ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5044/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 289/3/2008, la data de 7 ianuarie 2008, reclamanta G.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar, să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului situat în București str. O. nr. 11. În motivare, reclamanta a arătat că, din motive temeinice, a fost împiedicată să se încadreze în termenele legale prevăzute pentru depunerea notificării de restituire sau pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001 și să facă un act de acceptare al succesiunii autorului deposedat abuziv de imobilul în cauză, motive ce țin de situația familială și, respectiv, cea medicală.

Astfel, decesul tatălui său și apoi o situație financiară și de familie precară au accentuat efectele accidentului din 1990, conducând la instalarea unor afecțiuni psihice cronice care au impus tratament psihiatric și psihologic permanent și care au împiedicat-o să-și gestioneze cu discernământ problemele curente ale existenței, cu atât mai mult să promoveze cererile de reconstituire a drepturilor la care ar fi fost îndreptățită. Numitul C.N.C.P. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 462 din 01 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-au respins excepția tardivității cererii de repunere în termen și excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate; s-a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar, ca neîntemeiată; s-a admis cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului, formulată de către intervenientul C.N.C.P. Referitor la excepția tardivității formulării cererii de repunere în termen, instanța de fond a reținut că atât cererea de repunere în termen, cât și actul pentru care partea solicită a fi repusă în termen, trebuie să fie formulate în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, iar termenul de 15 zile, trebuie raportat la motivele de fapt invocate de către reclamantă și la dovezile administrate de aceasta.

Tribunalul a reținut că, din acest punct de vedere, reclamanta s-a prevalat de certificatul medico-legal emis de către Serviciul de Medicină Legală din cadrul Spitalului Județean de Urgență Vâlcea, emis la data de 20 decembrie 2007; prin acest act medical se atestă discernământul reclamantei la data expertizării cu luarea în considerare a antecedentelor medicale, caz în care, instanța a apreciat cererea de repunere în termen ca fiind formulată în termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, dată la care discernământul reclamantei, în urma expertizei, s-a stabilit că exista.

Referitor la calitatea procesuală activă a reclamantei, tribunalul a reținut că prin actele de stare civilă depuse la dosar și față de certificatele de moștenitor nr. 898/1973 și nr. 899/1973, este dovedită calitatea acesteia, de moștenitoare de pe urma defunctei G.S., iar în privința succesiunii defunctului I.N., potrivit art. 22 și art. 4 din Legea 10/2001, notificarea valorează act de acceptare a succesiunii; totodată, s-a constatat că autorul reclamantei nu este moștenitor renunțător la succesiunea autorului anterior, G.N. Referitor la fondul cauzei,având în vedere întregul material probator administrat în cauză, tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată, dat fiind faptul că, pentru perioada de timp ce interesează cauza (intervalul pentru depunerea notificării și data formulării cererii de față) nu s-a dovedit lipsa totală a discernământului reclamantei sau un discernământ diminuat.

În sprijinul soluției adoptate, s-a reținut că în luna august 2003, reclamanta a semnat un mandat de reprezentare pentru revendicarea unui imobil cu privire la care a invocat drepturi succesorale, un mandat de reprezentare a semnat și în luna octombrie 2003, precum și în luna decembrie 2003, iar în luna noiembrie 2007, a participat chiar la încheierea unei tranzacții judiciare. Pe de altă parte, în perioada în discuție, reclamanta a urmat o facultate de drept, pe care a absolvit-o în anul 2004; or, date fiind aceste împrejurări, instanța a apreciat că nu se poate reține că reclamanta nu era în măsură să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și să aibă reprezentarea efectelor juridice ce rezultă din formularea sau neformularea unei astfel de notificări.

Totodată, din raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, a rezultat că reclamanta are discernământ; în plus, pe tot parcursul judecării cauzei, reprezentanții reclamantei au invocat o stare de sănătate în continuă involuție, precum și faptul că partea urmează un tratament medical destul de agresiv, însă, chiar prin certificatul medical din 20 decembrie 2007, se concluzionează că la data expertizării, reclamanta avea discernământul necesar pentru a face acte de dispoziție. Prin Decizia civilă nr. 66 din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul reclamantei împotriva sentinței sus menționate a fost respins, ca nefondat. Asupra cererii de repunere în termenul de formulare a notificării, instanța de apel a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc.

civ., având în vedere că prin acțiune, reclamanta a solicitat să se constate că data de la care a încetat împiedicarea acesteia de a formula cererea de repunere în termen, este cea din 20 decembrie 2007, când a fost emis certificatul medico-legal nr. C/1837/2007 eliberat de Spitalul Județean de Urgență Râmnicu Vâlcea, potrivit cu care "la data expertizării are discernământul necesar pentru a face acte de dispoziție". Instanța de apel a apreciat însă ca relevant, din acest punct de vedere, certificatul medical emis la 21 noiembrie 2007 de Spitalul Universitar din Montpellier, din care rezultă că reclamanta a efectuat progrese remarcabile de a lucra într-un mediu normal, astfel că, între această dată și data de 20 decembrie 2007 aceasta a efectuat diferite acte ce au produs efecte juridice necontestate, respectiv, a semnat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din București, B-dul L.C.

nr. 46, la data de 11 decembrie 2007, a semnat procura autentificată notarial sub nr. 5363 din 19 decembrie 2007, ceea ce demonstrează că cererea de repunere în termen de formulare a notificării este tardivă. Criticile privind eventualele vicii ale raportului de expertiză medico -legală, precum și respingerea, de către tribunal, a efectuării unui nou raport de expertiză, au fost înlăturate de instanța de apel, având în vedere că la prima instanță, cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei, în ședința publică de la 25 martie 2010, apărătorul reclamantei a reiterat excepția nulității raportului de expertiză pentru neexaminarea nemijlocită a reclamantei de întreaga comisie de experți, cu ocazia efectuării expertizei medico-legale, solicitând, pentru acest motiv, refacerea raportului de expertiză.

