății în temeiul puterilor conferite prin

lege și actele constitutive, iar restrângerea puterilor conferite prin

hotărârea A.G.A. din 14 ianuarie 2007, nu poate fi opusă terților, chiar în

condițiile de publicitate.

De altfel, sancțiunea

depășirii limitelor mandatului de către reprezentantul unei părți nu reprezintă

un motiv de nulitate absolută. În ipoteza în care se invocă depășirea limitelor

puterilor conferite – în speță fiind invocat un act ce depășește obiectul de

activitate al societății – actele juridice încheiate în astfel de condiții vor

antrena numai răspunderea personală a celui care a lucrat în numele societății

însă cu încălcarea limitelor mai sus precizate, societatea rămânând angajată

prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de

activitate al societății.

În acest fel, se poate

vorbi de o nulitate relativă, de protecție și nu absolută, în care eventualul

prejudiciu ar aparține societății și nu reclamantului.

În ceea ce privește

art. 948 C. civ., reclamantul pretinde că la baza actului atacat stă o cauză

ilicită, respectiv că ar exista o conivență frauduloasă între reprezentanții

legali ai părților, în vederea prejudicierii reclamantului.

Conform art. 1899 C.

civ., buna-credință se prezumă, cel ce invocă reaua-credință trebuind să facă

dovada acesteia. Or, reclamantul nu a dovedit conivența frauduloasă a părților

la încheierea actului.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs, în temeiul legal, reclamantul D.S. invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990, R cu raportare la art. 35

din Decretul nr. 31/1954 și art. 70 din Legea nr. 31/1990 R și art. 111 alin. (2)

lit. f) din aceeași lege.

A susținut, în esență, că

potrivit acestor texte de lege aplicate greșit de către instanța la situația de

fapt, societatea poate fi angajată în raporturile cu terții de către

administratorii săi, care, însă, nu pot face decât acte care să ducă la

îndeplinirea obiectului de activitate.

Orice alte acte, făcute cu

depășirea acestor puteri, nu sunt actele persoanei juridice, cu condiție ca

terții să fi cunoscut despre depășirea acestor limite.

În cauză, pe de o parte actul de

vânzare-cumpărare nu s-a încheiat în temeiul hotărârii A.G.A. a SC Z. SRL din

14 ianuarie 2007, iar pe de altă parte administratorul B.I.F. a vândut un punct

de lucru, ceea ce echivalează cu desființare acestuia, iar cumpărătorul a

cunoscut sau trebuia să cunoască limitele puterilor prevăzute pentru

administratori, aceștia neputând îndeplini decât operațiunile cerute pentru

aducerea la îndeplinirea obiectului de activitate al societății, sens în care a

expus situația de fapt și probele administrate care dovedesc dimpotrivă reaua –

credință a acestuia.

A mai arătat că

într-o judecată separată vizând antrenarea răspunderii administratorului în

procedura insolvenței s-a decis deja printr-o hotărâre cu putere de lucru

judecat că răspunderea pentru vânzarea lucrului la un preț derizoriu aparține

exclusiv administratorului B.I.F. nu și recurentului-reclamant.

Intimata-pârâtă a

formulat întâmpinare solicitând admiterea recursului.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

Din interpretarea

art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 R, rezultă că în raporturile cu terții

societatea nu este angajată prin actele organelor sale încheiate cu depășirea

obiectului de activitate al societății când societatea face dovada că terții

co-contractanți cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuia să cunoască

depășirea limitelor obiectului de activitate al societății și când actele sunt

încheiate cu depășirea limitelor prevăzute de lege pentru organele societății,

aceste dispoziții corelându-se cu dispozițiile art. 35 alin. (2) din Decretul

nr. 31/1954 potrivit căruia actele juridice făcute de organele persoanei

juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei

juridice însăși.

Rezultă, deci, că în situații

excepționale societatea nu răspunde într-adevăr față de terți, iar răspunderea

nu este angajată dar sub condiția dovezii efective că terțul cunoștea care sunt

limitele obiectului de activitate, ceea ce nu s-a făcut, iar în recurs nu mai

este posibilă schimbarea situației de fapt așa cum a fost deja stabilită,

trimiterea la dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990

fiind făcută din perspectiva interpretării probelor și nu a aplicării greșite a

acestui text de lege.

Totodată, art. 55 alin.

(2) din Legea nr. 31/1990 R, protejează terțul dacă actele care se pretinde că

limitează puterile organelor societății emană de la societate, or în speță este

vorba hotărâri A.G.A. și de statutul societății (art. 7) privind obiectul de

activitate și nu de o limitare prevăzută de lege.

Prin

urmare, așa cum a reținut și instanța de apel contractul încheiat și semnat de

celălalt administrator, deci de o persoană cu puteri de reprezentare a

societății în raporturile cu terții angajează evident răspunderea societății,

neputându-se invoca de către recurentul – reclamant în contra terțului limitele

convenționale ale mandatului acordat de societate acestuia printr-o hotărâre

A.G.E.A. în legătură cu încheierea contractului, cu atât mai mult cu cât nu o

face chiar mandantul – societate comercială, astfel că nu se poate reține nici

în aplicarea greșită a art. 70 din Legea nr. 31/1990 R.

În

aceeași termeni se pune problema stabiliri fraudei în contra intereselor

recurentului – reclamant, invocată de asemenea drept cauză a acțiunii, instanța

de fond și apel reținând o situație de fapt sub aspectul dovezilor ce nu s-au

făcut în privința relei-credințe a terțului, reaprecierea probelor în recurs

nemaifiind posibilă.

În fine, împrejurarea că într-o

cauză cu alt obiect s-a pus în discuție antrenarea răspunderii celuilalt

administrator semnatar al contractului pentru vânzarea bunului la un preț

neserios în dauna societății excede obiectului pricinii de față neputându-se,

deci, reține nici puterea de lucru judecat.

Așa fiind, în baza

art. 312alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

recurentul D.S.

,

împotriva

deciziei Curții de Apel Brașov nr. 93 din 26 octombrie 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi,

21 septembrie 2011.