ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1570/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 107/P/2010 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

- Serviciul Teritorial Bacău a fost trimis în judecată inculpatul C.C.C. pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. cu

referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin încheierea nr. 143 din 3 decembrie 2010,

pronunțată în dosarul nr. 699/32/2010 al Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze

minori și familie, în baza art. 149

1

C. proc. pen. s-a admis

propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Bacău și s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatului C.C.C., cercetat pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la

art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dispunându-se

emiterea unui mandat de arestare preventivă a inculpatului.

La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, Curtea

de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în dosarul nr.

755/32/2010, fixat pentru judecarea cauzei penale, instanța de control

judiciar, respectiv Curtea de Apel Bacău, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art.

300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.,

pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva acestei încheieri inculpatul C.C.C. a

declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și

revocarea măsurii arestării preventive. A mai solicitat, ca în măsura în care

instanța de recurs va aprecia necesară menținerea unei măsuri restrictive să se

dispună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

țara sau localitatea, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr.

3218/1/2011.

Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate,

cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

și dispoziția Curții de Apel Bacău dată în încheierea atacată, constată că

recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta

Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și

nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepția privării

licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ

de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o

persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în

vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când

există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există

motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de

libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca,

arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de

fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie

să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea

individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei

persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată

respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și

exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive".

Înalta Curte constată că, în raport de modul de

operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor,

reținută în actul de sesizare respectiv că inculpatul a pretins de la

denunțătorii C.D.M. și C.V., suma de 1000 euro pentru a interveni pe lângă

magistrații din cadrul Judecătoriei Piatra Neamț ce soluționează dosarul civil

nr. 3525/279/2008, în vederea obținerii unei hotărâri favorabile și

soluționării cu celeritate a cauzei, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de

lege pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, este

pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă

cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă

că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție

de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate

rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este

învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unei astfel de

infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte

persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai

faptelor respective.

In acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că

sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în

continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării

preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar

pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea

concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează

această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la

care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri

suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită,

respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

In același sens, Înalta Curte reține că, în cauză,

menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție

și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil,

limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara/localitatea, formulată de

către inculpat personal, în ultimul cuvânt, dar și de către apărătorul său

ales, se constată următoarele:

Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura

preventivă se înlocuiește cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea

prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă și se dispune

punerea de îndată în libertate. Având în vedere susținerile anterioare, Înalta

Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

prevederilor legale [art. 143 și art. 148 lit. f), art. 149

1

C.

proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susținerea că punerea

în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar

luarea acestei măsuri atât de severe se impune și pentru buna desfășurare a

procesului penal în raport de natura și gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul este cercetat.

Cât privește invocarea motivului de recurs de către

apărătorul ales al inculpatului potrivit căruia la data de 12 aprilie 2011 când

a fost judecată prelungirea măsurii arestării preventive de către Curtea de

Apel Bacău, inculpatul nu a beneficiat de apărarea sa de către apărătorul său

ales, nu poate fi primit de Înalta Curte.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente

dispozițiile art. 197 alin. (2) raportat la art. 171 alin. (3) C. proc. pen. și

prin urmare incidentul invocat de apărarea inculpatului nu este supus

sancțiunii nulității actelor procedurale realizate, întrucât instanța de fond a

dispus în temeiul art. 171 alin. (4)

1

C. proc. pen. ca inculpatul să

fie asistat și reprezentat de apărător desemnat din oficiu respectiv, de către

avocat S.B.

Înalta Curte conform art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpatul C.C.C. împotriva încheierii din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel

Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în dosarul nr.

755/32/2010.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei

hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

C.C.C. împotriva încheierii din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală,

cauze minori și familie, pronunțată în dosarul nr. 755/32/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul parțial apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 aprilie 2011.