ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC R. SRL
Rm. Vâlcea prin cererea înregistrată la 27 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei Rm.
Vâlcea a chemat în judecată pe pârâta
SC S. SRL
, prin
administrator judiciar Ș.V., pentru ca instanța să dispună obligarea pârâtei să
respecte dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în
intravilanul comunei B., satul R., punct „P.”, compus din teren
curți-construcții în suprafață de 2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu
vecinătățile la Nord- DN6, Sud - J.G., Est- drum exploatare și Vest - I.D. și
evacuarea pârâtei din construcția de 220,10 m.p., situată pe terenul descris
mai sus.
Reclamanta
SC R. SRL a formulat cerere de chemare în garanție pentru evicțiune a SC C.C.
SRL pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții în prezenta cauză,
aceasta să fie obligată la plata despăgubirilor determinate de producerea
evicțiunii totale și a cheltuielilor de judecată.
La data de
27 noiembrie 2008 lichidatorul S.N.N.S. a formulat cerere de intervenție, având
în vedere că este reprezentantul legal al pârâtei, conform încheierii din data
de 18 mai 2006 pronunțată în Dosarul nr. 3/90/2000 prin care lichidatorul Ș.V.
a fost înlocuit cu S.N.N.S., solicitând și suspendarea cauzei, potrivit
dispozițiilor art. 36 din Legea insolvenței.
Cererea de
suspendare formulată de lichidator a fost respinsă prin încheierea din data de
10 decembrie 2008, având în vedere că dispozițiile sus-menționate nu sunt
incidente în speța de față. S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 36 din
Legea nr. 85/2006 „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate
acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra
debitorului sau bunurilor sale”, situație ce nu se confirmă în cauză.
Pe
parcursul soluționării litigiului, la data de 24 iunie 2009, s-a formulat cerere
de
intervenție
în
nume
propriu
de
către
S.C.
și
pentru
SC T.A.S.
SRL, în calitate de creditor al pârâtei, înscris în tabelul creditorilor,
cerere prin care s-a cerut și suspendarea cauzei, potrivit dispozițiilor art.
36 din Legea nr. 85/2006.
Cererea a
fost declarată nulă, în temeiul dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ.,
prin încheierea din ședința publică din data de 4 noiembrie 2009.
Tribunalul
Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ fiscal, prin sentința nr.
131 din 20 ianuarie 2010, a admis cererea principală formulată de către
reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL - prin
lichidator N.N.S., obligând pe pârâtă să respecte dreptul de proprietate al
reclamantei asupra imobilului situat în intravilanul comunei B., satul R.,
punct „P.”, compus din teren curți-construcții în suprafață de 2.200 m.p.,
tarla 1, parcela 744 cu vecinătățile la Nord - DN6, Sud - J.G., Est - drum
exploatare și Vest - I.D. și s-a dispus evacuarea pârâtei din construcția de
220,10 m.p., cu parter și etaj, construcție situată pe terenul descris mai sus.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă
împotriva chematei în garanție SC I.I. SRL Sibiu. Au fost obligate, pârâta la
plata sumei de 16.263 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă,
iar reclamanta, la plata sumei de 12.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată
către chemata în garanție.
Pentru a
pronunța această soluție instanța a reținut că la data de 15 octombrie 2004,
reclamanta SC R. SRL, prin reprezentantul legal M.M., a cumpărat prin actul
autentic de vânzare-cumpărare nr. 4389 de la SC C.C. SRL Sibiu, prin
reprezentantul legal I.C.I., imobilului situat în intravilanul comunei B.,
satul R., punct „P.”, compus din teren curți - construcții în suprafață de
2.200 m.p., tarla 1, parcela 744 cu vecinătățile la Nord - DN6, Sud - J.G.,
Est- drum exploatare și Vest-I.D. împreună cu construcția aflată pe teren cu
prețul de 1.029.412.000 RON plus T.V.A., imobil dobândit cu ipoteca de rangul I
constituită în favoarea Băncii C.C. SA - Sucursala Rm. Vâlcea, actul a fiind
transcris în Cartea Funciară, sub nr. 1198 din 20 octombrie 2004, dată la care
nu era notată nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul cărții funciare.
