ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 970/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 259 din 14 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 6084/30/2008, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta U.F.A. din Timișoara, împotriva pârâtelor Ministerul Educației Cercetării și Tineretului și Ministrul Educației și Tineretului. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin această acțiune, reclamanta a solicitat anularea Ordinului nr. 3630 din 31 noiembrie 2008, emis de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, privind confirmarea intervenientului H.C. în funcția de rector în cadrul intervenientei Universitatea T. din Timișoara și a obligat pârâtul la emiterea unui ordin de infirmare a rectorului, sub sancțiunea unor penalități pe zi de întârziere.

Motivele acțiunii le constituie faptul că intervenientul H.C. a exercitat deja două mandate succesive și are vârsta de 66 de ani, astfel că nu mai este îndreptățit să exercite o asemenea funcție. În susținerea acțiunii, reclamanta a invocat nelegalitatea ordinului atacat, prin raportare la încălcarea prevederilor art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997, privind Statutul cadrelor didactice, care prevede că o persoană nu poate ocupa funcția de rector mai mult de două mandate succesive: de asemenea, s-a invocat încălcarea Ordinului Ministerului Educației nr. 2538/2007, privind organizarea și desfășurarea alegerilor conducerilor academice din învățământul superior, a prevederilor art. 93 din Legea nr. 84/1995, a art. 99 din Carta Universității, care prevede că o persoană nu poate ocupa funcția de rector mai mult de două mandate succesive, menționându-se că intervenientul H.C.

a avut deja două asemenea mandate în perioadele 2000-2004 și 2004-2008, conform Ordinului nr. 3466/2000 și nr. 4075/2004. Privitor la aspectul legat de vârsta intervenientului, reclamanta a susținut că se ridică problema potențialului managerial al acestuia, aspect prevăzut de art. 129 și art. 130 din Legea nr. 128/1997. Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 condiționează acțiunea în contencios administrativ de dovada existenței unui drept vătămat sau al unui interes legitim, prin actul administrativ atacat, în persoana vătămată care introduce o asemenea acțiune. Prin noțiunea de persoană vătămată, se înțelege, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, orice persoană titulară a unui drept sau interes legitim, vătămată prin actul administrativ.

Noțiunea de drept vătămat, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. o) din aceeași lege, înseamnă orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ căruia i se aduce atingere printr-un act administrativ, iar interesul legitim privat este definit în art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, ca o posibilitate de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat. Acțiunea nu îndeplinește niciuna din cerințele legale susmenționate, care justifică o acțiune în contencios administrativ, pentru că nu s-a invocat vătămarea vreunui drept sau interes legitim privat prin emiterea Ordinului nr. 3630/2008 de către pârâți, acțiunea rezumându-se la enumerarea unor dispoziții legale din domeniul învățământului universitar, în raport cu care reclamanta susține că ordinul atacat este nelegal.

Cum acțiunea în contencios administrativ nu este una în constatarea nelegalității uni act administrativ, aceasta vizând vătămări ale unor drepturi sau interese legitime, acțiunea a fost respinsă ca nefondată pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și cu privire la suspendarea executării ordinului atacat.

De altfel, reclamanta nu a demonstrat nici ilegalitatea ordinului în raport cu inexistența unor două mandate succesive complete, în persoana intervenientului, ținând cont de acreditarea intervenientei Universitatea T. din Timișoara, prin Legea nr. 484 1 iulie 2002 sau prin raportare la prevederile art. 1162 din Legea nr. 480/2006, privind modificarea Legii învățământului, care dispune că structurile și funcțiile de conducere ale universităților particulare, atribuțiile, modul de constituire, durata mandatelor și limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite de carta universității și că deciziile definitive, în acest sens, revin universității, sens în care, prin hotărârea Senatului Universității T. din Timișoara nr. 1238 din 03 iunie 2007, s-a stabilit că profesorii și conferențiarii universitari cu norma de bază la această universitate își pot continua activitatea în calitate de titulari, fără acordul anual al Senatului, până la 70 de ani.

