ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 904/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 904/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Comercial

Cluj prin sentința comercială nr. 8275 din 3 decembrie 2010 a respins excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamantul C.M.

împotriva pârâților M.D.M., SC B.C. SRL Cluj Napoca, U.H.D., B.R.V. și T.T.

A fost obligat

reclamantul să le plătească pârâților M.D.M. și SC B.C. SRL suma de 1.190 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a

reținut, în principal, că pârâții M.D.M. și SC B.C. SRL au invocat excepția

lipsei de interes în ceea ce privește formularea acțiunii de către reclamant,

deoarece atâta timp cât dreptul de a cere executarea contractelor care ar

reprezenta adevărata voință a părților este prescris, și acțiunea în declararea

simulației este prescrisă.

Excepția lipsei de

interes a fost respinsă ca nefondată prin aceea că acțiunea în declararea

simulației este o acțiune în constatare, fiind imprescriptibilă. Acțiunea

reclamantului nu este lipsită de interes, întrucât scopul urmărit de acesta nu

este „executarea contractelor de cesiune de părți sociale”, ci publicarea

actelor secrete prin înscrierea în registrul comerțului a efectelor acestora,

adică dezvăluirea unei alte structuri asociative.

Cererea reclamantului

privind înscrierea mențiunilor la ORC Cluj nu este o cerere în realizare,

prescriptibilă extinctiv, ci o constatare cu atributul imprescriptibilității.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a reținut că, invocând simulația, reclamantul este ținut să

facă dovada existenței actului public, a actului secret și a acordului

simulatoriu.

Actele publice, cele

două contracte de cesiune de părți sociale, nu au fost tăgăduite de nici una

din părți.

Reclamantul nu a

făcut însă dovada actului secret, a contraînscrisului și nici a acordului

simulatoriu, iar în ceea ce privește actul secret a arătat că a fost în

imposibilitatea morală de a constitui acest înscris, dar această susținere nu a

fost dovedită.

Apărarea celor doi

pârâți în sensul că acțiunea ar fi inadmisibilă de plano în lipsa contraînscrisului

este nefondată, instanța analizând răspunsurile la interogatoriu ale părților,

înscrisurile și declarațiile martorilor care au condus la teza că reclamantul

nu s-a aflat în imposibilitatea morală de a-și preconstitui contraînscrisul

secret.

De altfel, poziția

procesuală a reclamantului a fost oscilantă, acesta susținând fie că a fost în

imposibilitatea morală de a-și preconstitui un înscris, fie că ar deține un

început de dovadă scrisă în acest sens, declarațiile olografe extrajudiciare

date de pârâtul B.R.V., afirmând că ar constitui astfel de dovezi.

Chiar dacă s-ar

aprecia că ar fi dovedită existența contra înscrisului secret, totuși

reclamantul nu a făcut dovada existenței acordului simulatoriu, nici a

întinderii și nici a clauzelor actului secret.

Pentru a fi în

prezența interpunerii de persoane, este absolut necesar ca toate cele trei

părți implicate în operațiune să aibă cunoștință atât de existența actului

public, cât și de existența actului secret, adică să știe în patrimoniul cui se

produc efectele actului public.

Dacă la crearea

aparenței prin actul juridic nu participă în mod conștient toate subiectele de

drept care sunt părți ale aceluiași act juridic, dacă acordul simulatoriu nu

este rodul manifestării de voință al acelorași subiecte de drept, atunci nu mai

este vorba despre simulație, ci de o altă instituție juridică având efecte și

structură diferite. Este absolut necesar ca terțul contractant din actul public

să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă și că adevăratul

său contractant este personajul ascuns privirilor indiscrete ale publicului.

Cesionarii T. și B.

au arătat că au negociat cesiunea cu reclamantul și că pe pârâtul M.D.M. l-au

cunoscut doar la semnarea primului contract de cesiune de părți sociale,

semnând contractul doar pentru că au avut încredere în reclamant. Nici una

dintre părți nu a afirmat că ar fi știut și că ar fi asistat la discuții între

reclamant și pârâtul M. în sensul că acesta din urmă să apară în contractul de

cesiune, deși părțile sociale nu îi erau cesionate în întregime.

În condițiile în care

același reclamant s-a prevalat de cele trei declarații olografe date de pârâtul

B.R.V., declarații din care rezultă că a făcut plăți în contul prețului

primului contract de cesiune, ar fi putut să procedeze în mod similar și în

cazul eventualelor contracte de creditare.

