ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea prin cererea înregistrată la 27 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL , prin administrator judiciar Ș.V., pentru ca instanța să dispună obligarea pârâtei să respecte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în intravilanul comunei B., satul R., punct „P.”, compus din teren curți-construcții în suprafață de 2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu vecinătățile la Nord- DN6, Sud - J.G., Est- drum exploatare și Vest - I.D. și evacuarea pârâtei din construcția de 220,10 m.p., situată pe terenul descris mai sus. Reclamanta SC R. SRL a formulat cerere de chemare în garanție pentru evicțiune a SC C.C.

SRL pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții în prezenta cauză, aceasta să fie obligată la plata despăgubirilor determinate de producerea evicțiunii totale și a cheltuielilor de judecată. La data de 27 noiembrie 2008 lichidatorul S.N.N.S. a formulat cerere de intervenție, având în vedere că este reprezentantul legal al pârâtei, conform încheierii din data de 18 mai 2006 pronunțată în Dosarul nr. 3/90/2000 prin care lichidatorul Ș.V. a fost înlocuit cu S.N.N.S., solicitând și suspendarea cauzei, potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea insolvenței. Cererea de suspendare formulată de lichidator a fost respinsă prin încheierea din data de 10 decembrie 2008, având în vedere că dispozițiile sus-menționate nu sunt incidente în speța de față.

S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale”, situație ce nu se confirmă în cauză. Pe parcursul soluționării litigiului, la data de 24 iunie 2009, s-a formulat cerere de intervenție în nume propriu de către S.C. și pentru SC T.A.S. SRL, în calitate de creditor al pârâtei, înscris în tabelul creditorilor, cerere prin care s-a cerut și suspendarea cauzei, potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Cererea a fost declarată nulă, în temeiul dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., prin încheierea din ședința publică din data de 4 noiembrie 2009. Tribunalul Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal, prin sentința nr. 131 din 20 ianuarie 2010, a admis cererea principală formulată de către reclamanta SC R. SRL Rm.

Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL - prin lichidator N.N.S., obligând pe pârâtă să respecte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în intravilanul comunei B., satul R., punct „P.”, compus din teren curți-construcții în suprafață de 2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu vecinătățile la Nord - DN6, Sud - J.G., Est - drum exploatare și Vest - I.D. și s-a dispus evacuarea pârâtei din construcția de 220,10 m.p., cu parter și etaj, construcție situată pe terenul descris mai sus. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva chematei în garanție SC I.I. SRL Sibiu. Au fost obligate, pârâta la plata sumei de 16.263 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, iar reclamanta, la plata sumei de 12.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către chemata în garanție.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că la data de 15 octombrie 2004, reclamanta SC R. SRL, prin reprezentantul legal M.M., a cumpărat prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. 4389 de la SC C.C. SRL Sibiu, prin reprezentantul legal I.C.I., imobilului situat în intravilanul comunei B., satul R., punct „P.”, compus din teren curți - construcții în suprafață de 2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu vecinătățile la Nord - DN6, Sud - J.G., Est- drum exploatare și Vest-I.D. împreună cu construcția aflată pe teren cu prețul de 1.029.412.000 RON plus T.V.A., imobil dobândit cu ipoteca de rangul I constituită în favoarea Băncii C.C. SA - Sucursala Rm. Vâlcea, actul a fiind transcris în Cartea Funciară, sub nr. 1198 din 20 octombrie 2004, dată la care nu era notată nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare.

S-a mai reținut că, anterior înstrăinării de mai sus, vânzătoarea SC C.C.

SRL dobândise bunul, prin cumpărare în cadrul executării silite efectuate de executorul bancar al Băncii C. SA Sibiu în Dosarul nr. 30/2002, potrivit procesului - verbal de licitație din 11 iunie 2004 și Actului de Adjudecare nr. 30/174 din 14 iunie 2004, titlu de proprietate înscris în Cartea Funciară a localității B. sub numărul 7321 din 15 iunie 2004. Executarea silită, a pornit în baza contractului de garanție imobiliară nr. 6 din 9 aprilie 2002, prin care pârâta a constituit o ipotecă de gradul I asupra imobilelor din litigiu, în favoarea SC S. SRL, pentru garantarea restituirii unui credit de 400.000 RON, plus dobânzile aferente, titlu din care a rezultat că ambele societăți erau reprezentate de aceeași persoană, și anume de S.C., care avea calitatea de administrator al societății pârâte și de asociat al SC S. SRL, iar pârâta, prin reprezentantul său legal, a fost prezentă la data adjudecării bunurilor din litigiu în favoarea chematei în garanție, însă a refuzat semnarea procesului - verbal de adjudecare.

