ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 904/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul Comercial Cluj prin sentința comercială nr. 8275 din 3 decembrie 2010 a respins excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamantul C.M. împotriva pârâților M.D.M., SC B.C. SRL Cluj Napoca, U.H.D., B.R.V. și T.T. A fost obligat reclamantul să le plătească pârâților M.D.M. și SC B.C. SRL suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut, în principal, că pârâții M.D.M. și SC B.C. SRL au invocat excepția lipsei de interes în ceea ce privește formularea acțiunii de către reclamant, deoarece atâta timp cât dreptul de a cere executarea contractelor care ar reprezenta adevărata voință a părților este prescris, și acțiunea în declararea simulației este prescrisă.

Excepția lipsei de interes a fost respinsă ca nefondată prin aceea că acțiunea în declararea simulației este o acțiune în constatare, fiind imprescriptibilă. Acțiunea reclamantului nu este lipsită de interes, întrucât scopul urmărit de acesta nu este „executarea contractelor de cesiune de părți sociale”, ci publicarea actelor secrete prin înscrierea în registrul comerțului a efectelor acestora, adică dezvăluirea unei alte structuri asociative. Cererea reclamantului privind înscrierea mențiunilor la ORC Cluj nu este o cerere în realizare, prescriptibilă extinctiv, ci o constatare cu atributul imprescriptibilității. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că, invocând simulația, reclamantul este ținut să facă dovada existenței actului public, a actului secret și a acordului simulatoriu.

Actele publice, cele două contracte de cesiune de părți sociale, nu au fost tăgăduite de nici una din părți. Reclamantul nu a făcut însă dovada actului secret, a contraînscrisului și nici a acordului simulatoriu, iar în ceea ce privește actul secret a arătat că a fost în imposibilitatea morală de a constitui acest înscris, dar această susținere nu a fost dovedită. Apărarea celor doi pârâți în sensul că acțiunea ar fi inadmisibilă de plano în lipsa contraînscrisului este nefondată, instanța analizând răspunsurile la interogatoriu ale părților, înscrisurile și declarațiile martorilor care au condus la teza că reclamantul nu s-a aflat în imposibilitatea morală de a-și preconstitui contraînscrisul secret.

De altfel, poziția procesuală a reclamantului a fost oscilantă, acesta susținând fie că a fost în imposibilitatea morală de a-și preconstitui un înscris, fie că ar deține un început de dovadă scrisă în acest sens, declarațiile olografe extrajudiciare date de pârâtul B.R.V., afirmând că ar constitui astfel de dovezi. Chiar dacă s-ar aprecia că ar fi dovedită existența contra înscrisului secret, totuși reclamantul nu a făcut dovada existenței acordului simulatoriu, nici a întinderii și nici a clauzelor actului secret. Pentru a fi în prezența interpunerii de persoane, este absolut necesar ca toate cele trei părți implicate în operațiune să aibă cunoștință atât de existența actului public, cât și de existența actului secret, adică să știe în patrimoniul cui se produc efectele actului public.

Dacă la crearea aparenței prin actul juridic nu participă în mod conștient toate subiectele de drept care sunt părți ale aceluiași act juridic, dacă acordul simulatoriu nu este rodul manifestării de voință al acelorași subiecte de drept, atunci nu mai este vorba despre simulație, ci de o altă instituție juridică având efecte și structură diferite. Este absolut necesar ca terțul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă și că adevăratul său contractant este personajul ascuns privirilor indiscrete ale publicului. Cesionarii T. și B. au arătat că au negociat cesiunea cu reclamantul și că pe pârâtul M.D.M. l-au cunoscut doar la semnarea primului contract de cesiune de părți sociale, semnând contractul doar pentru că au avut încredere în reclamant.

