ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2738/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul D.S. a chemat în judecată pe pârâții SC Z. SRL și SC W.T. SRL solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte și autentificat sub nr. 3252 din 8 octombrie 2010 de notarul public M.B. având ca obiect imobilul din C.F. 3431 Cristian, nr.top 2169/1/1, pentru lipsa consimțământului societății și fraudarea intereselor reclamantului, respectiv radierea din C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei și obligarea pârâtei 2 la cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1768/C/2009, Tribunalul Brașov a respins acțiunea, ca nefondată.

Prima instanță a reținut că SC Z. SRL este o societate comercială cu răspundere limitată care are doi asociați, ambii fiind și administratori: D.S. și B.F. La data de 12 decembrie 2006 asociații SC Z. SRL au ținut o adunare generală prin care au decis reevaluarea imobilului aflat în proprietatea societății și înscris în C.F. 3431 Cristian nr. top 2169/2/1, 2197/1/1 din punct de vedere fiscal și au identificat măsuri pentru relansarea producției de materiale ceramice refractare stabilindu-se, de asemenea, determinarea valorii de impozitare a imobilului prin ofertă de vânzare, urmând ca o decizie cu privire la vânzarea acestui imobil să fie luată în adunarea generală a asociațiilor ulterior. În Anexa la procesul-verbal din 12 decembrie 2006 încheiat cu ocazia A.G.A.

SC Z. SRL s-a menționat că după determinarea valorii imobilului situat în comuna Cristian, județul Brașov, înscris în C.F. 3431 Cristian nr. top 2169/2/1, 2197/1/1, teren de 24132, 62 mp și cabină portar, stație, 2 ateliere, sursă siloz fier vechi, bazin, 2 wc, cantină, vestiar post trafo, 2 rampe, 4 platforme, curte betonată, curte adâncită, 2 birouri, padoc, grajd, șopron, hală producție, pasarelă, estacadă, cuptor, coș, 5 instalații, 4 depozite, 9 magazii, eventuala vânzare se va decide de A.G.A. societății. Prin Hotărârea A.G.E.A. SC Z. SRL din 14 ianuarie 2007 menționată, potrivit încheierii judecătorului delegat nr. 4968 din 16 aprilie 2007 în Registrul Comerțului, s-a hotărât vânzarea imobilului sus – amintit administratorul D.S.

fiind mandatat să negocieze și să încheie contractul de vânzare-cumpărare, hotărârea fiind, deci, opozabilă și terților. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu SC W.T. SRL prin asociat și administrator B.I.F., s-a făcut cu încălcarea mandatului încredințat celuilalt administrator și asociat D.S. însă în baza unui consimțământ liber exprimat de societatea SC Z. SRL, prin Hotărârea A.G.E.A. din 14 ianuarie 2007. S-a reținut că, într-adevăr, dreptul de reprezentare pentru operațiunea de vânzare a imobilului aparținea lui D.S., însă substituirea celuilalt administrator și asociat B., căruia nu i s-a concedat această facultate, nu este o cauză de nulitate absolută, transmiterea dreptului de reprezentare fiind validă.

Aceasta întrucât, art. 71 din Legea nr. 31/1990 nu sancționează cu nulitatea actele încheiate de persoana ce s-a substituit în dreptul de reprezentare, neputând fi opusă nici terților neregularitatea acestei substituiri, în speță, față de art. 55 alin. (2). Totodată, nu s-a făcut nici dovada relei-credințe a SC W.T. SRL, aceasta dovedind diligență în cercetarea situației juridice a bunului. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul și, prin decizia nr. 93/Ap din 26 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că potrivit art. 70 1 din Legea nr. 31/1990, actele de dispoziție asupra bunurilor unei societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai societății, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societății, nefiind necesară o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie încheiate în formă autentică. De asemenea, potrivit art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societății care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate.

În speță, angajarea societății s-a realizat printr-unul din reprezentanții legali ai societății în temeiul puterilor conferite prin lege și actele constitutive, iar restrângerea puterilor conferite prin hotărârea A.G.A. din 14 ianuarie 2007, nu poate fi opusă terților, chiar în condițiile de publicitate. De altfel, sancțiunea depășirii limitelor mandatului de către reprezentantul unei părți nu reprezintă un motiv de nulitate absolută. În ipoteza în care se invocă depășirea limitelor puterilor conferite – în speță fiind invocat un act ce depășește obiectul de activitate al societății – actele juridice încheiate în astfel de condiții vor antrena numai răspunderea personală a celui care a lucrat în numele societății însă cu încălcarea limitelor mai sus precizate, societatea rămânând angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății.