De asemenea, s-a constatat că după încheierea actelor sus-menționate, în cadrul Dosarului de executare nr. 30/2002, la data de 5 iulie 2004, pârâta SC S. SRL a formulat contestație la executare, prin care a solicitat instanței anularea procesului-verbal de adjudecare din 11 iunie 2004, cerere formulată în contradictoriu cu Banca C. C. SA, iar pe parcursul procesului, contestatoarea a completat cererea inițială, în sensul că a solicitat și anularea Actului de adjudecare nr. 30/174 din 14 iunie 2004. Contestația la executare a fost admisă de Judecătoria Rm. Vâlcea, care a dispus anularea procesului – verbal de adjudecare și a Actului de adjudecare, prin sentința nr. 5466 din 15 noiembrie 2004, rămasă irevocabilă.

Urmare situației de fapt reținute, instanța a considerat că acțiunea principală este întemeiată, deoarece interesele terțului dobânditor (reclamanta) sunt preponderente față de cele ale adevăratului proprietar (pârâta), având în vedere că în speță trebuie ales între un proprietar nediligent, care a pierdut posesia bunurilor și un terț dobânditor în favoarea căruia pledează nu doar buna - credință, ci și eroarea comună și invincibilă.

S-a reținut că pârâta, prin administratorul său S.C., deși a instituit o ipotecă de grad I asupra bunurilor din litigiu pentru garantarea unui credit de 400 milioane RON în favoarea unei societăți, în care aceeași persoană apare alături de soția sa, asociat - SC S. SRL, nu a întreprins toate măsurile pentru asigurarea restituirii creditului contractat la Banca C.C., condiții în care, banca a trecut la executarea silită a contractului de garanție, prin intermediul executorilor bancari, în sensul valorificării atât a bunurilor mobile, cât și a imobilelor asupra cărora s-a instituit ipoteca sus-menționată, condiții în care a pierdut posesia asupra imobilelor, păstrând doar detenția lor.

De asemenea, s-a apreciat că reclamanta s-a comportat cu diligența necesară, fiind de bună - credință, având temeinice motive să ia aparența de drept ca realitate și să se încreadă alături de toată lumea în actele încheiate de chemata în garanție (proprietarul aparent), având convingerea că a încheiat actul cu adevăratul proprietar, deoarece la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, și anume la data de 15 octombrie 2004, în Cartea funciară a imobilului era transcris titlul de proprietate al vânzătoarei SC C.C. SRL, de natură a determina convingerea generală că aceasta din urmă este titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor.

Dobândirea dreptului de proprietate de către vânzătoare, la data de 11 iunie 2004, prin licitația publică organizată de Banca C.C., era un fapt de notorietate publică, situație juridică fără echivoc sau contradicții, așa cum rezultă și din mențiunile din Cartea Funciară, potrivit cărora, până la data de 15 octombrie 2004 nu fusese înscrisă nicio acțiune privitoare la dreptul de proprietate al chematei în garanție. Dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 arată că „Dobânditorul este considerat de bună - credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală”.

S-a reținut și că titlul în baza căruia chemata în garanție a tratat cu reclamanta, și anume Actul de adjudecare, transcris în Cartea Funciară sub numărul 7321 din 15 iunie 2004, avea toate trăsăturile unui titlu regulat întocmit, în sensul că acesta conținea toate mențiunile necesare (toate elementele obișnuite într-un act de adjudecare) pentru a crea aparența de titlu adevărat. În aceste condiții, s-a reținut că nu ne aflăm în prezența unui titlu anulabil, reclamanta, ca terț dobânditor, neavând posibilitatea să cunoască elementele de fapt invocate de instanțele de judecată în cadrul contestației la executare, de natură să atragă desființarea titlului proprietarului aparent, adică al chematei în garanție.

În plus, chemata în garanție a înțeles să-și exteriorizeze atributele dreptului de proprietate, prin transcrierea actului de adjudecare, prin instituirea ipotecii asupra bunurilor vândute, prin încercarea de evacuare a pârâtei din imobilul achiziționat și în final, prin încheierea unui act de dispoziție juridică - contractul de vânzare - cumpărare nr. 4389 din 15 octombrie 2004. S-a reținut și că, pârâta și chemata în garanție au încercat să răstoarne cele două prezumții, apărările pârâtei și ale chematei în garanție au fost în sensul că reprezentantul legal al reclamantei ar fi cunoscut împrejurarea că titlul vânzătoarei putea fi desființat, și în consecință că acesta ar fi fost de rea - credință la data încheierii actului.

