ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5044/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5044/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 289/3/2008, la data de 7

ianuarie 2008, reclamanta G.A.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primar, să se dispună repunerea sa în termenul de

depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului

situat în București str. O. nr. 11.

În motivare,

reclamanta a arătat că, din motive temeinice, a fost împiedicată să se

încadreze în termenele legale prevăzute pentru depunerea notificării de

restituire sau pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și să facă un act de acceptare al succesiunii autorului

deposedat abuziv de imobilul în cauză, motive ce țin de situația familială și,

respectiv, cea medicală.

Astfel, decesul

tatălui său și apoi o situație financiară și de familie precară au accentuat

efectele accidentului din 1990, conducând la instalarea unor afecțiuni psihice

cronice care au impus tratament psihiatric și psihologic permanent și care au

împiedicat-o să-și gestioneze cu discernământ problemele curente ale

existenței, cu atât mai mult să promoveze cererile de reconstituire a

drepturilor la care ar fi fost îndreptățită.

Numitul C.N.C.P. a

formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei, prin care a solicitat

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 462 din 01 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-au respins excepția tardivității cererii de repunere în termen și

excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiate; s-a respins

acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

primar, ca neîntemeiată; s-a admis cererea de intervenție accesorie în

interesul pârâtului, formulată de către intervenientul C.N.C.P.

Referitor la excepția

tardivității formulării cererii de repunere în termen, instanța de fond a

reținut că atât cererea de repunere în termen, cât și actul pentru care partea

solicită a fi repusă în termen, trebuie să fie formulate în termen de 15 zile

de la încetarea împiedicării, iar termenul de 15 zile, trebuie raportat la

motivele de fapt invocate de către reclamantă și la dovezile administrate de

aceasta.

Tribunalul a reținut

că, din acest punct de vedere, reclamanta s-a prevalat de certificatul

medico-legal emis de către Serviciul de Medicină Legală din cadrul Spitalului

Județean de Urgență Vâlcea, emis la data de 20 decembrie 2007; prin acest act

medical se atestă discernământul reclamantei la data expertizării cu luarea în

considerare a antecedentelor medicale, caz în care, instanța a apreciat cererea

de repunere în termen ca fiind formulată în termenul de 15 zile de la încetarea

împiedicării, dată la care discernământul reclamantei, în urma expertizei, s-a

stabilit că exista.

Referitor la

calitatea procesuală activă a reclamantei, tribunalul a reținut că prin actele

de stare civilă depuse la dosar și față de certificatele de moștenitor nr.

898/1973 și nr. 899/1973, este dovedită calitatea acesteia, de moștenitoare de

pe urma defunctei G.S., iar în privința succesiunii defunctului I.N., potrivit

art. 22 și art. 4 din Legea 10/2001, notificarea valorează act de acceptare a

succesiunii; totodată, s-a constatat că autorul reclamantei nu este moștenitor

renunțător la succesiunea autorului anterior, G.N.

Referitor la fondul

cauzei,având în vedere întregul material probator administrat în cauză,

tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată, dat fiind faptul că, pentru

perioada de timp ce interesează cauza (intervalul pentru depunerea notificării

și data formulării cererii de față) nu s-a dovedit lipsa totală a

discernământului reclamantei sau un discernământ diminuat.

În sprijinul soluției

adoptate, s-a reținut că în luna august 2003, reclamanta a semnat un mandat de

reprezentare pentru revendicarea unui imobil cu privire la care a invocat

drepturi succesorale, un mandat de reprezentare a semnat și în luna octombrie

2003, precum și în luna decembrie 2003, iar în luna noiembrie 2007, a

participat chiar la încheierea unei tranzacții judiciare.

Pe de altă parte, în

perioada în discuție, reclamanta a urmat o facultate de drept, pe care a

absolvit-o în anul 2004; or, date fiind aceste împrejurări, instanța a apreciat

că nu se poate reține că reclamanta nu era în măsură să formuleze notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001 și să aibă reprezentarea efectelor juridice ce

rezultă din formularea sau neformularea unei astfel de notificări.

Totodată, din

raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză, a rezultat că reclamanta

are discernământ; în plus, pe tot parcursul judecării cauzei, reprezentanții

reclamantei au invocat o stare de sănătate în continuă involuție, precum și

faptul că partea urmează un tratament medical destul de agresiv, însă, chiar

prin certificatul medical din 20 decembrie 2007, se concluzionează că la data

expertizării, reclamanta avea discernământul necesar pentru a face acte de

dispoziție.

Prin Decizia civilă

nr. 66 din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

apelul reclamantei împotriva sentinței sus menționate a fost respins, ca

nefondat.