S-a mai
reținut că, anterior înstrăinării de mai sus, vânzătoarea SC C.C. SRL dobândise
bunul, prin cumpărare în cadrul executării silite efectuate de executorul
bancar al Băncii C. SA Sibiu în Dosarul nr. 30/2002, potrivit procesului -
verbal de licitație din 11 iunie 2004 și Actului de Adjudecare nr. 30/174 din
14 iunie 2004, titlu de proprietate înscris în Cartea Funciară a localității B.
sub numărul 7321 din 15 iunie 2004.
Executarea
silită, a pornit în baza contractului de garanție imobiliară nr. 6 din 9
aprilie 2002, prin care pârâta a constituit o ipotecă de gradul I asupra
imobilelor din litigiu, în favoarea SC S. SRL, pentru garantarea restituirii
unui credit de 400.000 RON, plus dobânzile aferente, titlu din care a rezultat
că ambele societăți erau reprezentate de aceeași persoană, și anume de S.C.,
care avea calitatea de administrator al societății pârâte și de asociat al SC
S. SRL, iar pârâta, prin reprezentantul său legal, a fost prezentă la data
adjudecării bunurilor din litigiu în favoarea chematei în garanție, însă a
refuzat semnarea procesului - verbal de adjudecare.
De
asemenea, s-a constatat că după încheierea actelor sus-menționate, în cadrul Dosarului
de executare nr. 30/2002, la data de 5 iulie 2004, pârâta
SC
S. SRL
a formulat contestație la executare, prin care a solicitat instanței anularea procesului-verbal
de adjudecare din 11 iunie 2004, cerere formulată în contradictoriu cu Banca C.
C. SA, iar pe parcursul procesului, contestatoarea a completat cererea
inițială, în sensul că a solicitat și anularea Actului de adjudecare nr. 30/174
din 14 iunie 2004.
Contestația
la executare a fost admisă de Judecătoria Rm. Vâlcea, care a dispus anularea procesului
– verbal de adjudecare și a Actului de adjudecare, prin sentința nr. 5466 din
15 noiembrie 2004, rămasă irevocabilă.
Urmare
situației de fapt reținute, instanța a considerat că acțiunea principală este
întemeiată, deoarece interesele terțului dobânditor (reclamanta) sunt
preponderente față de cele ale adevăratului proprietar (pârâta), având în
vedere că în speță trebuie ales între un proprietar nediligent, care a pierdut
posesia bunurilor și un terț dobânditor în favoarea căruia pledează nu doar
buna - credință, ci și eroarea comună și invincibilă.
S-a
reținut că pârâta, prin administratorul său S.C., deși a instituit o ipotecă de
grad I asupra bunurilor din litigiu pentru garantarea unui credit de 400
milioane RON în favoarea unei societăți, în care aceeași persoană apare alături
de soția sa, asociat - SC S. SRL, nu a întreprins toate măsurile pentru
asigurarea restituirii creditului contractat la Banca C.C., condiții în care,
banca a trecut la executarea silită a contractului de garanție, prin
intermediul executorilor bancari, în sensul valorificării atât a bunurilor
mobile, cât și a imobilelor asupra cărora s-a instituit ipoteca sus-menționată,
condiții în care a pierdut posesia asupra imobilelor, păstrând doar detenția
lor.
De
asemenea, s-a apreciat că reclamanta s-a comportat cu diligența necesară, fiind
de bună - credință, având temeinice motive să ia aparența de drept ca realitate
și să se încreadă alături de toată lumea în actele încheiate de chemata în
garanție (proprietarul aparent), având convingerea că a încheiat actul cu
adevăratul proprietar, deoarece la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare,
și anume la data de 15 octombrie 2004, în Cartea funciară a imobilului era
transcris titlul de proprietate al vânzătoarei SC C.C. SRL, de natură a
determina convingerea generală că aceasta din urmă este titulara dreptului de
proprietate asupra imobilelor.
Dobândirea
dreptului de proprietate de către vânzătoare, la data de 11 iunie 2004, prin
licitația publică organizată de Banca C.C., era un fapt de notorietate publică,
situație juridică fără echivoc sau contradicții, așa cum rezultă și din
mențiunile din Cartea Funciară, potrivit cărora, până la data de 15 octombrie
2004 nu fusese înscrisă nicio acțiune privitoare la dreptul de proprietate al
chematei în garanție. Dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea cadastrului și a
publicității imobiliare nr. 7/1996 arată că „Dobânditorul este considerat de
bună - credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în
folosul său, nu a fost notată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul
cărții funciare sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții
funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică
reală”.