În acest fel, se poate vorbi de o nulitate relativă, de protecție și nu absolută, în care eventualul prejudiciu ar aparține societății și nu reclamantului. În ceea ce privește art. 948 C. civ., reclamantul pretinde că la baza actului atacat stă o cauză ilicită, respectiv că ar exista o conivență frauduloasă între reprezentanții legali ai părților, în vederea prejudicierii reclamantului. Conform art. 1899 C. civ., buna-credință se prezumă, cel ce invocă reaua-credință trebuind să facă dovada acesteia. Or, reclamantul nu a dovedit conivența frauduloasă a părților la încheierea actului. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în temeiul legal, reclamantul D.S. invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în sensul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990, R cu raportare la art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și art. 70 din Legea nr. 31/1990 R și art. 111 alin. (2) lit. f) din aceeași lege. A susținut, în esență, că potrivit acestor texte de lege aplicate greșit de către instanța la situația de fapt, societatea poate fi angajată în raporturile cu terții de către administratorii săi, care, însă, nu pot face decât acte care să ducă la îndeplinirea obiectului de activitate. Orice alte acte, făcute cu depășirea acestor puteri, nu sunt actele persoanei juridice, cu condiție ca terții să fi cunoscut despre depășirea acestor limite. În cauză, pe de o parte actul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat în temeiul hotărârii A.G.A.

a SC Z. SRL din 14 ianuarie 2007, iar pe de altă parte administratorul B.I.F. a vândut un punct de lucru, ceea ce echivalează cu desființare acestuia, iar cumpărătorul a cunoscut sau trebuia să cunoască limitele puterilor prevăzute pentru administratori, aceștia neputând îndeplini decât operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinirea obiectului de activitate al societății, sens în care a expus situația de fapt și probele administrate care dovedesc dimpotrivă reaua – credință a acestuia. A mai arătat că într-o judecată separată vizând antrenarea răspunderii administratorului în procedura insolvenței s-a decis deja printr-o hotărâre cu putere de lucru judecat că răspunderea pentru vânzarea lucrului la un preț derizoriu aparține exclusiv administratorului B.I.F.

nu și recurentului-reclamant. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând admiterea recursului. Analizând recursul se găsește nefondat. Din interpretarea art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 R, rezultă că în raporturile cu terții societatea nu este angajată prin actele organelor sale încheiate cu depășirea obiectului de activitate al societății când societatea face dovada că terții co-contractanți cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuia să cunoască depășirea limitelor obiectului de activitate al societății și când actele sunt încheiate cu depășirea limitelor prevăzute de lege pentru organele societății, aceste dispoziții corelându-se cu dispozițiile art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 potrivit căruia actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Rezultă, deci, că în situații excepționale societatea nu răspunde într-adevăr față de terți, iar răspunderea nu este angajată dar sub condiția dovezii efective că terțul cunoștea care sunt limitele obiectului de activitate, ceea ce nu s-a făcut, iar în recurs nu mai este posibilă schimbarea situației de fapt așa cum a fost deja stabilită, trimiterea la dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990 fiind făcută din perspectiva interpretării probelor și nu a aplicării greșite a acestui text de lege. Totodată, art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 R, protejează terțul dacă actele care se pretinde că limitează puterile organelor societății emană de la societate, or în speță este vorba hotărâri A.G.A.

și de statutul societății (art. 7) privind obiectul de activitate și nu de o limitare prevăzută de lege. Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de apel contractul încheiat și semnat de celălalt administrator, deci de o persoană cu puteri de reprezentare a societății în raporturile cu terții angajează evident răspunderea societății, neputându-se invoca de către recurentul – reclamant în contra terțului limitele convenționale ale mandatului acordat de societate acestuia printr-o hotărâre A.G.E.A.

în legătură cu încheierea contractului, cu atât mai mult cu cât nu o face chiar mandantul – societate comercială, astfel că nu se poate reține nici în aplicarea greșită a art. 70 din Legea nr. 31/1990 R. În aceeași termeni se pune problema stabiliri fraudei în contra intereselor recurentului – reclamant, invocată de asemenea drept cauză a acțiunii, instanța de fond și apel reținând o situație de fapt sub aspectul dovezilor ce nu s-au făcut în privința relei-credințe a terțului, reaprecierea probelor în recurs nemaifiind posibilă. În fine, împrejurarea că într-o cauză cu alt obiect s-a pus în discuție antrenarea răspunderii celuilalt administrator semnatar al contractului pentru vânzarea bunului la un preț neserios în dauna societății excede obiectului pricinii de față neputându-se, deci, reține nici puterea de lucru judecat.

Așa fiind, în baza art. 312alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de recurentul D.S. , împotriva deciziei Curții de Apel Brașov nr. 93 din 26 octombrie 2010, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2011.