Nici una dintre părți nu a afirmat că ar fi știut și că ar fi asistat la discuții între reclamant și pârâtul M. în sensul că acesta din urmă să apară în contractul de cesiune, deși părțile sociale nu îi erau cesionate în întregime. În condițiile în care același reclamant s-a prevalat de cele trei declarații olografe date de pârâtul B.R.V., declarații din care rezultă că a făcut plăți în contul prețului primului contract de cesiune, ar fi putut să procedeze în mod similar și în cazul eventualelor contracte de creditare. Deși reclamantul a arătat că, dată fiind poziția socială în care se afla atât în anul 2004 cât și în anul 2005, respectiv funcția pe care o ocupa, aceea de membru în Consiliul de Administrație al SC B.T.

SA, nu putea să fie asociat în societatea pârâtă, întrucât s-ar fi creat un conflict de interese, aceste susțineri au fost infirmate prin răspunsul trimis de BANCĂ, arătându-se că singura interdicție în ceea ce îl privește pe reclamant era aceea de a deține pachete de acțiuni sau calitatea de asociat, acționar sau administrator în societăți comerciale care au în obiectul de activitate, activități care se înscriu în sfera activităților permise numai băncilor. Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 140 din 20 iulie 2011 a admis apelul declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinței comerciale nr. 8275 din 3 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu toți pârâții și a constatat caracterul simulat al contractului de cesiune încheiat la 9 iunie 2004 între B.R.V.

și M.D.M. precum și al contractului de cesiune de părți sociale din 5 octombrie 2005 încheiat între aceleași părți. S-a constatat că reclamantul este adevăratul cesionar al unui număr de 13 părți sociale ale SC B.C. SRL. A mai fost dispusă înregistrarea în Registrul Comerțului a dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la cele 13 părți sociale ale SC B.C. SRL concomitent cu reducerea numărului de părți sociale ale pârâtului M.D.M. de la 18 părți sociale la 5 părți sociale. În final a fost obligat intimatul M.D.M. la plata în favoarea apelantului a sumei de 2090,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond și apel. Instanța de apel, în fundamentarea acestei soluții, a apreciat că reclamantul și pârâtul M.D.M.

s-au cunoscut cu mulți ani în urmă, au legat o prietenie și au dezvoltat afaceri doar împreună sau și cu alte persoane, împrejurare de altfel necontestată de nici una dintre părți și care subzistă și în prezent. În condițiile în care simulația privește o faptă obiectivă de comerț, evident că regulile în materie de probațiune sunt cele stabilite de art. 46 C. com., care elimină restricțiile prevăzute de art. 1191 C. civ. Răspunsurile la interogator ale cedenților părților sociale ale societății SC B.C. SRL, B.R.V. și T.T. se coroborează cu poziția procesuală constantă a intimatului U.H.D., coasociat actual al societății. Chiar pârâtul M.D.M., prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu, că prețul părților sociale cedate a fost plătit de către reclamant, nuanțând însă doar în final și arătând că de fapt banii erau ai lui.

Martorii T.C. și B.S. au declarat că reclamantul a fost cel care a negociat dobândirea părților sociale, a făcut plata prețului aferentă părților sociale cumpărate, că pârâtul M. ridica bani din contul bancar aparținând reclamantului, aceste sume fiind destinate plății obligațiilor firmei, că reclamantul s-a implicat în mod activ în activitatea societății. Dacă se admite că simulația prin interpunere de persoană implică cunoașterea interpunerii de persoane de către toți cei implicați, este evident că înscrisurile provenite de la cocontractantul cedent în care acesta confirmă primirea unor sume de bani de la reclamant în contul prețului părților sociale cedate poate fi considerat un început de dovadă scrisă, care coroborat cu martori și prezumții, poate contura existența și întinderea simulației.

Înscrisurile sau începuturile de dovadă scrisă existente, martorii și prezumțiile judecătorești dovedesc în mod categoric simulația existentă și calitatea reclamantului de asociat al societății. Pentru a fi îndeplinită cerința cunoașterii de către cocontractantul din actul public a simulației nu este nevoie ca acesta să fi cunoscut toate detaliile înțelegerii din actul secret, fiind suficient să cunoască că persoana din actul public nu este, ori nu este în întregime deținătorul real al drepturilor transmise. Împotriva deciziei civile nr. 140 din 20 iulie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs pârâții SC B.C. SRL Cluj Napoca și M.D.M., care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. admiterea recursului, în principal prin modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinței fondului, iar în subsidiar casarea aceleiași decizii criticate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru completarea probatoriului. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că și presupusul act real ar trebui să îndeplinească toate condițiile necesare și obligatorii stabilite de legea societăților comerciale. Presupusa convenție, inexistentă de fapt, ar trebui deci să îndeplinească „ ad validitatem ” și nu doar „ ad probationem ” forma scrisă, mai mult fiind necesară și o dată certă a acesteia. În absența formei scrise a presupusei convenții cu rol de contraînscris, acțiunea este inadmisibilă.