Asupra cererii de

repunere în termenul de formulare a notificării, instanța de apel a constatat

că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.,

având în vedere că prin acțiune, reclamanta a solicitat să se constate că data

de la care a încetat împiedicarea acesteia de a formula cererea de repunere în

termen, este cea din 20 decembrie 2007, când a fost emis certificatul

medico-legal nr. C/1837/2007 eliberat de Spitalul Județean de Urgență Râmnicu

Vâlcea, potrivit cu care "la data expertizării are discernământul necesar

pentru a face acte de dispoziție".

Instanța de apel a

apreciat însă ca relevant, din acest punct de vedere, certificatul medical emis

la 21 noiembrie 2007 de Spitalul Universitar din Montpellier, din care rezultă

că reclamanta a efectuat progrese remarcabile de a lucra într-un mediu normal,

astfel că, între această dată și data de 20 decembrie 2007 aceasta a efectuat

diferite acte ce au produs efecte juridice necontestate, respectiv, a semnat

contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din București, B-dul L.C. nr. 46,

la data de 11 decembrie 2007, a semnat procura autentificată notarial sub nr.

5363 din 19 decembrie 2007, ceea ce demonstrează că cererea de repunere în

termen de formulare a notificării este tardivă.

Criticile privind

eventualele vicii ale raportului de expertiză medico -legală, precum și

respingerea, de către tribunal, a efectuării unui nou raport de expertiză, au

fost înlăturate de instanța de apel, având în vedere că la prima instanță, cu

ocazia dezbaterii în fond a cauzei, în ședința publică de la 25 martie 2010,

apărătorul reclamantei a reiterat excepția nulității raportului de expertiză

pentru neexaminarea nemijlocită a reclamantei de întreaga comisie de experți,

cu ocazia efectuării expertizei medico-legale, solicitând, pentru acest motiv,

refacerea raportului de expertiză.

Asupra acestei

excepții, tribunalul s-a pronunțat prin încheierea de dezbateri, în sensul

respingerii ei, apreciindu-se că din concluziile raportului de expertiză ca și

din răspunsului IML, a rezultat examinarea nemijlocită a reclamantei de către

comisia de experți.

Distinct, s-a reținut

că raportul Comisiei Medicale a fost semnat de către cei trei medici care și-au

însușit concluziile raportului, inclusiv conținutul actelor medicale

intermediare efectuate la IML privind examinarea reclamantei, dar și

concluziile actelor medicale psihologice; pe de altă parte, s-a constatat că

potrivit art. 28 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor

medico-legale, comisia a fost desemnată în mod legal, considerente pentru care

a fost respinsă cererea de constatare a nulității raportului de expertiză.

Instanța de apel a

mai constatat că nu s-au invocat în sprijinul cererii privind efectuarea unei

noi expertize, apărările pe care partea și le-a formulat direct în apel,

constând în acte medicale noi, unele dintre acestea fiind datate în timpul

derulării procesului în diferitele faze procesuale, considerându-se că în acest

fel au fost încălcate dispozițiile art. 103 C. proc. civ. în ce privește

solicitarea de efectuare a unei noi expertize medico-legale; ca atare, curtea

de apel a respins ca nefondate criticile privind respingerea acestei probe de

prima instanță.

În legătură cu acest

aspect, instanța de apel a mai reținut că la termenul de judecată din 14 iunie

2011, au fost respinse, ca neconcludente, proba cu efectuarea unei noi

expertize medico-legale psihiatrice precum și proba cu martori, solicitate în

apel, fiind încuviințată doar proba cu înscrisuri, pentru considerentul că în

ce privește o nouă expertiză medico-legală psihiatrică, actele medicale depuse

în apel, au fost analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză la

prima instanță, în vreme ce alte acte medicale au fost emise ulterior perioadei

expertizate și nu erau elocvente din perspectiva probei solicitate.

Instanța de apel a

mai reținut că prin sentința atacată au fost examinate probele cu înscrisuri și

expertiză medico-legală, tribunalul pronunțându-se motivat asupra acestora și

constatând că reclamanta nu a răsturnat prezumția legală a existenței

discernământului prin punerea sa sub interdicție pe întreaga perioadă analizată

- 14 februarie 2001 și în continuare, până în decembrie 2007, prezumția

existenței capacității de exercițiu fiind instituită prin dispozițiile art. 5

din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva acestei

decizii, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

I. În dezvoltarea

motivului reglementat de art. 304 pct. 5 [încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)], recurenta-reclamantă

a învederat, în esență, următoarele:

