ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 970/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 259 din 14 octombrie 2008 pronunțată în

dosarul nr. 6084/30/2008, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată

acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta U.F.A. din

Timișoara, împotriva pârâtelor Ministerul Educației Cercetării și Tineretului

și Ministrul Educației și Tineretului.

Pentru a pronunța această hotărâre

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin această acțiune, reclamanta a

solicitat anularea Ordinului nr. 3630 din 31 noiembrie 2008, emis de pârâtul

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, privind confirmarea

intervenientului H.C. în funcția de rector în cadrul intervenientei

Universitatea T. din Timișoara și a obligat pârâtul la emiterea unui ordin de

infirmare a rectorului, sub sancțiunea unor penalități pe zi de întârziere.

Motivele acțiunii le constituie

faptul că intervenientul H.C. a exercitat deja două mandate succesive și are

vârsta de 66 de ani, astfel că nu mai este îndreptățit să exercite o asemenea

funcție.

În susținerea acțiunii, reclamanta a

invocat nelegalitatea ordinului atacat, prin raportare la încălcarea

prevederilor art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997, privind Statutul

cadrelor didactice, care prevede că o persoană nu poate ocupa funcția de rector

mai mult de două mandate succesive: de asemenea, s-a invocat încălcarea

Ordinului Ministerului Educației nr. 2538/2007, privind organizarea și

desfășurarea alegerilor conducerilor academice din învățământul superior, a

prevederilor art. 93 din Legea nr. 84/1995, a art. 99 din Carta Universității,

care prevede că o persoană nu poate ocupa funcția de rector mai mult de două

mandate succesive, menționându-se că intervenientul H.C. a avut deja două

asemenea mandate în perioadele 2000-2004 și 2004-2008, conform Ordinului nr.

3466/2000 și nr. 4075/2004.

Privitor la aspectul legat de vârsta

intervenientului, reclamanta a susținut că se ridică problema potențialului

managerial al acestuia, aspect prevăzut de art. 129 și art. 130 din Legea nr.

128/1997.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 condiționează acțiunea în contencios administrativ de dovada

existenței unui drept vătămat sau al unui interes legitim, prin actul

administrativ atacat, în persoana vătămată care introduce o asemenea acțiune.

Prin noțiunea de persoană vătămată,

se înțelege, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, orice

persoană titulară a unui drept sau interes legitim, vătămată prin actul

administrativ.

Noțiunea de drept vătămat, cuprinsă

în art. 2 alin. (1) lit. o) din aceeași lege, înseamnă orice drept prevăzut de

Constituție, de lege sau de alt act normativ căruia i se aduce atingere

printr-un act administrativ, iar interesul legitim privat este definit în art.

2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, ca o posibilitate de a pretinde o

anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și

previzibil, prefigurat.

Acțiunea nu îndeplinește niciuna din

cerințele legale susmenționate, care justifică o acțiune în contencios

administrativ, pentru că nu s-a invocat vătămarea vreunui drept sau interes

legitim privat prin emiterea Ordinului nr. 3630/2008 de către pârâți, acțiunea

rezumându-se la enumerarea unor dispoziții legale din domeniul învățământului

universitar, în raport cu care reclamanta susține că ordinul atacat este

nelegal.

Cum acțiunea în contencios

administrativ nu este una în constatarea nelegalității uni act administrativ,

aceasta vizând vătămări ale unor drepturi sau interese legitime, acțiunea a

fost respinsă ca nefondată pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 și cu privire la suspendarea executării ordinului atacat.

De altfel, reclamanta nu a

demonstrat nici ilegalitatea ordinului în raport cu inexistența unor două

mandate succesive complete, în persoana intervenientului, ținând cont de

acreditarea intervenientei Universitatea T. din Timișoara, prin Legea nr. 484 1

iulie 2002 sau prin raportare la prevederile art. 1162 din Legea nr. 480/2006,

privind modificarea Legii învățământului, care dispune că structurile și

funcțiile de conducere ale universităților particulare, atribuțiile, modul de

constituire, durata mandatelor și limitele de vârstă ale cadrelor didactice

sunt stabilite de carta universității și că deciziile definitive, în acest

sens, revin universității, sens în care, prin hotărârea Senatului Universității

T. din Timișoara nr. 1238 din 03 iunie 2007, s-a stabilit că profesorii și

conferențiarii universitari cu norma de bază la această universitate își pot

continua activitatea în calitate de titulari, fără acordul anual al Senatului,

până la 70 de ani.

Față de dispoziția legală mai

suscitată, nu există nici o incompatibilitate legală nici în privința vârstei

intervenientului.

Față de soluția dată acțiunii

principale, au fost respinse și cererile de intervenție formulate de intervenienții

în interesul pârâților, H.C. și Universitatea "T." din Timișoara.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a formulat recurs reclamanta.

În motivarea recursului reclamanta a

arătat, în esență, că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii de

suspendare a ordinului contestat, că a dovedit interesul legitim public

încălcat (a fost încălcată ordinea de drept și democrație constituțională,

garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale

cetățenilor), că i-a fost îngrădit dreptul la apărare și prin aceasta s-a

încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea , a

mai arătat că a fost încălcat art. 72 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 în

privința numărului de mandate de rector, textul legal limitând la două numărul

acestora, în timp ce domnul H.C. a exercitat trei mandate succesive.