Asupra acestei excepții, tribunalul s-a pronunțat prin încheierea de dezbateri, în sensul respingerii ei, apreciindu-se că din concluziile raportului de expertiză ca și din răspunsului IML, a rezultat examinarea nemijlocită a reclamantei de către comisia de experți. Distinct, s-a reținut că raportul Comisiei Medicale a fost semnat de către cei trei medici care și-au însușit concluziile raportului, inclusiv conținutul actelor medicale intermediare efectuate la IML privind examinarea reclamantei, dar și concluziile actelor medicale psihologice; pe de altă parte, s-a constatat că potrivit art. 28 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor medico-legale, comisia a fost desemnată în mod legal, considerente pentru care a fost respinsă cererea de constatare a nulității raportului de expertiză.

Instanța de apel a mai constatat că nu s-au invocat în sprijinul cererii privind efectuarea unei noi expertize, apărările pe care partea și le-a formulat direct în apel, constând în acte medicale noi, unele dintre acestea fiind datate în timpul derulării procesului în diferitele faze procesuale, considerându-se că în acest fel au fost încălcate dispozițiile art. 103 C. proc. civ. în ce privește solicitarea de efectuare a unei noi expertize medico-legale; ca atare, curtea de apel a respins ca nefondate criticile privind respingerea acestei probe de prima instanță.

În legătură cu acest aspect, instanța de apel a mai reținut că la termenul de judecată din 14 iunie 2011, au fost respinse, ca neconcludente, proba cu efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice precum și proba cu martori, solicitate în apel, fiind încuviințată doar proba cu înscrisuri, pentru considerentul că în ce privește o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, actele medicale depuse în apel, au fost analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză la prima instanță, în vreme ce alte acte medicale au fost emise ulterior perioadei expertizate și nu erau elocvente din perspectiva probei solicitate.

Instanța de apel a mai reținut că prin sentința atacată au fost examinate probele cu înscrisuri și expertiză medico-legală, tribunalul pronunțându-se motivat asupra acestora și constatând că reclamanta nu a răsturnat prezumția legală a existenței discernământului prin punerea sa sub interdicție pe întreaga perioadă analizată - 14 februarie 2001 și în continuare, până în decembrie 2007, prezumția existenței capacității de exercițiu fiind instituită prin dispozițiile art. 5 din Decretul nr. 31/1954. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., formulând următoarele critici: I. În dezvoltarea motivului reglementat de art. 304 pct. 5 [încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)], recurenta-reclamantă a învederat, în esență, următoarele: - încălcarea dreptului la apărare și, pe cale de consecință, a dreptului la un proces echitabil, ca efect al respingerii, în mod nelegal, prin încheierea din 31 ianuarie 2012, a cererii de amânare formulate de către reclamantă, vătămarea produsă prin această dispoziție a instanței constând în omiterea de a se pronunța asupra cererii de probatorii cu înscrisuri și asupra unor chestiuni prealabile ce se impuneau a fi discutate în condiții de contradictorialitate (pct. 1.1 din motivele de recurs); - pronunțarea hotărârii atacate pe baza unei probleme de drept nepuse în discuția părților, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialității, respectiv, reținerea, în considerentele hotărârii, a excepției de tardivitate a cererii de repunere în termen invocată de intervenient în fața instanței de fond, în condițiile în care din încheierea de dezbateri rezultă că instanța nu a pus în discuție această excepție (pct. 1.2 din motivele de recurs); - depășirea limitelor cu care a fost investită instanța de apel, fiind, astfel, încălcat principiul disponibilității,

prin pronunțarea asupra excepției de tardivitate a cererii de repunere în termen, în condițiile în care respectiva chestiune intrase în puterea lucrului judecat, prin neatacarea soluției date acesteia de către partea care o invocase, și anume, intervenientul (pct. 1.3 din motivele de recurs); - respingerea, în mod nelegal, prin încheierea din 27 octombrie 2011 a cererii de recuzare a judecătoarelor P. și F., cu interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținându-se, în mod greșit, că nu ar fi fost întrunite condițiile pentru a se reține incompatibilitatea celor doi membri ai completului de judecată, dată fiind antepronunțarea lor asupra soluției pe fondul apelului.

