ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1547/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 7 ianuarie 2008, G.A.C. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Municipiul București – prin Primar General ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie repusă în termenul de depunere a notificării pentru restituirea, în baza Legii nr. 10/2001, imobilului din București, sector 3. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este succesoarea lui I.N., fostul proprietar al imobilului, care a fost abuziv preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, deși autorul său făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naționalizare.

Totodată reclamanta a învederat instanței că, din motive obiective nu a putut respecta termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ulterior prelungit, întrucât datorită emigrării sale în Maroc nu a mai avut nici un fel de legătură cu familia tatălui său iar gravele probleme de sănătate (un accident de circulație produs în anul 1990, care a avut ca urmări traumatisme craniene cu efecte pe termen lung, ce au impus un tratament antiepileptic, până în anul 1992) au împiedicat-o să cunoască eventualele drepturi asupra unor terenuri ce au aparținut ascendenților părintelui său. La termenul din 6 februarie 2008, C.N.C.P.

a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată și arătând că justifică interes în formularea acestei cereri motivat de împrejurarea că, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari ai imobilului, a formulat în termen legal notificare prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil, notificare aflată în curs de soluționare pe rolul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 762 din 30 aprilie 2008, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de intervenientul C.N.C.P.

și a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor art. 103 C. proc. civ., pentru a justifica repunerea ei în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru depunerea notificării. Astfel, se mai arată, motivele de ordin medical invocate, nu pot fi apreciate ca pertinente în condițiile în care, din probele cauzei rezultă că anterior promovării prezentei acțiuni, reclamanta, fie personal, fie prin reprezentant a mai formulat cereri în justiție, în calitate de intervenientă sau de reclamantă, cereri având ca obiect alte imobile, împrejurări ce atestă capacitatea pe care aceasta a avut-o de a exercita acte și fapte juridice și de a da procuri unor avocați sau altor persoane alese de ea pentru a o reprezenta în diferite faze procesuale de revendicare a unor proprietăți imobiliare sau de valorificare a unor drepturi patrimoniale.

De asemenea, se reține, reclamanta nu a putut face în cauză nici dovada momentului la care cauzele împiedicării sale, în exercitarea dreptului invocat, au încetat, pentru ca instanța să fie în măsură a constata dacă cererea a fost formulată în termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării prevăzută de art. 103 pct. 2 C. proc. civv. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin decizia nr. 253/A din 18 noiembrie 2008, în esență cu aceeași motivare, a respins apelul formulat de reclamantă. În cauză, a formulat recurs în termen legal reclamanta G.A.C. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - motivarea instanței de apel nu se dovedește a fi doar inconsecventă în aplicarea raționamentului judiciar ci și excesivă față de natura pricinii. Astfel, instanța a înlăturat nejustificat constatările autorităților medicale care au examinat-o pe reclamantă și care au constatat existența unor afecțiuni psihice de natură a-i pune sub semnul întrebării, discernământul. - s-a reținut în mod nelegal, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 8 și art. 11 din Decretul nr. 31/1954, concluzionându-se că reclamanta nu ar fi răsturnat prezumția legală relativă privind existența capacității depline de exercițiu prin dovedirea punerii sub interdicție.

Cu aceeași motivare nelegală, se mai arată, instanța a respins și cererea de administrare a unor probe concludente cum este aceea a expertizei medico-legale psihiatrice, în lipsa cărora judecătorul nu putea aprecia temeinic dacă natura afecțiunilor reclamantei nu constituiau motive temeinice de împiedicare. - instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 103 C. proc. civ. acțiunea fiind admisibilă din perspectiva istoricului medical al afecțiunilor suferite de reclamantă cât și a stării conflictuale existente între aceasta și rudele sale pe linie paternă. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea însă a unor alte argumente decât cele reținute de instanțele care s-au pronunțat în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, ulterior modificărilor și completărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. În cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare din acestea. Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și respectiv nr. 145/2005, stabilindu-se ca dată limită pentru înregistrarea notificărilor – 14 februarie 2002. Sancțiunea nerespectării acestui termen atrage, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, decăderea ca sancțiune de drept material, constând fie în stingerea dreptului la restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate cu titlu valabil, fie în pierderea însăși a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu valabil. S-a decis, atât în practica majoritară a instanțelor judecătorești cât și în doctrină că, avându-se în vedere caracterul acestui termen – de decădere – el curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, ca în cazul termenului de prescripție extinctivă.

Or, din această perspectivă, niciunul din argumentele invocate de reclamantă – împrejurarea că a suferit unele afecțiuni de natură psihică, ce i-au afectat discernământul, întreruperea legăturilor cu rudele sale pe linie paternă care i-au ascuns, prin manopere dolosive, existența bunurilor succesorale etc. – nu ar fi putut constitui fundamentul admiterii acțiunii formulată la 7 ianuarie 2008, în condițiile în care a operat decăderea ca sancțiune de drept material. Așa fiind, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta G.A.C. împotriva deciziei nr. 253 A din 18 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2010.