ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5385/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5385/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta T.S. a chemat în judecată

Statul Român - prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților solicitând obligarea

pârâtelor la soluționarea dosarului și la emiterea deciziei care să conțină

titlul de despăgubiri pentru imobilul construcție demolată și teren de 1034,75

mp ce a fost situat în Iași.

In motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin Dispoziția nr. 3916 din 15 decembrie 2005

emisă de Primarul Municipiului Iași, s-au propus măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul ce fusese demolat și, deși, această dispoziție

împreună cu dosarul anexă a fost transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, pârâta nu a parcurs nici o etapă din procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 247/2005 Titlul VII, fiind depășit orice termen

rezonabil.

Prin

întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în cauză este în

derulare o procedură administrativă, ce presupune parcurgerea mai multe etape,

iar întrucât s-a constatat lipsa înscrisurilor privind descrierea construcției

demolate, pentru completarea dosarului a fost înaintată adresa 13572 din 25

noiembrie 2010 către Primăria Municipiului Iași.

Pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale, arătând că potrivit

atribuțiilor sale prevăzute de art. 2 din H.G. 361/2005 acordă doar sprijin și

îndrumare metodologică autorităților publice locale și centrale, precum și

celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul

restituirii.

Prin Sentința

nr. 18 din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Iași a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, respingând acțiunea reclamantei față de pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă și a admis acțiunea formulată de

reclamanta T.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată,

Curtea de Apel Iași a dispus obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită pe numele reclamantei decizia referitoare la acordarea

despăgubirilor în condițiile Legii 247/2005 pentru imobilul construcție demolată

și teren de 1034,75 mp ce a fost situat în Iași, respingând cererea de obligare

a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că pârâta

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate

procesuală pasivă în cauză, întrucât potrivit art. 13 din Legea 247/2005

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este investită cu emiterea

deciziei conținând titlul de despăgubire și nu Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților.

Pe fondul

cauzei, prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr. 3916 din 15 decembrie

2005 emisă de Primarul Municipiului Iași, în urma formulării de către

reclamantă a notificării 94/2001, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent

pentru mobilul construcție demolată și teren de 1034,75 mp ce a fost situat în

Iași, nefiind nici până în prezent, finalizată procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 247/2005 Titlul VII.

Curtea de apel

a constatat că, deși Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un

termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a

cererilor de retrocedare, totuși nu poate constitui o justificare pentru

autoritatea publică pentru tergiversare și pentru nesoluționarea într-un termen

rezonabil, iar din exprimarea punctului de vedere al pârâtei rezultă intenția

de tergiversare, de la momentul emiterii dispoziției și până în prezent trecând

mai mult de doi ani în care dosarul reclamantei nu a parcurs vreo etapă din

procedura administrativă.

S-a mai arătat

în considerentele sentinței atacate că, în că în cauză, este evident că

autoritatea pârâtă are intenția de tergiversare, de la momentul emiterii

Dispoziției nr. 3916 din 15 decembrie 2005 și până în prezent trecând aproape 5

ani și abia în urma introducerii prezentei acțiuni, pentru a justifica lipsa

oricărei diligente în finalizarea procedurii administrative și atitudinea mai

mult decât abuzivă față de reclamantă, pârâta a trimis o adresă pentru

completarea dosarului cu înscrisurile necesare pentru evaluarea construcției

demolate, respectiv adresa 13572 din 25 noiembrie 2010 către Primăria

Municipiului Iași.

Instanța de

fond a mai reținut că realizarea dreptului reclamantei nu poate fi împiedicată

de împrejurarea că autoritățile administrative române nu au luat măsuri

eficiente de soluționare a cererilor , astfel încât să fie respectat termenul

rezonabil și mai mult de atât, în cauză la dosarul reclamantei se găsește actul

de vânzare al imobilului din 15 octombrie l957 care cuprinde o descriere sumară

a acestuia, însă la dosar la fila 66 există și descrierea detaliată a

imobilului. Având în vedere că, în speță, din modul de manifestarea pârâtei a

rezultat în fapt refuzul Comisie Centrale de a soluționa cererea reclamantei cu

celeritate, prima instanță a apreciat că nu mai există nici un motiv pentru

care să nu poată fi emisă decizia referitoare la acordarea despăgubirilor în

condițiile Legii 247/2005 pentru imobilul construcție demolată și teren de

1034,75 mp ce a fost situat în Iași.

Împotriva

sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă

critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de

apel, arătând că instanța de fond în mod greșit a soluționat cauza reținând

încălcarea principiului termenului rezonabil, deși emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea

procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare.

Recurenta-pârâtă

susține că, în cauză nu a fost încălcat termenul rezonabil, întrucât etapa

transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește

dosarul reclamantei, în sensul că în urma analizării dosarului conținând

Dispoziția nr. 3916/2005 s-a constatat că la dosarul de despăgubiri nu există

înscrisuri pentru individualizarea imobilului, dosarul reclamantei fiind

incomplet, astfel că imobilul nu poate fi evaluat.

Se mai arată

în motivele de recurs că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire

se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

urmând ca dosarul să fie soluționat, conform celor stabilite prin Decizia

Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a

dosarelor, ce are ca rațiune asigurarea unei proceduri unice și corecte pentru

toate persoanele aflate în situații similare.

Recurenta-pârâtă

precizează că, în cauză nu a fost încălcat termenul rezonabil, întrucât

dosarele de despăgubire nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2

lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu trecerea peste etapele administrative.

Analizând

cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 și

art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând obligarea

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia care să

conțină titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Iași, având în vedere

Dispoziția nr. 3916 din 15 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iași,

în contextul împrejurărilor de fapt și de drept expuse în cererea de chemare în

judecată și reținute ca atare prin sentința recurată.

Înalta Curte

constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu

cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță,

ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în

derularea acesteia.

Intervalul

mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a

reparațiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care

calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin

Dispoziția nr. 3916 din 15 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iași,

conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul că pârâta a

tergiversat soluționarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat

principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art.

6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Criticile care

vizează această soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr.

247/2005 are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat,

refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există

înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în Iași.

Ori, dacă

recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri și aprecia că Dispoziția nr. 3916

din 15 decembrie 2005 nu este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5

din Normele metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

aprobate prin H.G. 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorității

emitente, respectiv Primăriei Municipiului București, fie să solicite lămuriri

de natură a furniza informațiile pe care le considera necesare evaluării. După

cum se constată, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat

în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii

administrative pentru acordarea despăgubirilor până la momentul introducerii

acțiunii injustiție de către reclamantă.

De asemenea,

susținerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în

lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu

poate fi reținute, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens.

Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniția procedura de evaluare

sunt în realitate informații care se regăsesc la dosarul reclamantei. Astfel,

cum corect a reținut instanța de fond, la dosarul reclamantei se găsește actul

de vânzare al imobilului din 15 octombrie 1957 care cuprinde o descriere sumară

a acestuia, fiind depuse și înscrisuri privind despăgubirile primite în

momentul exproprierii (1445 lei pentru teren și 56535 pentru imobil) existând

practic toate elementele necesare realizări evaluării imobilului.

Cu referire

concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de

fond, întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea

dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat

de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, a cărui

incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și

desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că

legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă

suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art.

20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară

și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să

contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un

proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și

în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor

definitive.

Soluționarea

cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și

element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului

Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei

administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un

argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de

apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru

justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală

și temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel că, în temeiul

art.20 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

In temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor

de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 18 din data de 17 ianuarie 2011 a Curții

de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă

recurenta Comisia Centrală la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată

către intimata-reclamantă T.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2011.