- încălcarea

dreptului la apărare și, pe cale de consecință, a dreptului la un proces

echitabil, ca efect al respingerii, în mod nelegal, prin încheierea din 31

ianuarie 2012, a cererii de amânare formulate de către reclamantă, vătămarea

produsă prin această dispoziție a instanței constând în omiterea de a se

pronunța asupra cererii de probatorii cu înscrisuri și asupra unor chestiuni

prealabile ce se impuneau a fi discutate în condiții de contradictorialitate

(pct. 1.1 din motivele de recurs);

- pronunțarea

hotărârii atacate pe baza unei probleme de drept nepuse în discuția părților,

fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialității, respectiv, reținerea,

în considerentele hotărârii, a excepției de tardivitate a cererii de repunere

în termen invocată de intervenient în fața instanței de fond, în condițiile în

care din încheierea de dezbateri rezultă că instanța nu a pus în discuție

această excepție (pct. 1.2 din motivele de recurs);

- depășirea limitelor

cu care a fost investită instanța de apel, fiind, astfel, încălcat principiul

disponibilității, prin pronunțarea asupra excepției de tardivitate a cererii de

repunere în termen, în condițiile în care respectiva chestiune intrase în

puterea lucrului judecat, prin neatacarea soluției date acesteia de către

partea care o invocase, și anume, intervenientul (pct. 1.3 din motivele de

recurs);

- respingerea, în mod

nelegal, prin încheierea din 27 octombrie 2011 a cererii de recuzare a

judecătoarelor P. și F., cu interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor

art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, reținându-se, în mod greșit, că nu ar fi fost întrunite condițiile

pentru a se reține incompatibilitatea celor doi membri ai completului de

judecată, dată fiind antepronunțarea lor asupra soluției pe fondul apelului. în

susținerea acestei critici, reclamanta a reluat argumentele ce au determinat-o

să formuleze cerere de recuzare legate de faptul că prin încheierea din 14

iunie 2011 instanța se antepronunțase asupra motivului 2.3. de apel prin care

se susținea nulitatea raportului de expertiză și nelegalitatea acestuia, pentru

contradicții și omisiuni în accepțiunea art. 49 din Norma procedurală privind

efectuarea expertizelor, cât și asupra motivului 4 de apel care viza greșita

respingere a probei testimoniale; de faptul că prin încheierea din 27

septembrie 2011, prin care a respins cererea de avizare a expertizei efectuate

la fond, instanța se antepronunțase implicit și asupra motivului 3 de apel care

viza evaluarea greșită de către instanța de fond și de către experții fondului

a actelor medicale administrate ca probe, cât și asupra motivului 5.1.2 privind

solicitarea de lămuriri suplimentare de la specialiștii în medicină legală

(pct. 1.4, cu subpunctele 1.4.1, 1A.1.1, 1.4.1.2, 1.4.2) ;

II. În susținerea

motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

- instanța de apel nu

a motivat respingerea unora din motivele de apel, respectiv: analiza criticii

de nulitate a raportului de expertiză rezultată din încălcarea disp. art. 28

Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor

lucrări medico-legale aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății nr.

1134/2000, constând în neexaminarea nemijlocită a reclamantei de către toți

membrii comisiei de expertiză; analiza criticii de nulitate a raportului de

expertiză rezultată din încălcarea disp. art. 11 alin. (3) din Norma

procedurală (nesemnarea raportului de expertiză de întreaga comisie); critica

privind nelegalitatea și netemeinicia expertizei medico-legale de natură să

atragă nulitatea expertizei și aplicarea disp. art. 49 alin. (2) din Norma

procedurală, în sensul de a se dispune o nouă expertiză; criticile încadrate în

motivul de apel de la pct. 2.3.1.; 2.3.2. și 2.3.3.; critica privind faptul că

au fost încălcate dispozițiile art. 28 alin. (4) din Norma procedurală care

impun determinarea discernământului sau capacității psihice a unei persoane în

raport de un act sau anumit fapt, aspect procedural care nu a fost respectat cu

ocazia întocmirii raportului de expertiză la prima instanță, urmare a

cenzurării obiectivelor propuse de reclamanta la fond, obiectivul acesteia

fiind formulat generic de instanță; critica care viza aprecierea eronată a

probelor de prima instanță, nu a fost analizat de curtea de apel; critica

privind contradictorialitatea hotărârii și nemotivarea admiterii cererii de

intervenție, dea asemenea, nu au fost cercetate de instanța de apel (pct. 2, cu

subpunctele 2.1, 2.1.1, 2.1.2, 2.1.3 din motivele de recurs);

- nepronunțarea, de

către instanța de apel, asupra cererilor de probatorii, respectiv, înscrisul

constând în referatul medical al prof. univ. dr. F.T. ori cea din motivele de

apel prin care solicita administrarea probei cu noua expertiză medico-legală,

în temeiul art. 16 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătății

mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, probă rezultată din

dezbateri, respectiv, din respingerea excepției de nelegalitate a art. 49 alin.