în susținerea acestei critici, reclamanta a reluat argumentele ce au determinat-o să formuleze cerere de recuzare legate de faptul că prin încheierea din 14 iunie 2011 instanța se antepronunțase asupra motivului 2.3.

de apel prin care se susținea nulitatea raportului de expertiză și nelegalitatea acestuia, pentru contradicții și omisiuni în accepțiunea art. 49 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, cât și asupra motivului 4 de apel care viza greșita respingere a probei testimoniale; de faptul că prin încheierea din 27 septembrie 2011, prin care a respins cererea de avizare a expertizei efectuate la fond, instanța se antepronunțase implicit și asupra motivului 3 de apel care viza evaluarea greșită de către instanța de fond și de către experții fondului a actelor medicale administrate ca probe, cât și asupra motivului 5.1.2 privind solicitarea de lămuriri suplimentare de la specialiștii în medicină legală (pct. 1.4, cu subpunctele 1.4.1, 1A.1.1, 1.4.1.2, 1.4.2) ; II.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici: - instanța de apel nu a motivat respingerea unora din motivele de apel, respectiv: analiza criticii de nulitate a raportului de expertiză rezultată din încălcarea disp. art. 28 Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1134/2000, constând în neexaminarea nemijlocită a reclamantei de către toți membrii comisiei de expertiză; analiza criticii de nulitate a raportului de expertiză rezultată din încălcarea disp. art. 11 alin. (3) din Norma procedurală (nesemnarea raportului de expertiză de întreaga comisie); critica privind nelegalitatea și netemeinicia expertizei medico-legale de natură să atragă nulitatea expertizei și aplicarea disp.

art. 49 alin. (2) din Norma procedurală, în sensul de a se dispune o nouă expertiză; criticile încadrate în motivul de apel de la pct. 2.3.1.; 2.3.2.

și 2.3.3.; critica privind faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 28 alin. (4) din Norma procedurală care impun determinarea discernământului sau capacității psihice a unei persoane în raport de un act sau anumit fapt, aspect procedural care nu a fost respectat cu ocazia întocmirii raportului de expertiză la prima instanță, urmare a cenzurării obiectivelor propuse de reclamanta la fond, obiectivul acesteia fiind formulat generic de instanță; critica care viza aprecierea eronată a probelor de prima instanță, nu a fost analizat de curtea de apel; critica privind contradictorialitatea hotărârii și nemotivarea admiterii cererii de intervenție, dea asemenea, nu au fost cercetate de instanța de apel (pct. 2, cu subpunctele 2.1, 2.1.1, 2.1.2, 2.1.3 din motivele de recurs); - nepronunțarea, de către instanța de apel, asupra cererilor de probatorii, respectiv, înscrisul constând în referatul medical al prof.

univ. dr. F.T. ori cea din motivele de apel prin care solicita administrarea probei cu noua expertiză medico-legală, în temeiul art. 16 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, probă rezultată din dezbateri, respectiv, din respingerea excepției de nelegalitate a art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1134/C/2000 și a art. 19 din H.G. nr. 1/2000 la data de 13 decembrie 2011, pct. 2, subpunctul 2.2 din motivele de recurs); - nepronunțarea, de către instanța de apel, asupra cererii de repunere pe rol a cauzei pe care reclamanta a justificat-o prin necesitatea discutării în condiții de contradictorialitate a administrării probei cu expertiza solicitată (pct. 2, subpunctul 2.3 din motivele de recurs); - decizia este contradictorie și în raport de faptul că se reține în considerente (pag.

10) că "termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001 nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen (...) Nu sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.", cu toate că prin încheierea din 29 martie 2011 fusese respinsă excepția de inaplicabilitate a instituției repunerii în termen, considerându-se așadar, că instituția repunerii în termen este aplicabilă în cauză; această încheierea era interlocutorie, iar instanța nu putea reveni asupra ei, astfel cum dispune art. 268 alin. (2) și (3) C. proc. civ. (pct. 2, subpunctul 2.4 din motivele de recurs). III. În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: - încălcarea principiului non reformatio in pejus, prin reținerea, în considerentele soluției din apel a faptului că cererea de repunere în termen ar fi tardivă, în condițiile în care prima instanță respinsese excepția tardivității invocată de intervenient, sens în care instanța de apel a substituit, practic, motivarea instanței de fond pe acest aspect, ceea ce constituie o reformare a hotărârii atacate în defavoarea părții care a exercitat calea de atac (pct. 3, subpunctul 3.1 din motivele de recurs); - încălcarea regulilor procedurale privind efectul devolutiv al apelului în condițiile în care instanța a refuzat să analizeze probele cu noi înscrisuri medicale administrate în apel și să încuviințeze o nouă expertiză sau avizarea, pe baza celor rezultate din acestea, pe motiv că: "actele medicale depuse în apel au fost unele analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză, iar altele au fost emise ulterior perioadei expertizate și nu sunt elocvente", motivare reluată și în considerentele deciziei (pct. 3, subpunctul 3.2 din motivele de recurs); - încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin soluția de respingere a probei cu expertiză prin încheierea din 14 iunie 2011 și respingerea motivului 2.3.

de apel, respectiv 2.3.1., 2.3.2., 2.3.3., 2.3.6.

prin decizia atacată (pct. 3, subpunctul 3.3 din motivele de recurs); - greșita respingere a constatării nulității raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, raportat la dispozițiile art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1134/2000, în condițiile în care din conținutul acestui raport rezulta că reclamanta a fost examinată nemijlocit de un singur medic, cu cel mai mic grad profesional (pct. 3, subpunctul 3.4 din motivele de recurs); date fiind dispozițiile art. 49 din Norma procedurală se impunea, pentru asigurarea legalității unei astfel de probe, cel puțin încuviințarea avizării expertizei de către Comisia de avizare și control, pentru a se pronunța examinarea reclamantei, întrucât se impunea examinarea acesteia de către toți membri comisiei, fiind necesară examinarea nemijlocită și de către cel de-al doilea medic psihiatru membru, medic primar, și deci, cu un grad profesional mai mare, nefiind suficientă examinarea doar de către unul dintre membri comisiei; - nelegalitatea încheierii din data de 27 septembrie 2011 prin care reclamantei i-a fost respinsă cererea formulată în temeiul dispozițiilor art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., având ca obiect avizarea raportului de expertiză medico-legală în raport și de probele cu înscrisurile medicale noi administrate în apel, care vizau însă situația medicală din perioada supus expertizării (pct. 3, subpunctele 3.5, 3.5.1, 3.52, din motivele de recurs) și nelegala respingere a cererii subsidiare a reclamantei, prin care a solicitat avizarea, de către Comisia superioară medico-legală din cadrul INML, în temeiul disp. art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală; - încălcarea cerințelor dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

