ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2088/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 26 iunie 2007, reclamanții E.A.M. și

P.-E.G. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Consiliul General al

Municipiului București, Municipiul București și Regia Autonomă Administrația

Protocolului de Stat, solicitând să se constate că terenul de 1525 mp., situat

în București, Șos. K. nr. 17, sector 1 a fost preluat fără titlu, precum și

obligarea părților adverse la restituirea aceluiași teren, pe care îl ocupă

abuziv.

În motivarea acestei

acțiuni în revendicare, al cărei temei juridic nu a fost indicat, reclamanții

au susținut că:

- sunt moștenitori

legali (în calitate de fiu și nepot de fiu predecedat) ai defunctei E.F.,

decedată la 14 iulie 2003, care în anul 1947 a dobândit terenul menționat, prin

contract de vânzare-cumpărare transcris în Registrul de transcripțiuni al Tribunalului

Ilfov;

- acest teren a fost

preluat de către stat fără niciun titlu și în prezent se găsește în posesia

pârâtei R.A.A.P.P.S., care l-a închiriat și percepe chirie;

- la 12 august 2004,

au solicitat acordarea de măsuri reparatorii conform prevederilor Legii nr.

10/2001, precizând în notificare că autoarea lor, în vârstă de 96 de ani,

suferise mai multe accidente cerebrale, care i-au provocat o alienație mintală

avansată, împiedicând-o să-și administreze singură problemele și au aflat

despre calitatea sa de proprietar doar după decesul acesteia;

- prin Decizia nr. 10

din 05 ianuarie 2005, pârâta R.A.A.P.P.S. le-a respins notificarea, ca tardiv

formulată;

- nu și-au pierdut

dreptul de proprietate deoarece acest drept este absolut, perpetuu și nu se stinge

prin neuz;

- statul a preluat

terenul prin acapararea în fapt, deci fără titlu valabil, așa cum prevede art.

6 alin. (1) din Legea nr. 10/1998;

- Legea nr. 10/2001

nu se aplică în asemenea situații (acapararea dreptului de proprietate prin

violență) și, de altfel, nici nu au beneficiat de prevederile acestei legi

speciale reparatorii, astfel că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998, sunt îndreptățiți să-și revendice terenul preluat abuziv de stat.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 1562 din 12 decembrie 2007, a respins

acțiunea ca inadmisibilă.

S-a reținut că:

- terenul revendicat

a fost preluat de stat în perioada 1945 - 1989, deci intră sub incidența Legii

nr. 10/2001;

- art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 permite revendicarea imobilelor preluate de stat (în

perioada menționată) fără titlu valabil doar dacă aceste bunuri nu fac obiectul

unei legi speciale de reparații;

- notificarea

reclamanților, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, a fost respinsă ca tardiv

formulată, iar instanțele judecătorești au confirmat irevocabil această

soluție;

- Decizia nr.

LIII/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în

interesul legii, viza exclusiv imobilele expropriate;

- în jurisprudență se

consideră admisibile doar acțiunile în revendicare formulate de foștii

proprietari sau moștenitorii lor și întemeiate pe dreptul comun îndreptate

împotriva chiriașilor cumpărători, nu și a statului ori unității deținătoare.

Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, prin Decizia nr. 50 din 26 februarie 2009, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți.

S-a reținut că:

- potrivit Deciziei

nr. XXXIII/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Î.C.C.J. conform art. 329 C.

proc. civ., persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termen legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au

deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun deoarece în

acest mod s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant";

- această soluție de

principiu nu este contrară art. 21 din Constituție și jurisprudenței Curții

Europene.

Reclamanții au

declarat recurs, prin care au solicitat modificarea ultimei hotărâri, în sensul

admiterii apelului desființării sentinței și admiterii acțiunii așa cum a fost

formulată.

În motivarea

recursului, întemeiat pe art. 299 și urm. C. proc. civ., Decizia Î.C.C.J. nr.

XXXIII/2008, art. 480 C. civ. și Decizia nr. 73/1995 a Curții Constituționale,

reclamanții au susținut că:

- prin Decizia nr.

XXXIII/2008, Înalta Curte a recunoscut dreptul foștilor proprietari și al

moștenitorilor acestora de a uza de acțiunea în revendicare întemeiată pe art.

480 C. civ. dacă, din motive obiective, independente de voința lor, nu au putut

revendica imobilul în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001;

- la data apariției

legii reparatorii menționate, autoarea lor suferea de maladii fizice și psihice

grave, de natură a-i afecta discernământul, care au pus-o în imposibilitate de

a-și revendica imobilul;

- existența acestei

imposibilități fizice obiective nu a fost contestată de către deținătoarea

imobilului, iar prin hotărârea judecătorească de respingere a contestației

formulate împotriva modului de soluționare a notificării s-a reținut doar că

termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este unul de decădere, ceea

ce face inoperante dispozițiile art. 103 C. proc. civ.;

- nerespectarea

termenului pentru depunerea notificării a fost determinată așadar de cauze

obiective, și nu de culpa lor sau a defunctei proprietare;

- în speță sunt

îndeplinite și celelate condiții stabilite prin Decizia nr. XXXIII/2008 pentru

admiterea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. pentru că

terenul revendicat nu a fost înstrăinat vreunui terț de bună-credință, ci este

deținut de pârâta R.A.A.P.P.S., iar potrivit Deciziei nr. 73/1995 a Curții

Constituționale, în cazul imobilelor preluate abuziv dreptul de proprietate al

persoanei fizice deposedate subzistă, statul nedevenind proprietar.

Aceste critici, a

căror dezvoltare permite încadrarea în cazul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate, deoarece:

- în calitate de

descendenți, recurenții-reclamanți aveau cunoștință ori trebuia să fi avut

cunoștință despre vârsta înaintată a proprietarei imobilului revendicat și

starea precară de sănătate a acesteia;

- pe de altă parte,

consecutiv unor prelungiri succesive, termenul inițial de 6 luni stabilit

pentru depunerea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 s-a majorat

la un an, expirând la 14 februarie 2002;

- durata termenului

menționat permitea recurenților să facă demersurile necesare pentru identificarea

eventualelor proprietăți imobiliare ale autoarei lor, preluate abuziv de stat

în perioada 1945 - 22 decembrie 1989, precum și procurarea actelor doveditoare

necesare;

- în loc să procedeze

în modul arătat, recurenții-reclamanți au rămas în pasivitate până la 12 august

2004, când au formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001;

- prin urmare,

ineficiența dispozițiilor legii speciale reparatorii nu a fost determinată de

cauze obiective, ci este imputabilă recurenților-reclamanți, ceea ce înseamnă

că acțiunea în revendicare dedusă judecății încalcă evident principiul

"specialia generalibus derogant";

- de vreme ce această

acțiune nu poate fi primită, susținerile reclamanților-recurenți cu privire la

menținerea dreptului lor de proprietate și îndeplinirea celorlalte condiții

stabilite prin Decizia nr. XXXIII/2008 a Î.C.C.J. sunt irelevante.

Așa fiind, conform

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții E.A.M. și P.E.G. împotriva Deciziei nr. 50 din 26

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2010.