(3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1134/C/2000 și a art. 19 din H.G.

nr. 1/2000 la data de 13 decembrie 2011, pct. 2, subpunctul 2.2 din motivele de

recurs);

- nepronunțarea, de

către instanța de apel, asupra cererii de repunere pe rol a cauzei pe care

reclamanta a justificat-o prin necesitatea discutării în condiții de

contradictorialitate a administrării probei cu expertiza solicitată (pct. 2,

subpunctul 2.3 din motivele de recurs);

- decizia este

contradictorie și în raport de faptul că se reține în considerente (pag. 10) că

"termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001 nu

este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen (...) Nu

sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ.", cu toate că

prin încheierea din 29 martie 2011 fusese respinsă excepția de inaplicabilitate

a instituției repunerii în termen, considerându-se așadar, că instituția

repunerii în termen este aplicabilă în cauză; această încheierea era

interlocutorie, iar instanța nu putea reveni asupra ei, astfel cum dispune art.

268 alin. (2) și (3) C. proc. civ. (pct. 2, subpunctul 2.4 din motivele de

recurs).

III. În susținerea

motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

- încălcarea

principiului non reformatio in pejus, prin reținerea, în considerentele

soluției din apel a faptului că cererea de repunere în termen ar fi tardivă, în

condițiile în care prima instanță respinsese excepția tardivității invocată de

intervenient, sens în care instanța de apel a substituit, practic, motivarea

instanței de fond pe acest aspect, ceea ce constituie o reformare a hotărârii

atacate în defavoarea părții care a exercitat calea de atac (pct. 3, subpunctul

3.1 din motivele de recurs);

- încălcarea

regulilor procedurale privind efectul devolutiv al apelului în condițiile în

care instanța a refuzat să analizeze probele cu noi înscrisuri medicale

administrate în apel și să încuviințeze o nouă expertiză sau avizarea, pe baza

celor rezultate din acestea, pe motiv că: "actele medicale depuse în apel

au fost unele analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză, iar

altele au fost emise ulterior perioadei expertizate și nu sunt elocvente",

motivare reluată și în considerentele deciziei (pct. 3, subpunctul 3.2 din

motivele de recurs);

- încălcarea art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin soluția de respingere a

probei cu expertiză prin încheierea din 14 iunie 2011 și respingerea motivului

2.3. de apel, respectiv 2.3.1., 2.3.2., 2.3.3., 2.3.6. prin decizia atacată

(pct. 3, subpunctul 3.3 din motivele de recurs);

- greșita respingere

a constatării nulității raportului de expertiză medico-legală psihiatrică,

raportat la dispozițiile art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea

expertizelor, constatărilor și a altor lucrări medico-legale aprobate prin

Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1134/2000, în condițiile în care din

conținutul acestui raport rezulta că reclamanta a fost examinată nemijlocit de

un singur medic, cu cel mai mic grad profesional (pct. 3, subpunctul 3.4 din

motivele de recurs); date fiind dispozițiile art. 49 din Norma procedurală se

impunea, pentru asigurarea legalității unei astfel de probe, cel puțin

încuviințarea avizării expertizei de către Comisia de avizare și control,

pentru a se pronunța examinarea reclamantei, întrucât se impunea examinarea

acesteia de către toți membri comisiei, fiind necesară examinarea nemijlocită

și de către cel de-al doilea medic psihiatru membru, medic primar, și deci, cu

un grad profesional mai mare, nefiind suficientă examinarea doar de către unul

dintre membri comisiei;

- nelegalitatea

încheierii din data de 27 septembrie 2011 prin care reclamantei i-a fost

respinsă cererea formulată în temeiul dispozițiilor art. 138 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ., având ca obiect avizarea raportului de expertiză medico-legală

în raport și de probele cu înscrisurile medicale noi administrate în apel, care

vizau însă situația medicală din perioada supus expertizării (pct. 3,

subpunctele 3.5, 3.5.1, 3.52, din motivele de recurs) și nelegala respingere a

cererii subsidiare a reclamantei, prin care a solicitat avizarea, de către

Comisia superioară medico-legală din cadrul INML, în temeiul disp. art. 24

alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea

instituțiilor de medicină legală;

- încălcarea

cerințelor dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră

principiul rolului activ al judecătorului și al aflării adevărului (pct. 3,

subpunctul 3.6 din motivele de recurs):