Instanța a reținut că într-adevăr, la data încheierii contractului nr. 4389 din 15 octombrie 2004, se purta un litigiu între pârâtă și chemata în garanție, care a avut ca obiect anularea procesului - verbal de licitație și a actului de adjudecare, în cadrul contestației la executare promovată de pârâtă, litigiu în care nu a fost atrasă și reclamanta, deși titlul acesteia fusese obținut pe parcursul judecății contestației. S-a mai avut în vedere că declarația martorului D.N., fost salariat al Băncii C.C. nu cuprinde elemente precise din care să rezulte că reclamanta a primit informații concrete referitoare la existența unui litigiu pe rolul Judecătoriei Rm.

Vâlcea, care să o determine să facă alte cercetări asupra regularității actului înstrăinătorului, în afara celor întreprinse în legătură cu mențiunile din Cartea Funciară și că existența ipotecii de rang I asupra imobilului, instituite în favoarea Băncii C.C., nu conduce la ideea că reclamanta avea cunoștință despre litigiul ce constituia obiectul Dosarului nr. 7193/2004. A fost înlăturată și afirmația chematei în garanție din interogatoriu, că împrejurarea relei-credințe a reclamantei la data încheierii actului de vânzare - cumpărare ar rezulta și din cuantumul prețului vânzării, care a fost stabilit sub nivelul pieței, deoarece mecanismul formării acordului de voință cu privire la stabilirea prețului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare între doi comercianți se supune principiului libertății contractuale, astfel că prețul de 1.029.412.000 RON la care se adaugă T.V.A.

de 19 %, nu poate fi un element care prin el însuși să conducă la concluzia existenței relei - credințe a reclamantei la data încheierii actului de proprietate al acesteia, mai ales în condițiile în care imobilele au fost dobândite împreună cu o ipotecă de rang I. Instanța a apreciat că probatoriul administrat în cauză conduce însă la concluzia existenței relei - credințe manifestată de reprezentantul legal al chematei în garanție, I.C.I., care a avut și calitatea de director economic al băncii intimate în dosarul privind contestația la executare, persoană care știa, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de existența litigiului cu privire la actele de executare silită încheiate în Dosarul nr. 30/2002, rea - credință ce nu poate fi opusă reclamantei.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 59/A-C din 28 iulie 2010 a admis apelul formulat de pârâta SC S. SRL prin lichidator judiciar L.C.I., cu sediul în Ploiești, împotriva sentinței nr. 131 din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal pronunțată în Dosarul nr. 10/90/2008. A schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea față de aceasta. A admis apelul formulat de reclamanta SC R. SRL Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinței nr. 131 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal pe care a schimbat-o în sensul că a înlăturat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, către chemata în garanție SC I.I.

SRL Sibiu, menținând în rest sentința, în ce privește respingerea cererii de chemare în garanție. A respins apelul formulat de intervenientul S.C., împotriva sentinței nr. 131 din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal în Dosarul nr. 10/90/2008. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a reținut următoarele: asupra apelului formulat de către S.C., a constatat că acesta nu poate fi primit, întrucât, prin cererea de intervenție formulată la 24 iunie 2009, acesta a solicitat suspendarea acțiunii în revendicare imobiliară, arătând că imobilul este unul dintre bunurile importante ale debitoarei, necesar acoperirii creanțelor față de societate, conform art. 49 C. proc.

civ. și art. 36 din Legea nr. 85/2006. Instanța de apel a constatat că formal, cererea de intervenție trebuia să prevadă ce anume se solicita asupra fondului cererii formulate împotriva pârâtei, pentru a putea fi calificată ca atare, admisă în principiu și soluționată prin sentință, astfel că soluția pronunțat ă prin încheierea din 4 noiembrie 2009 este legală. Asupra apelului formulat de către societatea pârâtă, a constatat că acesta este fondat, atât față de motivele invocate în cererea de apel depusă la 5 martie 2010, cât și față de efectul devolutiv al apelului și de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Instanța a reținut că titlul de proprietate al vânzătorului SC I.I. SRL (fosta SC C.C.