Nu a fost dovedită imposibilitatea morală de preconstituire a contraînscrisului și nici mobilul, și scopul unei presupuse simulații. Privitor la modalitatea de achitare a prețului, cei doi cedenți au fost plătiți în numerar din sursele bănești ale recurentului și din cele trimise de familia sa din Grecia, însă instanța de apel greșit a respins proba cu martori ca inutilă. În legătură cu cele două chitanțe invocate de către reclamant este de remarcat faptul că nici unul din cedenți nu își mai amintește să fi dat o asemenea chitanță, putându-se aprecia că aceste chitanțe, sunt realizate mult ulterior, în încercarea de a produce probe în dovedirea calității procesuale. Reclamantul deține doar dubluri ale unora dintre actele societății, însă toate actele originale sunt asupra recurentului M.D.M.

În plus, faptul că reclamantul a garantat împrumutul bancar este de observat că această garanție practic nu implică în nici un fel patrimoniul reclamantului prin aceea că împrumutul bancar era garantat în primul rând de ipoteca instituită asupra spațiului comercial cumpărat, iar în al doilea rând acest spațiu fiind închiriat tocmai creditoarei B.T. aceasta avea garanția suplimentară a achitării chiriei de către ea însăși. Reclamantul nu a făcut dovada simulației, mai ales că instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ și nu a admis probațiunea testimonială a pârâtului M.D.M. Intimatul-reclamant C.M. a depus întâmpinare, prin care a cerut în principal, admiterea excepției nulității cererii de recurs, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile aduse de reclamanții pârâți SC B.C. SRL și M.D.M., constată că acestea sunt în parte justificate, urmând a admite recursul promovat, casând decizia atacată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele și pentru următoarele considerente. De asemenea urmează a respinge excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de intimatul reclamant C.M. Sub acest aspect s-a învederat că recurenții deși au întemeiat în drept cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la hotărârea pronunțată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aceștia își exprimă nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor administrate în cauză, situație care nu se încadrează în acest motiv de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor.

Jurisprudența a evidențiat că sancțiunea nulității recursului nu intervine doar în situația în care motivarea cererii lipsește cu desăvârșire sau este confuză, ci și atunci când recurentul nu indică nici unul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., mărginindu-se să reia susținerile și apărările formulate în fazele procesuale anterioare și a căror încadrare într-unul din motivele de casare prevăzute de lege este imposibilă. În speță recurenții au formulat multiple critici, care se află în legătură directă cu decizia dată în faza procesuală a apelului, arătând detaliat aspectele juridice care vizează nelagalitatea, precizând expres că temeiul de drept al recursului îl constituie dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel încât nu poate interveni regimul sancționator al nulității care se regăsește reglementat de art.306 C. proc. civ. Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul C.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.D.M., SC B.C. SRL, U.H.D., B.R.V. și T.T. să se constate caracterul simulat al contractului de cesiune încheiat la data de 9 iunie 2004 între pârâții B.R.V. și M.D.M., în sensul că acesta s-a realizat prin interpunere de persoane, respectiv să se constate că reclamantul este adevăratul cesionar al unui număr de 12 părți sociale ale SC B.C. SRL și nu pârâtul M.D.M. Tot în acest cadru procesual s-a mai cerut să se constate caracterul simulat al contractului de cesiune încheiat la data de 5 octombrie 2005 între pârâții B.R.V.