- încălcarea, prin

respingerea probei cu expertiză, a dispozițiile art. 16 alin. (2) și art. 17

din Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu

tulburări psihice care prevăd: (art. 17): "Evaluarea sănătății mintale în

cadrul expertizei-medico-legale psihiatrice se face în conformitate cu prevederile

legale în vigoare"; [art. 16 alin. (2)]: "Persoana în cauză sau

reprezentantul său legal are dreptul să conteste rezultatul evaluării, să

solicite și să obțină efectuarea acesteia." (pct. 3, subpunctul 3.7 din

motivele de recurs). Respingerea excepției de nelegalitate a unor dispoziții

din aceste acte normative, prin încheierea din 13 decembrie 2011, și având în

vedere chiar motivarea acestei respingeri, a condus la reiterarea de către

apelanta reclamantă a cererii prin nota de ședința. Or, asupra acestei din urmă

cereri, instanța de apel nu s-a pronunțat, cererea care ar fi trebuit să impună

o repunere pe rol a cauzei.

- greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Norma

procedurală, considerându-se că nu sunt întrunite condițiile acestui text

pentru a dispune o nouă expertiza atunci când se constată deficiențe, omisiuni

sau/și aspecte contradictorii, ceea ce a condus la respingerea motivelor 2.3.1,

2.32, 2.3.3, 2.3.6. de apel, care prezentau care erau aceste deficiente și omisiuni,

reiterate în cadrul motivelor de recurs (pct. 3, subpunctul 3.8, 3.8.1, 3.8.2.,

3.8.2.1, 3,8.2.2.). În acest sens reclamanta a arătat că expertiza nu a răspuns

integral și argumentat la obiectivul stabilit de instanță, nu a valorificat

toate actele și constatările medicale și nu a lămurit în ce măsură episoadele

psihotice constatate de membrii comisiei de expertizare, îi afectaseră

discernământul reclamantei, invocând în acest sens practica Curții Europene a

Drepturilor Omului (pct. 3, subpunctele 3.8.3, 3.8.4 din motivele de recurs);

- greșita

interpretare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., în sensul că în noțiunea

de "motive temeinice" nu intră numai situația de incapacitate totală

de exercițiu, ci și situațiile în care, datorită unor tulburări psihice,

persoanele în cauză nu pot acționa, chiar dacă au discernământ, situație ce

justifica efectuarea unei noi expertize (pct. 3, subpunctul 3.9 din motivele de

recurs);

- încălcarea

dispozițiilor art. 28 alin. (4) din Norma procedurală privind efectuarea

expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, având în vedere

că expertiza efectuată la fond nu a avut ca obiectiv să expertizeze starea de

discernământ, așa cum impune dispozițiile legale anterior citate (pct. 3,

subpunctul 3.10 din motivele de recurs);

- greșita respingere,

prin încheierea din 13 decembrie 2011, a excepției de nelegalitate a

dispozițiilor art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1.134/C

din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea

expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, precum și ale

art. 19 din H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a

dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea

instituțiilor de medicină legală, în raport de art. 17 și art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 487/2002, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu

tulburări psihice (pct. 3, subpunctul 3.11 din motivele de recurs), instanța de

apel apreciind, nelegal, că nu ar exista o strânsă legătură între soluția ce

urma să se dispună în apel și actele administrative atacate și că actele

normative a căror nelegalitate s-a invocat nu ar putea face obiectul excepției

de nelegalitate;

- greșita aplicare a

prezumției de discernământ instituită prin Decretul nr. 31/1954 aplicabilă in

abstracto, oricărei persoane, ce putea fi combătută de reclamantă, in concreto,

prin orice mijloc de probă, fără ca legiuitorul să îi limiteze, sub acest

aspect, natura dovezilor. Condiționarea admiterii cererii de repunere în termen

de parcurgerea procedurii de punere sub interdicție, ar constitui o sarcină

excesivă lipsită de orice suport legal și o ingerință nejustificată în dreptul

reclamantei la examinarea cauzei sale și la administrarea tuturor probelor

necesare stabilirii adevărului, ceea ce este incompatibil cu art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pct. 3, subpunctul 3.12 din motivele

de recurs).

Prin Decizia civilă

nr. 2391 din 19 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantei.