SRL), respectiv actul de adjudecare din 11 iunie 2004, a fost anulat prin sentința nr. 5466 din 15 noiembrie 2004 pronunțară în Dosarul nr. 7193/2004 de Judecătoria Rm. Vâlcea, irevocabilă prin decizia civilă nr. 404 din 12 mai 2005 a Tribunalului Vâlcea și ca atare, actul care a stat la baza întocmirii actului de vânzare-cumpărare, a fost desființat irevocabil, astfel că temeiul dreptului de proprietate al reclamantei și-a pierdut fundamentul, iar terțul, față de procesul anterior (reclamanta), trebuia să facă apărări de natură a determina concluzia că actul, pe care s-a întemeiat actul său, este valabil.

De asemenea, instanța a avut în vedere motivele ce au fost reținute de instanța de executare în anularea actului de adjudecare, considerând că în procesul de față se impunea ca dobânditoarea - reclamantă, care putea repune în discuție cele statuate prin sentința din 15 noiembrie 2004, irevocabilă, care i se opune, să facă dovada că actul de adjudecare este valabil, formele de executare fiind întocmite cu respectarea prevederilor legale, contestând motivat și dovedind soluția contrară celei pronunțate de instanță în contestația la executare. Un prim aspect reținut de instanța de apel este acela al imposibilității dobânditoarei de a se prevala pur și simplu de inopozabilitatea celor statuate de instanța de executare, prin sentința nr. 5466/2004, irevocabilă.

Instanța a constatat că, aspectul, care în opinia primei instanțe a reprezentat temeiul dreptului de proprietate al reclamantului, pentru admiterea acțiunii în revendicare, a fost aplicarea teoriei proprietarului aparent, teorie ce presupune ca: bunul să fie dobândit prin act cu titlu oneros, cu caracter individual, să existe buna-credință a dobânditorului, transmițătorul să nu fie adevăratul proprietar, însă să fi existat o eroare comună și invincibilă, în ce privește calitatea de proprietar a acestuia, în sensul că toate persoanele, inclusiv cumpărătorul, au considerat fundamentat și de bună - credință că acesta este adevăratul proprietar.

Curtea a reținut că în cauză este vorba despre un act de vânzare - cumpărare, nr. 4389 din 15 octombrie 2004, act cu titlu oneros, cu caracter individual, prima cerință fiind îndeplinită, dar nu poate reține însă, buna - credință a părților la data întocmirii actului, probele administrate în cauză relevând faptul că reprezentantul reclamantei a cunoscut situația bunului dobândit prin cumpărare. De asemenea, s-a reținut că vânzătoarea, SC C.C. SRL, devenită din 22 ianuarie 2003 SC I.I. SRL a fost parte în procesul având ca obiect contestația la executare (Dosar nr. 7193/2004), sentința nr. 5466/2004 fiind pronunțată și în contradictoriu cu aceasta. Este certă, astfel, cunoașterea soluției date cu privire la valabilitatea titlului său de proprietate, context în care, întrevăzând soluția, cu aproximativ o lună anterior pronunțării sentinței, a înstrăinat bunul către reclamantă.

Chiar dacă actul a fost întocmit anterior pronunțării sentinței, 15 octombrie 2004 față de 25 noiembrie 2004, nu se poate nega faptul că prin constatarea nulității actului de adjudecare, s-a produs efectul retroactiv al nulității și asupra actului de vânzare, la data acestui act vânzătorul nemaifiind proprietar. Curtea nu a putut reține buna - credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul care formează obiectul prezentei cereri de revendicare, astfel că cerințele teoriei proprietarului aparent nu sunt îndeplinite. Față de prevederile art. 293 1 C. proc. civ. și văzând că, în apelul formulat de către reclamantă și până la prima zi de înfățișare în apel, nu s-au adus critici cu privire la soluția acordată cererii de chemare în garanție, pentru ipoteza subsidiară a admiterii apelului pârâtei, prin formularea unui apel provocat, Curtea nu a putut relua în discuție această cerere.