care consacră principiul rolului activ al judecătorului și al aflării adevărului (pct. 3, subpunctul 3.6 din motivele de recurs): - încălcarea, prin respingerea probei cu expertiză, a dispozițiile art. 16 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice care prevăd: (art. 17): "Evaluarea sănătății mintale în cadrul expertizei-medico-legale psihiatrice se face în conformitate cu prevederile legale în vigoare"; [art. 16 alin. (2)]: "Persoana în cauză sau reprezentantul său legal are dreptul să conteste rezultatul evaluării, să solicite și să obțină efectuarea acesteia." (pct. 3, subpunctul 3.7 din motivele de recurs). Respingerea excepției de nelegalitate a unor dispoziții din aceste acte normative, prin încheierea din 13 decembrie 2011, și având în vedere chiar motivarea acestei respingeri, a condus la reiterarea de către apelanta reclamantă a cererii prin nota de ședința.

Or, asupra acestei din urmă cereri, instanța de apel nu s-a pronunțat, cererea care ar fi trebuit să impună o repunere pe rol a cauzei. - greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Norma procedurală, considerându-se că nu sunt întrunite condițiile acestui text pentru a dispune o nouă expertiza atunci când se constată deficiențe, omisiuni sau/și aspecte contradictorii, ceea ce a condus la respingerea motivelor 2.3.1, 2.32, 2.3.3, 2.3.6. de apel, care prezentau care erau aceste deficiente și omisiuni, reiterate în cadrul motivelor de recurs (pct. 3, subpunctul 3.8, 3.8.1, 3.8.2., 3.8.2.1, 3,8.2.2.).

În acest sens reclamanta a arătat că expertiza nu a răspuns integral și argumentat la obiectivul stabilit de instanță, nu a valorificat toate actele și constatările medicale și nu a lămurit în ce măsură episoadele psihotice constatate de membrii comisiei de expertizare, îi afectaseră discernământul reclamantei, invocând în acest sens practica Curții Europene a Drepturilor Omului (pct. 3, subpunctele 3.8.3, 3.8.4 din motivele de recurs); - greșita interpretare a dispozițiilor art. 103 C. proc.

civ., în sensul că în noțiunea de "motive temeinice" nu intră numai situația de incapacitate totală de exercițiu, ci și situațiile în care, datorită unor tulburări psihice, persoanele în cauză nu pot acționa, chiar dacă au discernământ, situație ce justifica efectuarea unei noi expertize (pct. 3, subpunctul 3.9 din motivele de recurs); - încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, având în vedere că expertiza efectuată la fond nu a avut ca obiectiv să expertizeze starea de discernământ, așa cum impune dispozițiile legale anterior citate (pct. 3, subpunctul 3.10 din motivele de recurs); - greșita respingere, prin încheierea din 13 decembrie 2011, a excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1.134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, precum și ale art. 19 din H.G.

nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, în raport de art. 17 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice (pct. 3, subpunctul 3.11 din motivele de recurs), instanța de apel apreciind, nelegal, că nu ar exista o strânsă legătură între soluția ce urma să se dispună în apel și actele administrative atacate și că actele normative a căror nelegalitate s-a invocat nu ar putea face obiectul excepției de nelegalitate; - greșita aplicare a prezumției de discernământ instituită prin Decretul nr. 31/1954 aplicabilă in abstracto, oricărei persoane, ce putea fi combătută de reclamantă, in concreto, prin orice mijloc de probă, fără ca legiuitorul să îi limiteze, sub acest aspect, natura dovezilor.

Condiționarea admiterii cererii de repunere în termen de parcurgerea procedurii de punere sub interdicție, ar constitui o sarcină excesivă lipsită de orice suport legal și o ingerință nejustificată în dreptul reclamantei la examinarea cauzei sale și la administrarea tuturor probelor necesare stabilirii adevărului, ceea ce este incompatibil cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pct. 3, subpunctul 3.12 din motivele de recurs). Prin Decizia civilă nr. 2391 din 19 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantei. Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut următoarele: Cu privire la respingerea cererii pentru lipsă de apărare, în aplicarea prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., dispusă prin încheierea din 31 ianuarie 2012, Înalta Curte a constatat că aceasta este o normă dispozitivă, iar acordarea unicului termen pentru lipsă de apărare permis instanței în temeiul ei, este o chestiune ce implică exercițiul dreptului de apreciere al judecătorului pricinii. Or, curtea de apel a motivat respingerea cererii pentru lipsă de apărare, prin referirea la epuizarea dreptului apelantei reclamante în fața sa, la termenul din 3 mai 2011, când cauza a fost amânată pentru acest motiv procedural, independent de împrejurările de fapt pe care cererea a fost fundamentată de reclamantă prin apărătorul său. în plus, art. 156 alin. (2) C. proc. civ.