S-a
reținut și că titlul în baza căruia chemata în garanție a tratat cu reclamanta,
și anume Actul de adjudecare, transcris în Cartea Funciară sub numărul 7321 din
15 iunie 2004, avea toate trăsăturile unui titlu regulat întocmit, în sensul că
acesta conținea toate mențiunile necesare (toate elementele obișnuite într-un
act de adjudecare) pentru a crea aparența de titlu adevărat.
În aceste
condiții, s-a reținut că nu ne aflăm în prezența unui titlu anulabil,
reclamanta, ca terț dobânditor, neavând posibilitatea să cunoască elementele de
fapt invocate de instanțele de judecată în cadrul contestației la executare, de
natură să atragă desființarea titlului proprietarului aparent, adică al
chematei în garanție. În plus, chemata în garanție a înțeles să-și
exteriorizeze atributele dreptului de proprietate, prin transcrierea actului de
adjudecare, prin instituirea ipotecii asupra bunurilor vândute, prin încercarea
de evacuare a pârâtei din imobilul achiziționat și în final, prin încheierea
unui act de dispoziție juridică - contractul de vânzare - cumpărare nr. 4389
din 15 octombrie 2004.
S-a
reținut și că, pârâta și chemata în garanție au încercat să răstoarne cele două
prezumții, apărările pârâtei și ale chematei în garanție au fost în sensul că
reprezentantul legal al reclamantei ar fi cunoscut împrejurarea că titlul
vânzătoarei putea fi desființat, și în consecință că acesta ar fi fost de rea -
credință la data încheierii actului.
Instanța a
reținut că într-adevăr, la data încheierii contractului nr. 4389 din 15
octombrie 2004, se purta un litigiu între pârâtă și chemata în garanție, care a
avut ca obiect anularea procesului - verbal de licitație și a actului de
adjudecare, în cadrul contestației la executare promovată de pârâtă, litigiu în
care nu a fost atrasă și reclamanta, deși titlul acesteia fusese obținut pe
parcursul judecății contestației.
S-a mai
avut în vedere că declarația martorului D.N., fost salariat al Băncii C.C. nu
cuprinde elemente precise din care să rezulte că reclamanta a primit informații
concrete referitoare la existența unui litigiu pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea,
care să o determine să facă alte cercetări asupra regularității actului
înstrăinătorului, în afara celor întreprinse în legătură cu mențiunile din
Cartea Funciară și că existența ipotecii de rang I asupra imobilului,
instituite în favoarea Băncii C.C., nu conduce la ideea că reclamanta avea
cunoștință despre litigiul ce constituia obiectul Dosarului nr. 7193/2004.
A fost
înlăturată și afirmația chematei în garanție din interogatoriu, că împrejurarea
relei-credințe a reclamantei la data încheierii actului de vânzare - cumpărare
ar rezulta și din cuantumul prețului vânzării, care a fost stabilit sub nivelul
pieței, deoarece mecanismul formării acordului de voință cu privire la
stabilirea prețului în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare între doi
comercianți se supune principiului libertății contractuale, astfel că prețul de
1.029.412.000 RON la care se adaugă T.V.A. de 19 %, nu poate fi un element care
prin el însuși să conducă la concluzia existenței relei - credințe a
reclamantei la data încheierii actului de proprietate al acesteia, mai ales în
condițiile în care imobilele au fost dobândite împreună cu o ipotecă de rang I.
Instanța a
apreciat că probatoriul administrat în cauză conduce însă la concluzia
existenței relei - credințe manifestată de reprezentantul legal al chematei în
garanție, I.C.I., care a avut și calitatea de director economic al băncii
intimate în dosarul privind contestația la executare, persoană care știa, la
data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de existența litigiului cu
privire la actele de executare silită încheiate în Dosarul nr. 30/2002, rea -
credință ce nu poate fi opusă reclamantei.
Curtea de
Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal prin
decizia nr. 59/A-C din 28 iulie 2010 a admis apelul formulat de pârâta SC S.
SRL prin lichidator judiciar L.C.I., cu sediul în Ploiești, împotriva sentinței
nr. 131 din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială de
contencios administrativ și fiscal pronunțată în Dosarul nr. 10/90/2008.