Deși reclamantul a

arătat că, dată fiind poziția socială în care se afla atât în anul 2004 cât și

în anul 2005, respectiv funcția pe care o ocupa, aceea de membru în Consiliul

de Administrație al SC B.T. SA, nu putea să fie asociat în societatea pârâtă,

întrucât s-ar fi creat un conflict de interese, aceste susțineri au fost

infirmate prin răspunsul trimis de BANCĂ, arătându-se că singura interdicție în

ceea ce îl privește pe reclamant era aceea de a deține pachete de acțiuni sau

calitatea de asociat, acționar sau administrator în societăți comerciale care

au în obiectul de activitate, activități care se înscriu în sfera activităților

permise numai băncilor.

Curtea de Apel Cluj,

secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă

nr. 140 din 20 iulie 2011 a admis apelul declarat de reclamantul C.M. împotriva

sentinței comerciale nr. 8275 din 3 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Comercial Cluj pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea

formulată de reclamant în contradictoriu cu toți pârâții și a constatat

caracterul simulat al contractului de cesiune încheiat la 9 iunie 2004 între B.R.V.

și M.D.M. precum și al contractului de cesiune de părți sociale din 5 octombrie

2005 încheiat între aceleași părți.

S-a constatat că

reclamantul este adevăratul cesionar al unui număr de 13 părți sociale ale SC B.C.

SRL.

A mai fost dispusă

înregistrarea în Registrul Comerțului a dreptului de proprietate al

reclamantului cu privire la cele 13 părți sociale ale SC B.C. SRL concomitent

cu reducerea numărului de părți sociale ale pârâtului M.D.M. de la 18 părți

sociale la 5 părți sociale.

În final a fost

obligat intimatul M.D.M. la plata în favoarea apelantului a sumei de 2090,9 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond și apel.

Instanța de apel, în

fundamentarea acestei soluții, a apreciat că reclamantul și pârâtul M.D.M. s-au

cunoscut cu mulți ani în urmă, au legat o prietenie și au dezvoltat afaceri

doar împreună sau și cu alte persoane, împrejurare de altfel necontestată de

nici una dintre părți și care subzistă și în prezent.

În condițiile în care

simulația privește o faptă obiectivă de comerț, evident că regulile în materie

de probațiune sunt cele stabilite de art. 46 C. com., care elimină restricțiile

prevăzute de art. 1191 C. civ.

Răspunsurile la

interogator ale cedenților părților sociale ale societății SC B.C. SRL, B.R.V.

și T.T. se coroborează cu poziția procesuală constantă a intimatului U.H.D., coasociat

actual al societății.

Chiar pârâtul M.D.M.,

prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu, că prețul părților

sociale cedate a fost plătit de către reclamant, nuanțând însă doar în final și

arătând că de fapt banii erau ai lui.

Martorii T.C. și B.S.

au declarat că reclamantul a fost cel care a negociat dobândirea părților

sociale, a făcut plata prețului aferentă părților sociale cumpărate, că pârâtul

M. ridica bani din contul bancar aparținând reclamantului, aceste sume fiind

destinate plății obligațiilor firmei, că reclamantul s-a implicat în mod activ

în activitatea societății.

Dacă se admite că

simulația prin interpunere de persoană implică cunoașterea interpunerii de

persoane de către toți cei implicați, este evident că înscrisurile provenite de

la cocontractantul cedent în care acesta confirmă primirea unor sume de bani de

la reclamant în contul prețului părților sociale cedate poate fi considerat un

început de dovadă scrisă, care coroborat cu martori și prezumții, poate contura

existența și întinderea simulației.

Înscrisurile sau

începuturile de dovadă scrisă existente, martorii și prezumțiile judecătorești

dovedesc în mod categoric simulația existentă și calitatea reclamantului de

asociat al societății.

Pentru a fi

îndeplinită cerința cunoașterii de către cocontractantul din actul public a

simulației nu este nevoie ca acesta să fi cunoscut toate detaliile înțelegerii

din actul secret, fiind suficient să cunoască că persoana din actul public nu

este, ori nu este în întregime deținătorul real al drepturilor transmise.

Împotriva deciziei civile

nr. 140 din 20 iulie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială

de contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs pârâții SC B.C. SRL

Cluj Napoca și M.D.M., care au criticat pentru nelegalitate această hotărâre

judecătorească, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea

recursului, în principal prin modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului declarat de reclamantul C.M. împotriva sentinței fondului,

iar în subsidiar casarea aceleiași decizii criticate cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru completarea probatoriului.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a evocat faptul că și presupusul act real ar trebui să

îndeplinească toate condițiile necesare și obligatorii stabilite de legea

societăților comerciale. Presupusa convenție, inexistentă de fapt, ar trebui

deci să îndeplinească „

ad validitatem

” și nu doar „

ad probationem

”

forma scrisă, mai mult fiind necesară și o dată certă a acesteia. În absența

formei scrise a presupusei convenții cu rol de contraînscris, acțiunea este

inadmisibilă.