și M.D.M., în sensul că acesta este realizat prin interpunere de persoane, respectiv să se constate că reclamantul este adevăratul cesionar al unei părți sociale, SC B.C. SRL și nu pârâtul M.D.M. Pe cale de consecință s-a cerut înregistrarea în registrul comerțului a dreptului de proprietate a reclamantului cu privire la 13 părți sociale ale SC B.C. SRL, concomitent cu reducerea numărului de părți sociale ale pârâtului M.D.M. de la 18 părți sociale la 5 părți sociale. Specificul obligațiilor comerciale și principiul libertății contractuale determină și libertatea probațiunii în această materie.

Astfel, potrivit art. 46 C. com., „obligațiile comerciale și libertățile se probează cu: acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondență, prin telegrame, cu registrele părților, cu martori, de câte ori instanța judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială și aceasta chiar și în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., dar și prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”. Între comercianți, proba cu martori se poate folosi fără restricțiile prevăzute de art. 1191 C. civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecționării înscrisului.

Acțiunea în constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenței dreptului reclamantei iar potrivit reglementărilor art. 111 C. proc. civ., pentru exercitarea acțiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite, cumulativ condițiile: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un interes și prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. Proba simulației în materie comercială prezintă unele particularități față de dreptul comun, împrejurare care determină ca instanțele să exercite un veritabil rol activ care să conducă la stabilirea adevăratelor raporturi juridice dintre părți, cu reala întindere a drepturilor și obligațiilor cuvenite.

Este adevărat că, potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Rolul activ nu înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime.

Mai mult, art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului prin aceea că orice persoană are dreptul de judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a ținut seama, în special, de diversitatea capetelor de cerere a acțiunilor, dar și de motivele formulate în calea de atac.

Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real, „ascultate”, adică în mod concret examinate de către instanța sesizată. Din această perspectivă se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului, pentru clarificarea aspectelor controversate care se regăsesc în apărările părților litigante, astfel încât soluția dată de instanță să se bucure de o vădită legalitate și temeinicie. Astfel, chiar dacă pârâtul M.D.M. a recunoscut la întrebarea nr. 2 din interogatoriu că este adevărat faptul plății sumelor de bani reprezentând contravaloarea celor 12 părți sociale de către reclamantul C.M.

pentru pârâții B.R.V. și T.T., se impune a fi verificată și susținerea sa dacă erau banii proveniți din sursele sale sau de la sora sa din Grecia. Pentru egalitate de tratament judiciar, sub aspectul modalității de achitare a prețului părților sociale și a surselor de proveniență a banilor cu această destinație, pârâtul M.D.M. va avea posibilitatea de a dovedi cu documente circuitul bancar al sumelor de bani în discuție, precum și martori care pot confirma aceste împrejurări. Deoarece atât reclamantul C.M. cât și pârâtul M.D.M. susțin că se află în posesia actelor originale ale societății comerciale B.C. SRL, instanța va examina actele originale deținute de fiecare parte, solicitând și explicații în legătură cu împrejurările care au condus la deținerea lor.

Deoarece între reclamantul C.M. și pârâtul M.D.M. au existat relații de încredere, prietenie și au fost dezvoltate diverse afaceri, situație necontestată de toate părțile, este necesar a se verifica dacă și în cazul altor societăți comerciale s-a practicat aceiași procedură a simulației. Tot în scopul stabilirii unei corecte situații de fapt și de drept, se impune verificarea mecanismului negocierii cesiunii, a interesului reclamantului de a se informa lunar despre situația contabilă a societății, dar și a împrejurării de a garanta în mod exclusiv un credit al SC B.C. SRL în valoare de 98.685 Euro cu destinația de a fi dobândit un imobil în municipiul Cluj Napoca. Pentru aceste rațiuni, urmează a respinge excepția nulității recursului și a admite recursul declarat de pârâții SC B.C.

SRL și M.D.M. împotriva deciziei civile nr. 140 din 20 iulie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios, administrativ și fiscal, în sensul de a casa decizia recurată și a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat pârâții SC B.C. SRL Cluj Napoca și M.D.M. împotriva deciziei civile nr. 140/2011 de la 20 iulie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios, administrativ și fiscal, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 februarie 2012.