Referitor la

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța de

recurs a reținut următoarele:

Cu privire la

respingerea cererii pentru lipsă de apărare, în aplicarea prevederilor art. 156

alin. (1) C. proc. civ., dispusă prin încheierea din 31 ianuarie 2012, Înalta

Curte a constatat că aceasta este o normă dispozitivă, iar acordarea unicului

termen pentru lipsă de apărare permis instanței în temeiul ei, este o chestiune

ce implică exercițiul dreptului de apreciere al judecătorului pricinii. Or,

curtea de apel a motivat respingerea cererii pentru lipsă de apărare, prin

referirea la epuizarea dreptului apelantei reclamante în fața sa, la termenul

din 3 mai 2011, când cauza a fost amânată pentru acest motiv procedural,

independent de împrejurările de fapt pe care cererea a fost fundamentată de

reclamantă prin apărătorul său. în plus, art. 156 alin. (2) C. proc. civ.

prevede că și în cazul în care partea formulează o cerere pentru lipsă de

apărare, chiar temeinic motivată, dacă instanța apreciază în sensul respingerii

ei, vătămarea părții este acoperită prin amânarea pronunțării în vederea

formulării de concluzii scrise, dacă aceasta formulează o astfel de cerere

subsidiară. Cum cererea pentru termenul din 31 ianuarie 2012 nu era prima de

acest gen, iar cele prevăzute de art. 156 alin. (2) C. proc. civ. nu era

obligatoriu a fi aplicate, cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că

instanța de apel a și dispus amânarea pronunțării la două termene consecutive,

la 7 februarie și, respectiv, 14 februarie 2012, interval în care reclamanta

apelantă avea posibilitatea dezvoltării de concluzii scrise, ceea ce a și

făcut.

Înalta Curte a

înlăturat și solicitarea recurentei de aplicare prioritară a garanțiilor art. 6

din Convenția europeană, întrucât art. 156 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,

astfel cum este edictat în legea internă (stricto sensu), dar și cum a fost

aplicat în cauză, nu este în contradicție cu norma europeană și nici nu are un

standard mai scăzut decât cel dezvoltat de jurisprudența Curții Europene în

aplicarea art. 6 din Convenție.

Cu privire la

nepronunțarea asupra probatoriilor solicitate prin aceeași cerere de amânare a

cauzei pentru lipsă de apărare, Înalta Curte a constatat că, prin cererea de la

dosar apel, reclamanta a anunțat doar intenția discutării unor probe a căror

necesitate ar fi rezultat din dezbateri, anexând și "referatul

medical" cu privire la apelantă, întocmit de prof. Univ. F.T., "în vederea

discutării acestora". Or, necesitatea unor probe ce ar fi rezultat din

dezbateri trebuia motivată de partea care le solicită și, totodată, era necesar

a fi apreciată și încuviințată ca atare de instanță [art. 298 rap. la art. 138

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.], însă, cererea la care reclamanta face

referire, era una preparatorie și, oricum, subsidiară celei de amânare pentru

lipsă de apărare și condiționată de admiterea acesteia; cum cererea de amânare

nu a fost primită de instanță, cererea privind încuviințarea altor probe a

căror necesitate ar fi rezultat din dezbateri, la acel moment, era una cu care

instanța nu fusese învestită, astfel încât, prin respingerea cererii pentru

lipsă de apărare, ea a rămas fără obiect.

Cu privire la

pretinsa omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra opiniei medicale

a prof. univ. F.T., Înalta Curte a constatat că a răspuns deja acestei critici,

cu precizarea că, pe de o parte, principiul oralității la care recurenta

reclamantă face referire nu are o valoare absolută, el fiind circumscris

premisei prezenței părții în fața instanței, personal sau asistată, conform

art. 128 alin. (2) rap. la art. 127 C. proc. civ., iar pe de altă parte,

formularea unor noi probe prin concluziile scrise, chiar precedate de o

solicitare de repune a cauzei pe rol, pe lângă împrejurarea că acestea sunt

solicitate după închiderea dezbaterilor asupra fondului, repunerea pe rol este

circumscrisă unei singure cerințe, și anume, aceea ca instanța să găsească

necesare noi lămuriri, acesta nefiind un demers judiciar la îndemâna părții.

Cu privire la

nepunerea în discuție a excepției de tardivitate a cererii de repunere în

termen, Înalta Curte a constatat că aceasta nu reprezintă o neregularitate

procedurală care să fi produs o vătămare recurentei reclamante, întrucât

instanța de apel, deși a reținut tardivitatea formulării cererii de repunere în

termen, sentința apelată nu a fost schimbată în considerarea acestei excepții.

Cu privire la

respingerea cererilor de recuzare întemeiate pe prevederile art. 27 pct. 7 C.

proc. civ., justificate prin pretinsa antepronunțare a judecătorilor recuzați

la termenul din 14 iunie 2011 (asupra motivului de apel nr. 2.3 - nulitatea

raportului de expertiză și nelegalitatea lui pentru omisiuni și contradicții în

accepțiunea art. 49 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, dar

și asupra motivului 4 de apel - greșita respingere a probei testimoniale),

Înalta Curte a constatat că instanța de apel (completul învestit cu

soluționarea cererii de recuzare) în mod legal a reținut că nu sunt întrunite

cerințele art. 27 pct. 7 C. proc. civ. vizând ipoteza antepronunțării,

dezbaterea probelor în apel, în oricare dintre ipostazele reglementate de art.