Asupra apelului formulat de către reclamantă, cu privire la cheltuielile de judecată dispuse, în favoarea chematei în garanție, Curtea a constatat că acesta este fondat, deoarece, pe de o parte, cererea de chemare în garanție se impunea a fi făcută odată cu cererea principală pentru a se evita, într-un proces ulterior, opunerea excepției procesului rău – condus, de către chemata în garanție, astfel că nu se poate reține o culpă în persoana reclamantei pentru formularea acestei cereri, pentru a fi îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., iar pe de altă parte, probele au relevat reaua - credință a chematei în garanție. Împotriva deciziei, reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia susține următoarele: - Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., încălcând – totodată – dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a analizat pe fond acțiunea în revendicare, deși prin motivele de apel depuse la 5 martie 2010 nu s-a solicitat respingerea acțiunii, precizându-se – la finele cererii – limitele acesteia, respectiv „... casarea sentinței și soluționarea pe fond a cauzei, dispunându-se despăgubirea pârâtei de contravaloarea bunurilor atribuite reclamantei la prețul minim stabilit prin expertiza tehnică, de 750.649 RON, exclusiv T.V.A., sumă ce urmează a ajunge la masa credală în locul bunurilor imobile atribuite SC R. SRL …”.

În atare situație, recurenta consideră că este vorba de o limitare a efectului devolutiv al apelului, determinată de aplicarea principiului „tantum devolutum quantum appellatum” conținută de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar câtă vreme apelanta – pârâtă nu a solicitat schimbarea hotărârii sub aspectul soluției date cererii în revendicare este evident că instanța de apel nu putea analiza pe fond această cerere. În plus, se apreciază că dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu erau aplicabile, acestea găsindu-și utilitatea în situația în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive noi ori, în cauză apelul a fost motivat, arătându-se în mod expres motivele pentru care se solicită acordarea de despăgubiri și nu respingerea acțiunii în revendicare.

- Au fost greșit aplicate dispozițiile art. 293 1 C. proc. civ., în condițiile în care situația dedusă judecății nu permitea formularea unui apel incident – „apel provocat”. Se susține că trebuie analizată condiția de aplicabilitate referitoare la posibilitatea ca apelul principal să fie de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice din proces, anume dacă era posibil ca, respingându-se acțiunea în revendicare – cererea de chemare în garanție să fie analizată pe fond, considerând recurenta că, în cauză o asemenea posibilitate nu exista cât timp prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul cererii de chemare în garanție, ci doar a respins-o ca o consecință a admiterii cererii în revendicare.

În această logică, recurenta consideră că instanța de apel nu putea analiza pe fond această cerere, ci trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1). C. proc. civ. și să trimită cauza spre rejudecare, fiind evident că respingerea acțiunii în revendicare nu era de natură a produce consecințe asupra soluției date cererii de chemare în garanție. - Au fost încălcate dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 referitoare la prezumția de bună - credință bazată pe cuprinsul Cărții funciare.

Recurenta consideră că, deși instanța de apel a făcut referire la prezumția de bună - credință, instituită de dispozițiile evocate anterior, situațiile invocate nu sunt de natură a reliefa o „neconcordanță între cuprinsul Cărții funciare și situația juridică reală” întrucât, aspectele reținute nu puteau demonstra o eventuală situație juridică contrară celor rezultate din cuprinsul Cărții funciare, cu atât mai mult cu cât – la data încheierii tranzacției – nu actul de adjudecare nu era anulat. În concluzie, se apreciază că pe fond, acțiunea în revendicare nu putea fi respinsă, teoria proprietarului aparent constituind temeiul dreptului de proprietate al reclamantei. Prin întâmpinare, intimata SC S. SRL - prin lichidator judiciar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: - Cu privire la primul motiv de recurs prin care s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.: Potrivit art. 292 C. proc. civ. (1) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de aplicare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (2) În cazul în care apelul nu motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Art. 295 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, instanța de apel va verifica în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și că motivele de acțiune publică pot fi invocate și din oficiu. Putem constata din enunțurile textelor evocate, că prevederile art. 292 C. proc. civ. reglementează efectul devolutiv al apelului, care într-o formulă sintetică poate fi definit ca reprezentând o veritabilă reeditare a judecății. Numai că legiuitorul a reglementat în cuprinsul acestor dispoziții două reguli ce guvernează – efectul devolutiv al apelului, una dintre acestea (și despre care se afirmă că ar fi fost aplicată greșit), fiind exprimată prin adagiul „tantum devolutum quantum appellatum”.

Această regulă reprezintă o exigență a principiului disponibilității procesuale în sensul că instanța de apel este limitată să cerceteze cauza numai prin prisma motivelor indicate în cererea de apel, găsindu-și consacrare în dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Ori, în contextul în care instanța de apel a verificat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe în limitele criticilor invocate prin cererea de apel – deci cu respectarea limitelor învestirii sale – critici ce au vizat fondul cauzei nu se poate susține încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și art. 292 C. proc. civ.