A schimbat
sentința în sensul că a respins acțiunea față de aceasta. A admis apelul
formulat de reclamanta SC R. SRL Râmnicu Vâlcea, împotriva sentinței nr. 131
din 20 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și
contencios administrativ fiscal pe care a schimbat-o în sensul că a înlăturat
obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, către chemata în
garanție SC I.I. SRL Sibiu, menținând în rest sentința, în ce privește
respingerea cererii de chemare în garanție.
A respins
apelul formulat de intervenientul S.C., împotriva sentinței nr. 131 din 20
ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și contencios
administrativ fiscal în Dosarul nr. 10/90/2008.
Analizând
sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de probatoriul
administrat în cauză, Curtea a reținut următoarele: asupra apelului formulat de
către S.C., a constatat că acesta nu poate fi primit, întrucât, prin cererea de
intervenție formulată la 24 iunie 2009, acesta a solicitat suspendarea acțiunii
în revendicare imobiliară, arătând că imobilul este unul dintre bunurile
importante ale debitoarei, necesar acoperirii creanțelor față de societate,
conform art. 49 C. proc. civ. și art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Instanța
de apel a constatat că formal, cererea de intervenție trebuia să prevadă ce
anume se solicita asupra fondului cererii formulate împotriva pârâtei, pentru a
putea fi calificată ca atare, admisă în principiu și soluționată prin sentință,
astfel că soluția pronunțat
ă
prin încheierea din 4 noiembrie 2009 este
legală.
Asupra
apelului formulat de către societatea pârâtă, a constatat că acesta este
fondat, atât față de motivele invocate în cererea de apel depusă la 5 martie
2010, cât și față de efectul devolutiv al apelului și de prevederile art. 292
alin. (2) C. proc. civ.
Instanța a
reținut că titlul de proprietate al vânzătorului SC I.I. SRL (fosta SC C.C. SRL),
respectiv actul de adjudecare din 11 iunie 2004, a fost anulat prin sentința
nr. 5466 din 15 noiembrie 2004 pronunțară în Dosarul nr. 7193/2004 de
Judecătoria Rm. Vâlcea, irevocabilă prin decizia civilă nr. 404 din 12 mai 2005
a Tribunalului Vâlcea și ca atare, actul care a stat la baza întocmirii actului
de vânzare-cumpărare, a fost desființat irevocabil, astfel că temeiul dreptului
de proprietate al reclamantei și-a pierdut fundamentul, iar terțul, față de
procesul anterior (reclamanta), trebuia să facă apărări
de
natură
a
determina
concluzia
că
actul,
pe
care
s-a
întemeiat
actul
său,
este
valabil.
De
asemenea, instanța a avut în vedere motivele ce au fost reținute de instanța de
executare în anularea actului de adjudecare, considerând că în procesul de față
se impunea ca dobânditoarea - reclamantă, care putea repune în discuție cele
statuate prin sentința din 15 noiembrie 2004, irevocabilă, care i se opune, să
facă dovada că actul de adjudecare este valabil, formele de executare fiind
întocmite cu respectarea prevederilor legale, contestând motivat și dovedind
soluția contrară celei pronunțate de instanță în contestația la executare.
Un prim
aspect reținut de instanța de apel este acela al imposibilității dobânditoarei
de a se prevala pur și simplu de inopozabilitatea celor statuate de instanța de
executare, prin sentința nr. 5466/2004, irevocabilă.
Instanța a
constatat că, aspectul, care în opinia primei instanțe a reprezentat temeiul
dreptului de proprietate al reclamantului, pentru admiterea acțiunii în
revendicare, a fost aplicarea teoriei proprietarului aparent, teorie ce
presupune ca: bunul să fie dobândit prin act cu titlu oneros, cu caracter
individual, să existe buna-credință a dobânditorului, transmițătorul să nu fie
adevăratul proprietar, însă să fi existat o eroare comună și invincibilă, în ce
privește calitatea de proprietar a acestuia, în sensul că toate persoanele,
inclusiv cumpărătorul, au considerat fundamentat și de bună - credință că
acesta este adevăratul proprietar.