Nu a fost dovedită

imposibilitatea morală de preconstituire a contraînscrisului și nici mobilul,

și scopul unei presupuse simulații.

Privitor la

modalitatea de achitare a prețului, cei doi cedenți au fost plătiți în numerar

din sursele bănești ale recurentului și din cele trimise de familia sa din

Grecia, însă instanța de apel greșit a respins proba cu martori ca inutilă.

În legătură cu cele

două chitanțe invocate de către reclamant este de remarcat faptul că nici unul

din cedenți nu își mai amintește să fi dat o asemenea chitanță, putându-se

aprecia că aceste chitanțe, sunt realizate mult ulterior, în încercarea de a

produce probe în dovedirea calității procesuale.

Reclamantul deține

doar dubluri ale unora dintre actele societății, însă toate actele originale

sunt asupra recurentului M.D.M.

În plus, faptul că

reclamantul a garantat împrumutul bancar este de observat că această garanție

practic nu implică în nici un fel patrimoniul reclamantului prin aceea că

împrumutul bancar era garantat în primul rând de ipoteca instituită asupra

spațiului comercial cumpărat, iar în al doilea rând acest spațiu fiind

închiriat tocmai creditoarei B.T. aceasta avea garanția suplimentară a

achitării chiriei de către ea însăși.

Reclamantul nu a

făcut dovada simulației, mai ales că instanța de apel nu a dat dovadă de rol

activ și nu a admis probațiunea testimonială a pârâtului M.D.M.

Intimatul-reclamant C.M.

a depus întâmpinare, prin care a cerut în principal, admiterea excepției

nulității cererii de recurs, iar în subsidiar respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte,

analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile

aduse de reclamanții pârâți SC B.C. SRL și M.D.M., constată că acestea sunt în

parte justificate, urmând a admite recursul promovat, casând decizia atacată și

trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele și pentru

următoarele considerente.

De asemenea urmează a

respinge excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de intimatul

reclamant C.M.

Sub acest aspect s-a

învederat că recurenții deși au întemeiat în drept cererea de recurs pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la hotărârea

pronunțată fără temei legal sau cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

aceștia își exprimă nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor

administrate în cauză, situație care nu se încadrează în acest motiv de

nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să

permită reaprecierea probelor.

Jurisprudența a

evidențiat că sancțiunea nulității recursului nu intervine doar în situația în

care motivarea cererii lipsește cu desăvârșire sau este confuză, ci și atunci

când recurentul nu indică nici unul dintre cazurile de casare prevăzute de art.

304 C. proc. civ., mărginindu-se să reia susținerile și apărările formulate în

fazele procesuale anterioare și a căror încadrare într-unul din motivele de

casare prevăzute de lege este imposibilă.

În speță recurenții

au formulat multiple critici, care se află în legătură directă cu decizia dată

în faza procesuală a apelului, arătând detaliat aspectele juridice care vizează

nelagalitatea, precizând expres că temeiul de drept al recursului îl constituie

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât nu poate interveni

regimul sancționator al nulității care se regăsește reglementat de art.306 C.

proc. civ.

Potrivit cererii de

chemare în judecată, reclamantul C.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.D.M.,

SC B.C. SRL, U.H.D., B.R.V. și T.T. să se constate caracterul simulat al

contractului de cesiune încheiat la data de 9 iunie 2004 între pârâții B.R.V.

și M.D.M., în sensul că acesta s-a realizat prin interpunere de persoane,

respectiv să se constate că reclamantul este adevăratul cesionar al unui număr

de 12 părți sociale ale SC B.C. SRL și nu pârâtul M.D.M.

Tot în acest cadru

procesual s-a mai cerut să se constate caracterul simulat al contractului de

cesiune încheiat la data de 5 octombrie 2005 între pârâții B.R.V. și M.D.M., în

sensul că acesta este realizat prin interpunere de persoane, respectiv să se

constate că reclamantul este adevăratul cesionar al unei părți sociale, SC B.C.

SRL și nu pârâtul M.D.M.

Pe cale de consecință

s-a cerut înregistrarea în registrul comerțului a dreptului de proprietate a

reclamantului cu privire la 13 părți sociale ale SC B.C. SRL, concomitent cu

reducerea numărului de părți sociale ale pârâtului M.D.M. de la 18 părți

sociale la 5 părți sociale.

Specificul

obligațiilor comerciale și principiul libertății contractuale determină și

libertatea probațiunii în această materie.