prevede că și în cazul în care partea formulează o cerere pentru lipsă de apărare, chiar temeinic motivată, dacă instanța apreciază în sensul respingerii ei, vătămarea părții este acoperită prin amânarea pronunțării în vederea formulării de concluzii scrise, dacă aceasta formulează o astfel de cerere subsidiară. Cum cererea pentru termenul din 31 ianuarie 2012 nu era prima de acest gen, iar cele prevăzute de art. 156 alin. (2) C. proc. civ. nu era obligatoriu a fi aplicate, cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că instanța de apel a și dispus amânarea pronunțării la două termene consecutive, la 7 februarie și, respectiv, 14 februarie 2012, interval în care reclamanta apelantă avea posibilitatea dezvoltării de concluzii scrise, ceea ce a și făcut.

Înalta Curte a înlăturat și solicitarea recurentei de aplicare prioritară a garanțiilor art. 6 din Convenția europeană, întrucât art. 156 alin. (1) și (2) C. proc. civ., astfel cum este edictat în legea internă (stricto sensu), dar și cum a fost aplicat în cauză, nu este în contradicție cu norma europeană și nici nu are un standard mai scăzut decât cel dezvoltat de jurisprudența Curții Europene în aplicarea art. 6 din Convenție. Cu privire la nepronunțarea asupra probatoriilor solicitate prin aceeași cerere de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, Înalta Curte a constatat că, prin cererea de la dosar apel, reclamanta a anunțat doar intenția discutării unor probe a căror necesitate ar fi rezultat din dezbateri, anexând și "referatul medical" cu privire la apelantă, întocmit de prof.

Univ. F.T., "în vederea discutării acestora". Or, necesitatea unor probe ce ar fi rezultat din dezbateri trebuia motivată de partea care le solicită și, totodată, era necesar a fi apreciată și încuviințată ca atare de instanță [art. 298 rap. la art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.], însă, cererea la care reclamanta face referire, era una preparatorie și, oricum, subsidiară celei de amânare pentru lipsă de apărare și condiționată de admiterea acesteia; cum cererea de amânare nu a fost primită de instanță, cererea privind încuviințarea altor probe a căror necesitate ar fi rezultat din dezbateri, la acel moment, era una cu care instanța nu fusese învestită, astfel încât, prin respingerea cererii pentru lipsă de apărare, ea a rămas fără obiect.

Cu privire la pretinsa omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra opiniei medicale a prof. univ. F.T., Înalta Curte a constatat că a răspuns deja acestei critici, cu precizarea că, pe de o parte, principiul oralității la care recurenta reclamantă face referire nu are o valoare absolută, el fiind circumscris premisei prezenței părții în fața instanței, personal sau asistată, conform art. 128 alin. (2) rap. la art. 127 C. proc. civ., iar pe de altă parte, formularea unor noi probe prin concluziile scrise, chiar precedate de o solicitare de repune a cauzei pe rol, pe lângă împrejurarea că acestea sunt solicitate după închiderea dezbaterilor asupra fondului, repunerea pe rol este circumscrisă unei singure cerințe, și anume, aceea ca instanța să găsească necesare noi lămuriri, acesta nefiind un demers judiciar la îndemâna părții.

Cu privire la nepunerea în discuție a excepției de tardivitate a cererii de repunere în termen, Înalta Curte a constatat că aceasta nu reprezintă o neregularitate procedurală care să fi produs o vătămare recurentei reclamante, întrucât instanța de apel, deși a reținut tardivitatea formulării cererii de repunere în termen, sentința apelată nu a fost schimbată în considerarea acestei excepții. Cu privire la respingerea cererilor de recuzare întemeiate pe prevederile art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., justificate prin pretinsa antepronunțare a judecătorilor recuzați la termenul din 14 iunie 2011 (asupra motivului de apel nr. 2.3 - nulitatea raportului de expertiză și nelegalitatea lui pentru omisiuni și contradicții în accepțiunea art. 49 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, dar și asupra motivului 4 de apel - greșita respingere a probei testimoniale), Înalta Curte a constatat că instanța de apel (completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare) în mod legal a reținut că nu sunt întrunite cerințele art. 27 pct. 7 C. proc. civ. vizând ipoteza antepronunțării, dezbaterea probelor în apel, în oricare dintre ipostazele reglementate de art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., fiind în mod necesar un moment procesual anterior dezbaterii pe fond a apelului; de aceea, și referirea recurentei la incidența soluției procedurale prevăzute de art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. este lipsită de relevanță, întrucât, chiar de s-ar fi reținut nulitatea unei probe administrate de prima instanță, aceasta nu conducea la nulitatea sentinței apelate, ci consecința imediată era cea a refacerii probei de instanța de apel. În acest sens Înalta Curte a constatat că nu poate fi reținută incidența art. 6 din Convenția europeană, întrucât dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., ca regulă procedurală a judecății în apel, este pe deplin convențională, fiind chiar contrar regulilor unui proces echitabil ca un complet să se pronunțe asupra probelor solicitate în apel, iar un altul asupra fondului căii de atac și, în plus, lipsind orice justificare rezonabilă și obiectivă pentru sacrificarea principiului continuității care are rațiuni incontestabile în orice procedură judiciară. Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut următoarele: Cu privire la nulitatea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică susținută fie prin referirea la dispozițiile art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor (Ordinul 255/2000, publicat în M. Of.