Curtea a
reținut că în cauză este vorba despre un act de vânzare - cumpărare, nr. 4389
din 15 octombrie 2004, act cu titlu oneros, cu caracter individual, prima
cerință fiind îndeplinită, dar
nu poate reține însă, buna - credință
a părților la data întocmirii actului, probele administrate în cauză relevând
faptul că reprezentantul reclamantei a cunoscut situația bunului dobândit prin
cumpărare.
De
asemenea, s-a reținut că vânzătoarea, SC C.C. SRL, devenită din 22 ianuarie
2003 SC I.I. SRL a fost parte în procesul având ca obiect contestația la
executare (Dosar nr. 7193/2004), sentința nr. 5466/2004 fiind pronunțată și în
contradictoriu cu aceasta. Este certă, astfel, cunoașterea soluției date cu
privire la valabilitatea titlului său de proprietate, context în care,
întrevăzând soluția, cu aproximativ o lună anterior pronunțării sentinței, a
înstrăinat bunul către reclamantă.
Chiar dacă
actul a fost întocmit anterior pronunțării sentinței, 15 octombrie 2004 față de
25 noiembrie 2004, nu se poate nega faptul că prin constatarea nulității
actului de adjudecare, s-a produs efectul retroactiv al nulității și asupra
actului de vânzare, la data acestui act vânzătorul nemaifiind proprietar.
Curtea nu
a putut reține buna - credință a reclamantei la încheierea contractului de vânzare
- cumpărare cu privire la imobilul care formează obiectul prezentei cereri de
revendicare, astfel că cerințele teoriei proprietarului aparent nu sunt
îndeplinite.
Față de
prevederile art. 293
1
C. proc. civ. și văzând că, în apelul formulat
de către reclamantă și până la prima zi de înfățișare în apel, nu s-au adus
critici cu privire la soluția acordată cererii de chemare în garanție, pentru
ipoteza subsidiară a admiterii apelului pârâtei, prin formularea unui apel
provocat, Curtea nu a putut relua în discuție această cerere.
Asupra
apelului formulat de către reclamantă, cu privire la cheltuielile de judecată dispuse,
în favoarea chematei în garanție, Curtea a constatat că acesta este fondat,
deoarece, pe de o parte, cererea de chemare în garanție se impunea a fi făcută
odată cu cererea principală pentru a se evita, într-un proces ulterior,
opunerea excepției procesului rău – condus, de către chemata în garanție,
astfel că nu se poate reține o culpă în persoana reclamantei pentru formularea
acestei cereri, pentru a fi îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., iar
pe de altă parte, probele au relevat reaua - credință a chematei în garanție.
Împotriva
deciziei, reclamanta
SC R. SRL Rm. Vâlcea a declarat recurs prin
care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., în dezvoltarea căruia susține următoarele:
- Instanța
de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,
încălcând – totodată – dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta
susține că instanța de apel a analizat pe fond acțiunea în revendicare, deși
prin motivele de apel depuse la 5 martie 2010 nu s-a solicitat respingerea
acțiunii, precizându-se – la finele cererii – limitele acesteia, respectiv „...
casarea sentinței și soluționarea pe fond a cauzei, dispunându-se despăgubirea
pârâtei de contravaloarea bunurilor atribuite reclamantei la prețul minim
stabilit prin expertiza tehnică, de 750.649 RON, exclusiv T.V.A., sumă ce
urmează a ajunge la masa credală în locul bunurilor imobile atribuite
SC R. SRL
…”.
În atare
situație, recurenta consideră că este vorba de o limitare a efectului devolutiv
al apelului, determinată de aplicarea principiului „tantum devolutum quantum
appellatum” conținută de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar
câtă vreme apelanta – pârâtă nu a solicitat schimbarea hotărârii sub aspectul
soluției date cererii în revendicare este evident că instanța de apel nu putea
analiza pe fond această cerere.
În
plus, se apreciază că dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. nu erau
aplicabile, acestea găsindu-și utilitatea în situația în care apelul nu se
motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive noi ori, în cauză apelul a
fost motivat, arătându-se în mod expres motivele pentru care se solicită
acordarea de despăgubiri și nu respingerea acțiunii în revendicare.
-
Au fost greșit aplicate dispozițiile art. 293
1
C. proc. civ., în
condițiile în care situația dedusă judecății nu permitea formularea unui apel
incident – „apel provocat”.