Astfel, potrivit art.

46 C. com., „obligațiile comerciale și libertățile se probează cu: acte

autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin

corespondență, prin telegrame, cu registrele părților, cu martori, de câte ori

instanța judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială și

aceasta chiar și în cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., dar și prin orice

alte mijloace de probă admise de legea civilă”.

Între comercianți,

proba cu martori se poate folosi fără restricțiile prevăzute de art. 1191 C.

civ., chiar în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde înscrisul sau pentru

ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma

confecționării înscrisului.

Acțiunea în

constatare are ca scop consacrarea judecătorească a existenței dreptului

reclamantei iar potrivit reglementărilor art. 111 C. proc. civ., pentru

exercitarea acțiunii în constatare, este necesar a fi îndeplinite, cumulativ

condițiile: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să fie justificat un

interes și prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau

inexistenței unei stări de fapt.

Proba simulației în

materie comercială prezintă unele particularități față de dreptul comun,

împrejurare care determină ca instanțele să exercite un veritabil rol activ

care să conducă la stabilirea adevăratelor raporturi juridice dintre părți, cu

reala întindere a drepturilor și obligațiilor cuvenite.

Este adevărat că,

potrivit art. 129 pct. 5 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie,

prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Mai mult, ei

pot ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă

părțile se împotrivesc.

Rolul activ nu

înseamnă, așa cum a evidențiat jurisprudența, încălcarea principiului

disponibilității în procesul civil, deoarece obligația de a-și proba apărările

revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1169 C. civ., instanța

neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să

descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea

drepturilor și intereselor legitime.

Mai mult, art. 6 pct.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție,

asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a

fi respectate drepturile omului prin aceea că orice persoană are dreptul de

judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care

va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a ținut seama, în special, de

diversitatea capetelor de cerere a acțiunilor, dar și de motivele formulate în calea

de atac.

Întrucât Convenția nu

are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi

concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980,

seria A, nr. 37, p.16, paragraful 33) acest drept nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real, „ascultate”, adică în

mod concret examinate de către instanța sesizată.

Din această

perspectivă se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului, pentru

clarificarea aspectelor controversate care se regăsesc în apărările părților

litigante, astfel încât soluția dată de instanță să se bucure de o vădită

legalitate și temeinicie.

Astfel, chiar dacă

pârâtul M.D.M. a recunoscut la întrebarea nr. 2 din interogatoriu că este

adevărat faptul plății sumelor de bani reprezentând contravaloarea celor 12

părți sociale de către reclamantul C.M. pentru pârâții B.R.V. și T.T., se

impune a fi verificată și susținerea sa dacă erau banii proveniți din sursele

sale sau de la sora sa din Grecia.

Pentru egalitate de tratament

judiciar, sub aspectul modalității de achitare a prețului părților sociale și a

surselor de proveniență a banilor cu această destinație, pârâtul M.D.M. va avea

posibilitatea de a dovedi cu documente circuitul bancar al sumelor de bani în

discuție, precum și martori care pot confirma aceste împrejurări.

Deoarece atât

reclamantul C.M. cât și pârâtul M.D.M. susțin că se află în posesia actelor

originale ale societății comerciale B.C. SRL, instanța va examina actele

originale deținute de fiecare parte, solicitând și explicații în legătură cu

împrejurările care au condus la deținerea lor.

Deoarece între

reclamantul C.M. și pârâtul M.D.M. au existat relații de încredere, prietenie

și au fost dezvoltate diverse afaceri, situație necontestată de toate părțile,

este necesar a se verifica dacă și în cazul altor societăți comerciale s-a

practicat aceiași procedură a simulației.

Tot în scopul

stabilirii unei corecte situații de fapt și de drept, se impune verificarea

mecanismului negocierii cesiunii, a interesului reclamantului de a se informa

lunar despre situația contabilă a societății, dar și a împrejurării de a

garanta în mod exclusiv un credit al SC B.C. SRL în valoare de 98.685 Euro cu

destinația de a fi dobândit un imobil în municipiul Cluj Napoca.

Pentru aceste

rațiuni, urmează a respinge excepția nulității recursului și a admite recursul

declarat de pârâții SC B.C. SRL și M.D.M. împotriva deciziei civile nr. 140 din

20 iulie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios,

administrativ și fiscal, în sensul de a casa decizia recurată și a trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Admite recursul declarat pârâții

SC B.C. SRL Cluj Napoca și M.D.M. împotriva deciziei civile nr. 140/2011 de la

20 iulie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială de contencios,

administrativ și fiscal, casează decizia recurată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 23 februarie 2012.