nr. 459/2000, aprobat prin Ordinul Min. Just. Nr. 1134/C/2000) -examinarea nemijlocită a persoanei expertizate, fie prin invocarea pretinsei nesemnări a raportului de către toți membri comisiei [art. 11 alin. (3) din Norme], Înalta Curte a constatat că, din expozeul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a răspuns cu ocazia dezbaterii probelor în apel (încheierea din 25 martie 2010), precum și în cuprinsul considerentelor deciziei motivelor de apel, acestei chestiuni, reținând că expertiza a fost semnată de toți membri comisiei, constatare ce corespunde celor ce se pot observa din examinarea acestei probe de la dosar primă instanță; de asemenea, au fost înlăturate toate celelalte susțineri prin care reclamanta a invocat pretinse vicii ale expertizei administrate la prima instanță și prin a căror invocare aceasta tindea la constatarea nulității acestei probe, cu consecința dispunerii refacerii ei de către instanța de apel.

Cu privire la greșita apreciere a probelor cauzei de prima instanță, Înalta Curte a constatat că și acest motiv a fost analizat de curtea de apel, așa cum rezultă din considerentele hotărârii acestei instanțe, care a statuat și demonstrat propria sa concluzie în sensul nedovedirii unor motive temeinice de împiedicare a reclamantei de a formula notificarea în termenul legal. Înalta Curte a mai constatat că și admiterea cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtului, cerere formulată de intervenientul C.N.C.P. este motivată, potrivit naturii sale intrinseci, aceasta nefiind o cerere de sine stătătoare prin care titularul ei a dedus judecății pretenții proprii împotriva reclamantei, fiind menită doar a susține poziția procesuală a pârâtului cauzei, Municipiul București.

Cu privire la cererea de noi probatorii (cu referire la cele invocate în cererea de la dosar apel, referatul medical al prof. univ. dr. F.T.), Înalta Curte a constatat că a răspuns deja, prin considerentele anterioare, la această critică. Cu privire la cererea de efectuare a unei noi expertize în baza art. 16 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, probă formulată de reclamantă după respingerea cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1134/C/2000 și a art. 19 din H.G.

nr. 1/2000, prin încheierea din data de 13 decembrie 2011, Înalta Curte a constatat că aceasta este o cerere care a fost inserată în cuprinsul concluziilor scrise și a celei de repunere pe rol, în cadrul termenului de amânare a pronunțării și deci, după închiderea dezbaterilor la termenul din 31 ianuarie 2012. Prin urmare, și acest motiv de recurs a fost analizat implicit, prin referirea la efectele neînvestirii legale a instanței cu cereri ale părții formulate după închiderea dezbaterilor, neurmată de repunerea cauzei pe rol în condițiile art. 151 C. proc. civ. (dacă instanța constata necesitatea unor noi lămuriri, cu ocazia deliberării, iar nu la cererea părții).

Referitor la împrejurarea că în considerentele deciziei recurate se arată, în mod contradictoriu, că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001 nu este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, apreciindu-se astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., în timp ce prin încheierea din 29 martie 2011 s-a considerat că instituția repunerii în termen este aplicabilă în cauză, având în vedere că cea din urmă încheiere este interlocutorie, instanța de apel nu putea reveni asupra ei, astfel cum dispune art. 268 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat ca, deși reclamanta a sesizat în mod corect această incongruență de argumente ale instanței de apel, atare contradicție nu a fost de natură a vicia decizia însăși și nici nu poate conduce la modificarea sau casarea ei pentru acest motiv, întrucât excepția tardivității formulării cererii de repunere în termen nu putea fi analizată de instanță, pentru că se depășeau limitele devoluțiunii în calea de atac, ceea ce deja s-a reținut în analiza unui motiv de recurs anterior, pe temeiul unei critici prioritare. Referitor la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut următoarele: Cu privire la pretinsa încălcare a regulii non reformatio in pejus, Înalta Curte a constatat că a fost deja analizată, critica fiind susținută de către recurentă și prin prisma art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., invocându-se nu numai încălcarea art. 296, dar și a art. 295 alin. (1) (limitele devoluțiunii în apel). Prin această critică, reclamanta a susținut încălcarea efectului devolutiv al apelului [art. 295 alin. (1)] - verificarea stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, prin aceea că instanța de apel a refuzat să analizeze probele noi - înscrisuri medicale administrate în apel și să încuviințeze o nouă expertiză ori avizarea de comisia superioară medico-legală a celei administrate la tribunal, aspecte pe care instanța de recurs le-a analizat deja. Astfel, prin aprecierea caracterului neelocvent al probelor cu noi acte medicale depuse în apel de reclamantă, reiese că acestea au fost analizate de curtea de apel, iar chestiunea aprecierii lor în sensul neconcludenței pentru soluționarea cererii de efectuare a unei noi expertize, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs.

Probele cu noi acte medicale au fost depuse în apel pentru susținerea cererii pentru efectuarea unei noi expertize ca și pentru a induce instanței de apel dubiul cu privire la realitatea celor concluzionate în expertiza medico-legală psihiatrică efectuată la prima instanță și a aprecia în sensul necesității administrării acestei noi probe; soluția dată aceste cereri de efectuare a unei noi expertize în apel se regăsește în încheierea din 14 iunie 2011; astfel, s-a apreciat că nu se impune efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice conform art. 49 din Normele procedurale, în raport de actele depuse în apel, având în vedere că unele au fost analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză, iar altele au fost emise ulterior perioadei expertizate și nu sunt elocvente; aceste acte medicale sunt enumerate de reclamantă în nota privind probatoriile solicitate.