Se
susține că trebuie analizată condiția de aplicabilitate referitoare la
posibilitatea ca apelul principal să fie de natură să producă consecințe asupra
situației sale juridice din proces, anume dacă era posibil ca, respingându-se
acțiunea în revendicare – cererea de chemare în garanție să fie analizată pe
fond, considerând recurenta că, în cauză o asemenea posibilitate nu exista cât
timp prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul cererii de chemare în garanție,
ci doar a respins-o ca o consecință a admiterii cererii în revendicare.
În
această logică, recurenta consideră că instanța de apel nu putea analiza pe
fond această cerere, ci trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 297 alin.
(1). C. proc. civ. și să trimită cauza spre rejudecare, fiind evident că
respingerea acțiunii în revendicare nu era de natură a produce consecințe
asupra soluției date cererii de chemare în garanție.
-
Au fost încălcate dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 referitoare
la prezumția de bună - credință bazată pe cuprinsul Cărții funciare.
Recurenta
consideră că, deși instanța de apel a făcut referire la prezumția de bună - credință,
instituită de dispozițiile evocate anterior, situațiile invocate nu sunt de
natură a reliefa o „neconcordanță între cuprinsul Cărții funciare și situația
juridică reală” întrucât, aspectele reținute nu puteau demonstra o eventuală
situație juridică contrară celor rezultate din cuprinsul Cărții funciare, cu
atât mai mult cu cât – la data încheierii tranzacției – nu actul de adjudecare
nu era anulat.
În
concluzie, se apreciază că pe fond, acțiunea în revendicare nu putea fi
respinsă, teoria proprietarului aparent constituind temeiul dreptului de
proprietate al reclamantei.
Prin
întâmpinare, intimata SC S. SRL
- prin lichidator judiciar a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Analizând
decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul
este nefondat pentru următoarele considerente:
- Cu
privire la primul motiv de recurs prin care s-a susținut aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și încălcarea dispozițiilor art.
295 alin. (1) C. proc. civ.:
Potrivit
art. 292 C. proc. civ. (1) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de
apel de alte motive, mijloace de aplicare și dovezi decât cele invocate la
prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori întâmpinare. Instanța de
apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din
dezbateri.
(2) În
cazul în care apelul nu motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu
cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va
pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.
Art. 295
alin. (1) C. proc. civ. prevede că, instanța de apel va verifica în limitele
cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima
instanță și că motivele de acțiune publică pot fi invocate și din oficiu.
Putem
constata din enunțurile textelor evocate, că prevederile art. 292 C. proc. civ.
reglementează efectul devolutiv al apelului, care într-o formulă sintetică
poate fi definit ca reprezentând o veritabilă reeditare a judecății.
Numai că
legiuitorul a reglementat în cuprinsul acestor dispoziții două reguli ce
guvernează – efectul devolutiv al apelului, una dintre acestea (și despre care
se afirmă că ar fi fost aplicată greșit), fiind exprimată prin adagiul „tantum
devolutum quantum appellatum”.
Această
regulă reprezintă o exigență a principiului disponibilității procesuale în
sensul că instanța de apel este limitată să cerceteze cauza numai prin prisma
motivelor indicate în cererea de apel, găsindu-și consacrare în dispozițiile
art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Ori, în
contextul în care instanța de apel a verificat nelegalitatea și netemeinicia
hotărârii primei instanțe în limitele criticilor invocate prin cererea de apel
– deci cu respectarea limitelor învestirii sale – critici ce au vizat fondul
cauzei nu se poate susține încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.
civ. și art. 292 C. proc. civ.
De altfel,
recurenta nu critică faptul că instanța nu s-ar fi limitat la criticile
conținute de cererea de apel, ci face trimitere la partea finală a cererii în
care aceasta solicită „casarea sentinței și soluționarea pe fond a cauzei,
dispunându-se despăgubirea pârâtei cu c/v bunurilor atribuite reclamantei
la
prețul minim stabilit prin expertiza tehnică, de 750.649 RON, exclusiv T.V.A.,
sumă ce urmează a ajunge la masa credală în locul bunurilor imobile atribuite
SC R. SRL
...”, considerând în mod eronat că principiul disponibilității ar fi fost
încălcat tocmai pentru că nu s-a ținut cont de soluția propusă de apelanta SC S.