Universitatea T. a invocat excepția

lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes în exercitarea

căii de atac a recursului.

Înalta Curte va respinge ambele

excepții ca nefondate. În condițiile în care reclamantei i-a fost respinsă

acțiunea de către prima instanță, rezultă cu puterea evidenței că aceasta

justifică în prezenta cauză calitatea de recurentă (calitatea procesuală activă)

și, de asemenea, justifică și interesul în promovarea recursului.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurentă, precum și din perspectiva art. 3041 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu sunt motive pentru casarea /modificarea sentinței

recurate.

În consecință, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi

respins pentru motivele ce se vor arăta în continuare și pentru că s-au

solicitat cheltuieli de judecată, potrivit art. 274 C. proc. civ., recurenta va

fi obligată să-i plătească intimatei U.T. Timișoara, suma de 4169 lei.

În mod corect prima instanță a

respins acțiunea promovată de reclamanta U.F.A. din Timișoara, cu motivarea, în

esență, că aceasta nu dovedește vătămarea într-un drept prevăzut de lege sau

într-un interes legitim.

În ceea ce privește critica

recurentei că instanța de fond nu s-a pronunțat distinct pe cererea de

suspendare a ordinului contestat, rezultă cu puterea evidenței, conform

dispozitivului sentinței recurate, că prima instanță a respins în întregime

acțiunea pronunțată de către reclamantă. Apoi, în condițiile în care

suspendarea executării actului administrativ contestat poate fi dispusă până la

rămânerea definitivă și irevocabilă a cauzei, cu alte cuvinte, până la

pronunțarea prezentei decizii, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, discuția

este lipsită de efecte.

De asemenea, nu poate fi primită

critica din recurs a hotărârii primei instanțe, în sensul că greșit s-a reținut

că nu a dovedit vătămarea și interesul legitim, în condițiile în care chiar și

în situația în care prin acțiune doar s-au înșiruit actele normative încălcate

prin ordinul ministrului s-a dovedit încălcarea interesului public.

Cu privire la invocarea interesului

legitim public sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1)1 din Legea nr.

554/2004.

Textul legal precitat are următorul

cuprins „Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula

capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în

subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic

din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat”

În consecință, având ca reper acest

text legal, rezultă că în lipsa invocării, în principal, a unui interes legitim

propriu, indicarea în mod exclusiv a unui interes legitim public nu poate fi

primită.

În privința dreptului sau

interesului legitim propriu Fundația „Augusta” nu justifică un astfel de drept

sau interes în promovarea acțiunii.

Este de principiu în materia

contenciosului administrativ subiectiv că reclamantul trebuie să probeze

vătămarea într-un drept sau interes propriu.

În acest sens, art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 prevede că „Orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal

a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim

poate fi atât privat, cât și public”.

Din conținutul acestei prevederi

legale rezultă cu puterea evidenței că pentru a obține anularea actului

administrativ contestat reclamantul trebuie să probeze nu doar neconformitatea

cu o normă cu forță juridică superioară, ci și vătămarea sa directă și

personală fie într-un drept prevăzut de lege, fie într-un interes legitim

(protejat de lege).

Or, în speță, reclamanta a invocat

doar nerespectarea unor acte normative, fără a produce probe în sensul

vătămării sale directe și personale.

Este adevărat că reclamanta a

înființat Universitatea T., dar, în prezent, universitatea este, în baza Legii

nr. 484/2002, un subiect de drept distinct de Fundația A., iar aceasta din urmă

nu poate interveni sub nici o formă în organizarea și funcționarea

universității amintite.

În consecință, invocarea unor

iregularități în privința ordinului contestat, fără dovedirea vătămării

proprii, consecință a neconformității ordinului infralegislativ cu norme

juridice superioare, este insuficientă în contenciosul administrativ subiectiv.

Nu poate fi primită nici critica

recurentei referitoare la încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Nu se poate reține, cum pretinde reclamanta ,că i-a fost

îngrădit dreptul la apărare prin aceea că prima instanță a respins cererea de

probațiune prin care s-a solicitat depunerea documentației care a stat la baza

emiterii actului contestat. În condițiile în care judecătorul fondului a

respins acțiunea pentru că reclamanta nu a fost vătămată direct și personal

într-un drept sau interes legitim, obligarea pârâtului să depună documentația

s-ar fi dobândit inutilă, din perspectiva acțiunii reclamantei fiind complet

irelevant pe ce s-a bazat pârâtul când a emis ordinul de numire în funcție a

rectorului H.C.

Față de cele ce preced, examinarea

susținerilor recurentei cu privire la numărul mandatelor exercitate ca rector

de domnul H.C., este superfluă, astfel că Înalta Curte nu le va analiza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității

procesuale active și excepția lipsei de interes în exercitarea căii de atac a

recursului invocată de Universitatea T.

Respinge recursul declarat de U.F.A.

Timișoara împotriva sentinței civile nr. 259 din 14 octombrie 2008 a Curții de

Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Obligă recurenta - reclamantă U.F.A.

Timișoara la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4169 lei către

Universitatea T. Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2010.