Cu referire la cele reținute de instanța de apel prin aceeași încheiere, în sensul că reclamanta nu ar fi solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice în fața primei instanțe la momentul dezbaterii pe fond a cauzei (la 25 martie 2010), când au fost discutate doar aspecte de ordin procedural, Înalta Curte a constatat că, instanța de apel nu a calificat această împrejurare (a solicitării probei omisso medio) drept un impediment în solicitarea probei în calea de atac de către reclamantă, pronunțându-se asupra acestei cereri, în sensul respingerii ei; de altfel, reclamanta a formulat aceeași solicitare și la prima instanță, prin cererea depusă la dosar tribunal.

În plus, în condițiile art. 49 alin. (3) din Normele procedurale (O. 1134/C/255/2000) "Noua expertiză medico-legală constă în reluarea sau/și refacerea investigațiilor medico-legale în cazul în care se constată deficiențe, omisiuni sau/și aspecte contradictorii la expertizele precedente.". Prin urmare, instanța de apel, într-o corectă aplicare a acestei norme, a stabilit ca nepertinente celelalte acte medicale emise de medici psihiatri în vederea susținerii acestei noi probe, de vreme ce eventuale contradicții trebuiau a fi constatate față de concluziile unor expertize precedente, în timp ce deficiențele sau omisiuni la efectuarea primei expertize medico-legale nu au putut fi reținute, conform celor deja arătate (cu referire la neexaminarea nemijlocită a reclamantei și la pretinsa nesemnare a raportului de către toți membrii comisiei).

Cu privire la nulitatea aceleiași probe, Înalta Curte a constatat că și aceasta reprezintă o chestiune deja analizată în considerente anterioare. Comisia de primă expertiză medico-legală a fost constituită în condițiile art. 28 din Ordinul nr. 1134/C/255/2000 al Ministrului Justiției, anume, dintr-un medic legist, un medic primar psihiatru și un medic specialist psihiatru, iar raportul de expertiză este semnat de toți cei trei membri ai comisiei care au participat la efectuarea lui, în condițiile art. 11 alin. (3) din același Ordin pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale; reclamanta s-a prezentat în plenul comisiei, iar expertiza a fost efectuată potrivit celor descrise de comisia de experți prin înscrisul de la dosar primă instanță.

Avizarea primei expertize medico-legale psihiatrice este de competența Comisiei de avizare și control, iar în condițiile art. 25 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, avizarea se dispune de către instanțele judecătorești, dacă este considerată necesară. În consecință, această solicitare de avizare a concluziilor primei expertize medico-legale reprezintă o chestiune de apreciere la îndemâna instanței de judecată, ea nefiind o formalitate obligatorie, ceea ce instanța de apel în mod legal a constatat, concluzionând că nu este oportună o atare avizare. Cu privire la nelegalitatea soluției de respingere, prin încheierea din 27 septembrie 2011, a cererii formulate în temeiul art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., de avizare ei raportului de expertiză medico-legală, în principal, de către Comisia de avizare și control al actelor medicale din cadrul instituțiilor de medicină legală și, în subsidiar, de către Comisia superioară medico-legală din cadrul IML, Înalta Curte a constatat că, așa cum deja s-a arătat, expertizele medico-legale se avizează de către Comisiile de avizare și control al actelor medico-legale, în temeiul și în condițiile art. 25 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 1/2000, dacă instanța consideră necesară avizarea.Dispozițiile art. 24 alin. (1) din același act normativ stabilesc competența Comisiei superioare medico-legale de a aviza, din punct de vedere științific, concluziile diverselor acte medico-legale.Asupra ambelor formalități însă, instanța de judecată are puterea de apreciere, apreciere care nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, nefiind o chestiune de legalitate.

De asemenea, contradicțiile la care norma de la art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 face referire privesc eventuale concluzii divergente între prima expertiză medico-legală și noua expertiză medico-legală ori față de alte acte medico-legale. Or, niciuna dintre aceste două posibile premise nu era întrunită în speță, de vreme ce în cauză nu a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală și nici alte acte medico-legale nu au fost depuse la dosar care să conțină concluzii contradictorii față de prima expertiză medico-legală psihiatrică efectuată în fața primei instanțe; opiniile altor specialiști (medici psihiatri) la care recurenta face referire, nu reprezintă acte medico-legale, actele medico-legale fiind doar cele efectuate de instituțiile de medicină legală, ca singurele unități sanitare abilitate în acest sens, potrivit art. 4 din O.G.

nr. 1/2000, coroborate și cu art. 15 din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000. Prin urmare, nici opinia dr. D.Ș. emisă în afara instituției sanitare de medicină legală, nu reprezintă un act medico-legal, ci o opinie a unui medic primar (fără a exista o dovadă a atestării acestuia ca medic primar în medicină legală), în afara unui mandat al instanței chiar în calitate de consilier al părții, ceea ce de altfel, O.G. nr. 1/2000 nici nu permite, dispozițiile acestui act normativ fiind speciale și derogatorii de la dispozițiile art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză judiciară și extrajudiciară (altele decât cele medico-legale).

Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, Înalta Curte a constatat că acest act normativ nu este incident cauzei, fiind o lege cu caracter general, edictată pentru realizarea obiectivului major al politicii de sănătate publică, sănătatea mintală fiind o componentă fundamentală a sănătății individuale, astfel cum art. 1 din Legea nr. 487/2002 definește domeniul de reglementare al acesteia; de asemenea, acest act normativ instituie, în favoarea persoanelor cu tulburări psihice, norme de asistență medicală, îngrijire și de protecție socială de aceeași calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi și adaptate cerințelor lor de sănătate.

Prin urmare, referirea reclamantei la dispozițiile acestui act normativ, precum și la nepronunțarea instanței de apel asupra solicitării de efectuare a unei noi expertize medico-legale psihiatrice în raport de acest nou temei legal este lipsită de obiect, întrucât, pe de o parte, persoanele care se prevalează de dispozițiile acestui act normativ sunt evaluate din punct de vedere al sănătății mintale, prin examinare directă, de către medicul psihiatru [art. 10 alin. (1) din lege], iar pe de altă parte, dacă evaluarea sănătății mintale are loc printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, aceasta se realizează în conformitate cu prevederile legale în vigoare, astfel cum dispune art. 17 din Legea nr. 487/2002 (așadar, O.G.

nr. 1/2000); prin urmare, legea generală face trimitere expresă la dispozițiile speciale în materie. Totodată, Înalta Curte a constatat că este exclus a fi incidente două norme cu același obiect de reglementare (pentru atingerea aceluiași obiectiv probatoriu), întrucât paralelismul legislativ este interzis prin dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Ca atare, fie cele două acte normative au obiect de reglementare diferit, fie între ele trebuie stabilit raportul lege generală-lege specială, în speță cea de-a doua ipoteză fiind cea incidență, astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte a constatat că susținerile recurentei cu privire la cele solicitate prin concluziile scrise formulate după respingerea excepției de nelegalitate prin încheierea din 13 decembrie 2011, dar și după închiderea dezbaterilor de instanța de apel, prin notele de ședință, precum și susținerea privind necesitatea repunerii cauzei pe rol au fost deja analizate. De asemenea, Înalta Curte a constatat că greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 alin. (3) din Ordinul nr. 1134/C/255/2005, susținută de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost analizată prin considerente anterioare.

Cu privire la respingerea excepției de nelegalitate invocate prin încheierea din 13 decembrie 2011, Înalta Curte a constatat că aceasta a privit dispozițiile art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1.134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, precum și ale art. 19 din H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, în raport de art. 17 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 487/2002, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice.

Soluționarea unei astfel de excepții este de competența instanței de contencios administrativ, cum corect a reținut și instanța de apel. Într-adevăr, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza." Înalta Curte a constatat că, în aplicarea acestui filtru de sesizare a instanței de contencios administrativ, curtea de apel a statuat că actele administrative a căror nelegalitate s-a invocat nu au legătură cu soluționarea pe fond a cauzei, recurenta reclamantă în mod greșit raportându-se la legătura acestor norme cu unele dintre susținerile sale din motivele de apel, prin care se invocau critici de ordin procedural, iar nu pe fondul cauzei (greșita respingere a cererii sale de efectuare a unei noi expertize).

Totodată, susținerea corectă a recurentei în sensul că nu numai actele administrative cu caracter individual, ci și cele administrative cu caracter normativ pot face obiectul excepției de nelegalitate (sens în care este și practica instanței supreme în materia contenciosului administrativ), este lipsită de efect juridic din perspectiva admisibilității sesizării instanței de contencios; de asemenea, celor reținute de instanța de apel urmează a li se adăuga și argumentul anterior reținut cu privire la neincidența în cauză a Legii nr. 487/2002, actul normativ la care recurenta raportează dispozițiile actelor administrative cu caracter normativ edictate pentru organizarea aplicării legii speciale (O.G.

nr. 1/2000). Înalta Curte a constatat că în mod legal curtea de apel a concluzionat în sensul că prezumția existenței capacității de exercițiu a recurentei reclamante, decurgând din prezumția de discernământ ce operează în favoarea oricărei persoane peste 18 ani, în temeiul art. 5 alin. (3) corob. cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, nu a fost răsturnată. Totodată, potrivit art. 11 alin. (1) lit. b) din același Decret, nu are capacitate de exercițiu persoana pusă sub interdicție, ceea ce reprezintă o măsură de ocrotire a persoanei fizice; pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se fac de reprezentanții lor legali. În consecință, chiar dacă recurenta reclamantă ar fi dovedit lipsa de discernământ prin raportul de expertiză medico-legală psihiatrică administrat în cauză, în absența punerii sale sub interdicție, nu se putea constata lipsa capacității sale de exercițiu.

Împotriva acestei decizii, la data de 7 mai 2013, G.A.C. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., motivată la data de 16 august 2013. În susținerea contestației, petenta a formulat următoarele critici: I. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de la pct. 3.4 al memoriului de recurs, prin care se invocă neaplicarea art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul Ministerului Justiției nr. 1134/C din 25 mai 2000, care prevăd că "expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită" a persoanei expertizate. Contestatoarea arată că, printre alte critici care vizau nulitatea raportului de expertiză, se invocase și acest motiv, care impunea o analiză distinctă, pentru că era un motiv de nulitate raportat la un alt temei de drept decât cele care vizau nesemnarea de către