De altfel, recurenta nu critică faptul că instanța nu s-ar fi limitat la criticile conținute de cererea de apel, ci face trimitere la partea finală a cererii în care aceasta solicită „casarea sentinței și soluționarea pe fond a cauzei, dispunându-se despăgubirea pârâtei cu c/v bunurilor atribuite reclamantei la prețul minim stabilit prin expertiza tehnică, de 750.649 RON, exclusiv T.V.A., sumă ce urmează a ajunge la masa credală în locul bunurilor imobile atribuite SC R. SRL ...”, considerând în mod eronat că principiul disponibilității ar fi fost încălcat tocmai pentru că nu s-a ținut cont de soluția propusă de apelanta SC S. SRL. Recurenta omite a avea în vedere că atributul pronunțării soluției în litigiul dedus judecății aparține instanței, care nu poate face abstracție de reglementările legale relative la soluțiile ce pot fi pronunțate în apel.

În concluzie, ceea ce trebuie reținut ca fiind de esența primei reguli restrictive a efectului devolutiv al apelului este faptul că instanța de apel este limitată să cerceteze cauza numai asupra motivelor de apel cuprinse în cererea de apel. Așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel nu a depășit limitele învestirii, situație în care susținerile recurenților pe acest aspect nu prezintă relevanță, principiul disponibilității fiind respectat întocmai. Recurenta este în eroare și cu privire la incidența prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în contextul în care, prin cererea de apel, pârâta neinvocând alte mijloace de apărare și dovezi, instanța s-a pronunțat numai pe baza celor învederate la prima instanță, apreciind (situația consemnată în practicarea deciziei) și că, în raport de dispozițiile art. 292 alin. (1) și art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., nu se impune administrarea altor probe. - Nici critica prin care se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293 1 C. proc. civ. nu poate fi primită, nefiind justificată nici opinia potrivit cu care instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul trimiterii cauzei la prima instanță pentru soluționarea pe fond a cererii de chemare în garanție. Art. 293 1 C. proc. civ. prevede că, în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în prima instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice din proces.

Or, în condițiile în care prin apelul principal promovat de pârâta SC S. SRL - prin lichidator judiciar s-a tins la schimbarea soluției date în primă instanță, reclamanta – în calitatea ei de intimată în cadrul apelului principal – avea la îndemână posibilitatea apelului promovat, împotriva chematei în garanție, neputând să facă abstracție de faptul că „exista riscul admiterii apelului principal astfel încât să se producă consecințe asupra situației sale juridice din proces. În atare situație, în care la prima instanță au intervenit și terțe persoane, reclamanta putea apela la acest mijloc procedural până la prima zi de înfățișare. Cum nu a procedat astfel și cum, în cauză, nu s-au adus critici cu privire la soluția primită de cererea de chemare în garanție, pe bună dreptate instanța de apel a menținut sentința în privința respingerii acesteia.

Pe de altă parte instanța reamintește caracterul dependent al soluției date cererii de chemare în garanție față de soluția dată cererii principale ceea ce face de neprimit susținerea recurentei cu privire la incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

- Afirmă recurenta că au fost încălcate și dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, referitoare la prezumția de bună credință bazată pe cuprinsul Cărții funciare, însă argumentele aduse în susținerea acestei critici se referă la faptul că situațiile reținute de instanță nu ar fi de natură a reliefa o neconcordanță între cuprinsul cărții funciare și situația juridică reală, neputând demonstra o situație juridică contrară, nu pot fi analizate în faza procesuală a recursului pentru că ar presupune o reevaluare a probatoriilor administrate pe acest aspect, aceasta constituind atribuitul exclusiv al instanței de apel, iar nu al instanței de recurs al cărui rol este limitat strict la contractul de nelegalitate potrivit motivelor reglementate de art. 304 partea 1-9 C. proc.

civ. Pentru considerentele expuse anterior instanța va respinge ca nefondat recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme la dosar nu există niciun act din care să rezulte că s-au efectuat astfel de cheltuieli, va fi respinsă. În consecință, conform considerente lor expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea împotriva deciziei nr. 59/A-C din 28 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială de contencios administrativ și fiscal . Respinge cererea intimatei pârâte SC S. SRL prin lichidator judiciar L.C. IPURL Ploiești de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2011.