SRL. Recurenta omite a avea în vedere că atributul pronunțării soluției în
litigiul dedus judecății aparține instanței, care nu poate face abstracție de
reglementările legale relative la soluțiile ce pot fi pronunțate în apel.
În
concluzie, ceea ce trebuie reținut ca fiind de esența primei reguli restrictive
a efectului devolutiv al apelului este faptul că instanța de apel este limitată
să cerceteze cauza numai asupra motivelor de apel cuprinse în cererea de apel.
Așa cum
s-a arătat anterior, instanța de apel nu a depășit limitele învestirii,
situație în care susținerile recurenților pe acest aspect nu prezintă
relevanță, principiul disponibilității fiind respectat întocmai.
Recurenta
este în eroare și cu privire la incidența prevederilor art. 292 alin. (2) C.
proc. civ., în contextul în care, prin cererea de apel, pârâta neinvocând alte
mijloace de apărare și dovezi, instanța s-a pronunțat numai pe baza celor
învederate la prima instanță, apreciind (situația consemnată în practicarea
deciziei) și că, în raport de dispozițiile art. 292 alin. (1) și art. 129 alin.
(5) C. proc. civ., nu se impune administrarea altor probe.
- Nici
critica prin care se susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293
1
C. proc. civ. nu poate fi primită, nefiind justificată nici opinia potrivit cu
care instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea art. 297 alin. (1) C.
proc. civ., în sensul trimiterii cauzei la prima instanță pentru soluționarea
pe fond a cererii de chemare în garanție.
Art. 293
1
C. proc. civ. prevede că, în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci
când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este
în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva
altui intimat sau unei persoane care a figurat în prima instanță și care nu
este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă
consecințe asupra situației sale juridice din proces.
Or, în
condițiile în care prin apelul principal promovat de pârâta SC S. SRL - prin
lichidator judiciar s-a tins la schimbarea soluției date în primă instanță,
reclamanta – în calitatea ei de intimată în cadrul apelului principal – avea la
îndemână posibilitatea apelului promovat, împotriva chematei în garanție,
neputând să facă abstracție de faptul că „exista riscul admiterii apelului
principal astfel încât să se producă consecințe asupra situației sale juridice
din proces.
În atare
situație, în care la prima instanță au intervenit și terțe persoane, reclamanta
putea apela la acest mijloc procedural până la prima zi de înfățișare.
Cum nu a
procedat astfel și cum, în cauză, nu s-au adus critici cu privire la soluția
primită de cererea de chemare în garanție, pe bună dreptate instanța de apel a
menținut sentința în privința respingerii acesteia.
Pe de altă
parte instanța reamintește caracterul dependent al soluției date cererii de
chemare în garanție față de soluția dată cererii principale ceea ce face de
neprimit susținerea recurentei cu privire la incidența dispozițiilor art. 297
alin. (1) C. proc. civ.
- Afirmă
recurenta că au fost încălcate și dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr.
7/1996, referitoare la prezumția de bună credință bazată pe cuprinsul Cărții
funciare, însă argumentele aduse în susținerea acestei critici se referă la
faptul că situațiile reținute de instanță nu ar fi de natură a reliefa o
neconcordanță între cuprinsul cărții funciare și situația juridică reală,
neputând demonstra o situație juridică contrară, nu pot fi analizate în faza
procesuală a recursului pentru că ar presupune o reevaluare a probatoriilor
administrate pe acest aspect, aceasta constituind atribuitul exclusiv al
instanței de apel, iar nu al instanței de recurs al cărui rol este limitat
strict la contractul de nelegalitate potrivit motivelor reglementate de art.
304 partea 1-9 C. proc. civ.
Pentru
considerentele expuse anterior instanța va respinge ca nefondat recursul, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire
la solicitarea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme la
dosar nu există niciun act din care să rezulte că s-au efectuat astfel de
cheltuieli, va fi respinsă.
În
consecință, conform considerente lor expuse, Înalta Curte va respinge recursul
ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca
nefondat
recursul declarat de reclamanta SC R. SRL Rm. Vâlcea împotriva deciziei nr.
59/A-C din 28 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția
comercială de contencios administrativ și fiscal
.
Respinge
cererea intimatei pârâte
SC S. SRL prin lichidator judiciar
L.C. IPURL Ploiești de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată
ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 2 martie 2011.