295 alin. (2) C. proc. civ., fiind în mod necesar un moment procesual anterior dezbaterii

pe fond a apelului; de aceea, și referirea recurentei la incidența soluției

procedurale prevăzute de art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. este

lipsită de relevanță, întrucât, chiar de s-ar fi reținut nulitatea unei probe

administrate de prima instanță, aceasta nu conducea la nulitatea sentinței

apelate, ci consecința imediată era cea a refacerii probei de instanța de apel.

În acest sens Înalta

Curte a constatat că nu poate fi reținută incidența art. 6 din Convenția

europeană, întrucât dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., ca regulă

procedurală a judecății în apel, este pe deplin convențională, fiind chiar

contrar regulilor unui proces echitabil ca un complet să se pronunțe asupra

probelor solicitate în apel, iar un altul asupra fondului căii de atac și, în

plus, lipsind orice justificare rezonabilă și obiectivă pentru sacrificarea

principiului continuității care are rațiuni incontestabile în orice procedură

judiciară.

Referitor la

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de

recurs a reținut următoarele:

Cu privire la

nulitatea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică susținută fie prin

referirea la dispozițiile art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea

expertizelor (Ordinul 255/2000, publicat în M. Of. nr. 459/2000, aprobat prin

Ordinul Min. Just. Nr. 1134/C/2000) -examinarea nemijlocită a persoanei

expertizate, fie prin invocarea pretinsei nesemnări a raportului de către toți

membri comisiei [art. 11 alin. (3) din Norme], Înalta Curte a constatat că, din

expozeul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a răspuns cu ocazia

dezbaterii probelor în apel (încheierea din 25 martie 2010), precum și în

cuprinsul considerentelor deciziei motivelor de apel, acestei chestiuni,

reținând că expertiza a fost semnată de toți membri comisiei, constatare ce

corespunde celor ce se pot observa din examinarea acestei probe de la dosar

primă instanță; de asemenea, au fost înlăturate toate celelalte susțineri prin

care reclamanta a invocat pretinse vicii ale expertizei administrate la prima

instanță și prin a căror invocare aceasta tindea la constatarea nulității

acestei probe, cu consecința dispunerii refacerii ei de către instanța de apel.

Cu privire la greșita

apreciere a probelor cauzei de prima instanță, Înalta Curte a constatat că și

acest motiv a fost analizat de curtea de apel, așa cum rezultă din

considerentele hotărârii acestei instanțe, care a statuat și demonstrat propria

sa concluzie în sensul nedovedirii unor motive temeinice de împiedicare a

reclamantei de a formula notificarea în termenul legal.

Înalta Curte a mai

constatat că și admiterea cererii de intervenție accesorie în interesul

pârâtului, cerere formulată de intervenientul C.N.C.P. este motivată, potrivit

naturii sale intrinseci, aceasta nefiind o cerere de sine stătătoare prin care

titularul ei a dedus judecății pretenții proprii împotriva reclamantei, fiind

menită doar a susține poziția procesuală a pârâtului cauzei, Municipiul

București.

Cu privire la cererea

de noi probatorii (cu referire la cele invocate în cererea de la dosar apel,

referatul medical al prof. univ. dr. F.T.), Înalta Curte a constatat că a

răspuns deja, prin considerentele anterioare, la această critică.

Cu privire la cererea

de efectuare a unei noi expertize în baza art. 16 alin. (2) și art. 17 din

Legea nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări

psihice, probă formulată de reclamantă după respingerea cererii de sesizare a

instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate

a art. 49 alin. (3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1134/C/2000 și a

art. 19 din H.G. nr. 1/2000, prin încheierea din data de 13 decembrie 2011,

Înalta Curte a constatat că aceasta este o cerere care a fost inserată în

cuprinsul concluziilor scrise și a celei de repunere pe rol, în cadrul

termenului de amânare a pronunțării și deci, după închiderea dezbaterilor la

termenul din 31 ianuarie 2012. Prin urmare, și acest motiv de recurs a fost

analizat implicit, prin referirea la efectele neînvestirii legale a instanței

cu cereri ale părții formulate după închiderea dezbaterilor, neurmată de

repunerea cauzei pe rol în condițiile art. 151 C. proc. civ. (dacă instanța

constata necesitatea unor noi lămuriri, cu ocazia deliberării, iar nu la

cererea părții).