Față de dispoziția legală mai suscitată, nu există nici o incompatibilitate legală nici în privința vârstei intervenientului. Față de soluția dată acțiunii principale, au fost respinse și cererile de intervenție formulate de intervenienții în interesul pârâților, H.C. și Universitatea "T." din Timișoara. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta. În motivarea recursului reclamanta a arătat, în esență, că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de suspendare a ordinului contestat, că a dovedit interesul legitim public încălcat (a fost încălcată ordinea de drept și democrație constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor), că i-a fost îngrădit dreptul la apărare și prin aceasta s-a încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea , a mai arătat că a fost încălcat art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 în privința numărului de mandate de rector, textul legal limitând la două numărul acestora, în timp ce domnul H.C. a exercitat trei mandate succesive. Universitatea T. a invocat excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes în exercitarea căii de atac a recursului. Înalta Curte va respinge ambele excepții ca nefondate. În condițiile în care reclamantei i-a fost respinsă acțiunea de către prima instanță, rezultă cu puterea evidenței că aceasta justifică în prezenta cauză calitatea de recurentă (calitatea procesuală activă) și, de asemenea, justifică și interesul în promovarea recursului.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt motive pentru casarea /modificarea sentinței recurate. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins pentru motivele ce se vor arăta în continuare și pentru că s-au solicitat cheltuieli de judecată, potrivit art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să-i plătească intimatei U.T. Timișoara, suma de 4169 lei. În mod corect prima instanță a respins acțiunea promovată de reclamanta U.F.A. din Timișoara, cu motivarea, în esență, că aceasta nu dovedește vătămarea într-un drept prevăzut de lege sau într-un interes legitim.

În ceea ce privește critica recurentei că instanța de fond nu s-a pronunțat distinct pe cererea de suspendare a ordinului contestat, rezultă cu puterea evidenței, conform dispozitivului sentinței recurate, că prima instanță a respins în întregime acțiunea pronunțată de către reclamantă. Apoi, în condițiile în care suspendarea executării actului administrativ contestat poate fi dispusă până la rămânerea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu alte cuvinte, până la pronunțarea prezentei decizii, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, discuția este lipsită de efecte. De asemenea, nu poate fi primită critica din recurs a hotărârii primei instanțe, în sensul că greșit s-a reținut că nu a dovedit vătămarea și interesul legitim, în condițiile în care chiar și în situația în care prin acțiune doar s-au înșiruit actele normative încălcate prin ordinul ministrului s-a dovedit încălcarea interesului public.

Cu privire la invocarea interesului legitim public sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004. Textul legal precitat are următorul cuprins „Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat” În consecință, având ca reper acest text legal, rezultă că în lipsa invocării, în principal, a unui interes legitim propriu, indicarea în mod exclusiv a unui interes legitim public nu poate fi primită. În privința dreptului sau interesului legitim propriu Fundația „Augusta” nu justifică un astfel de drept sau interes în promovarea acțiunii.

Este de principiu în materia contenciosului administrativ subiectiv că reclamantul trebuie să probeze vătămarea într-un drept sau interes propriu. În acest sens, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public”.

Din conținutul acestei prevederi legale rezultă cu puterea evidenței că pentru a obține anularea actului administrativ contestat reclamantul trebuie să probeze nu doar neconformitatea cu o normă cu forță juridică superioară, ci și vătămarea sa directă și personală fie într-un drept prevăzut de lege, fie într-un interes legitim (protejat de lege). Or, în speță, reclamanta a invocat doar nerespectarea unor acte normative, fără a produce probe în sensul vătămării sale directe și personale. Este adevărat că reclamanta a înființat Universitatea T., dar, în prezent, universitatea este, în baza Legii nr. 484/2002, un subiect de drept distinct de Fundația A., iar aceasta din urmă nu poate interveni sub nici o formă în organizarea și funcționarea universității amintite.

În consecință, invocarea unor iregularități în privința ordinului contestat, fără dovedirea vătămării proprii, consecință a neconformității ordinului infralegislativ cu norme juridice superioare, este insuficientă în contenciosul administrativ subiectiv. Nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate reține, cum pretinde reclamanta ,că i-a fost îngrădit dreptul la apărare prin aceea că prima instanță a respins cererea de probațiune prin care s-a solicitat depunerea documentației care a stat la baza emiterii actului contestat.

În condițiile în care judecătorul fondului a respins acțiunea pentru că reclamanta nu a fost vătămată direct și personal într-un drept sau interes legitim, obligarea pârâtului să depună documentația s-ar fi dobândit inutilă, din perspectiva acțiunii reclamantei fiind complet irelevant pe ce s-a bazat pârâtul când a emis ordinul de numire în funcție a rectorului H.C. Față de cele ce preced, examinarea susținerilor recurentei cu privire la numărul mandatelor exercitate ca rector de domnul H.C., este superfluă, astfel că Înalta Curte nu le va analiza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes în exercitarea căii de atac a recursului invocată de Universitatea T. Respinge recursul declarat de U.F.A. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 259 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Obligă recurenta - reclamantă U.F.A. Timișoara la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4169 lei către Universitatea T. Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2010.