Referitor la

împrejurarea că în considerentele deciziei recurate se arată, în mod

contradictoriu, că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001 nu

este susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, apreciindu-se

astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., în

timp ce prin încheierea din 29 martie 2011 s-a considerat că instituția

repunerii în termen este aplicabilă în cauză, având în vedere că cea din urmă

încheiere este interlocutorie, instanța de apel nu putea reveni asupra ei,

astfel cum dispune art. 268 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Înalta Curte a

constatat ca, deși reclamanta a sesizat în mod corect această incongruență de

argumente ale instanței de apel, atare contradicție nu a fost de natură a vicia

decizia însăși și nici nu poate conduce la modificarea sau casarea ei pentru

acest motiv, întrucât excepția tardivității formulării cererii de repunere în

termen nu putea fi analizată de instanță, pentru că se depășeau limitele

devoluțiunii în calea de atac, ceea ce deja s-a reținut în analiza unui motiv

de recurs anterior, pe temeiul unei critici prioritare.

Referitor la

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de

recurs a reținut următoarele:

Cu privire la

pretinsa încălcare a regulii non reformatio in pejus, Înalta Curte a constatat

că a fost deja analizată, critica fiind susținută de către recurentă și prin

prisma art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocându-se nu numai încălcarea art.

296, dar și a art. 295 alin. (1) (limitele devoluțiunii în apel). Prin această

critică, reclamanta a susținut încălcarea efectului devolutiv al apelului [art.

295 alin. (1)] - verificarea stabilirii situației de fapt și aplicarea legii de

prima instanță, prin aceea că instanța de apel a refuzat să analizeze probele

noi - înscrisuri medicale administrate în apel și să încuviințeze o nouă

expertiză ori avizarea de comisia superioară medico-legală a celei administrate

la tribunal, aspecte pe care instanța de recurs le-a analizat deja.

Astfel, prin

aprecierea caracterului neelocvent al probelor cu noi acte medicale depuse în

apel de reclamantă, reiese că acestea au fost analizate de curtea de apel, iar

chestiunea aprecierii lor în sensul neconcludenței pentru soluționarea cererii

de efectuare a unei noi expertize, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs.

Probele cu noi acte

medicale au fost depuse în apel pentru susținerea cererii pentru efectuarea

unei noi expertize ca și pentru a induce instanței de apel dubiul cu privire la

realitatea celor concluzionate în expertiza medico-legală psihiatrică efectuată

la prima instanță și a aprecia în sensul necesității administrării acestei noi

probe; soluția dată aceste cereri de efectuare a unei noi expertize în apel se

regăsește în încheierea din 14 iunie 2011; astfel, s-a apreciat că nu se impune

efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice conform art. 49 din

Normele procedurale, în raport de actele depuse în apel, având în vedere că

unele au fost analizate cu ocazia efectuării raportului de expertiză, iar

altele au fost emise ulterior perioadei expertizate și nu sunt elocvente;

aceste acte medicale sunt enumerate de reclamantă în nota privind probatoriile

solicitate.

Cu referire la cele

reținute de instanța de apel prin aceeași încheiere, în sensul că reclamanta nu

ar fi solicitat efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice în fața

primei instanțe la momentul dezbaterii pe fond a cauzei (la 25 martie 2010),

când au fost discutate doar aspecte de ordin procedural, Înalta Curte a

constatat că, instanța de apel nu a calificat această împrejurare (a

solicitării probei omisso medio) drept un impediment în solicitarea probei în

calea de atac de către reclamantă, pronunțându-se asupra acestei cereri, în

sensul respingerii ei; de altfel, reclamanta a formulat aceeași solicitare și

la prima instanță, prin cererea depusă la dosar tribunal.

În plus, în

condițiile art. 49 alin. (3) din Normele procedurale (O. 1134/C/255/2000)

"Noua expertiză medico-legală constă în reluarea sau/și refacerea

investigațiilor medico-legale în cazul în care se constată deficiențe, omisiuni

sau/și aspecte contradictorii la expertizele precedente.". Prin urmare,

instanța de apel, într-o corectă aplicare a acestei norme, a stabilit ca nepertinente

celelalte acte medicale emise de medici psihiatri în vederea susținerii acestei

noi probe, de vreme ce eventuale contradicții trebuiau a fi constatate față de

concluziile unor expertize precedente, în timp ce deficiențele sau omisiuni la

efectuarea primei expertize medico-legale nu au putut fi reținute, conform

celor deja arătate (cu referire la neexaminarea nemijlocită a reclamantei și la

pretinsa nesemnare a raportului de către toți membrii comisiei).

Cu privire la

nulitatea aceleiași probe, Înalta Curte a constatat că și aceasta reprezintă o

chestiune deja analizată în considerente anterioare.

Comisia de primă

expertiză medico-legală a fost constituită în condițiile art. 28 din Ordinul

nr. 1134/C/255/2000 al Ministrului Justiției, anume, dintr-un medic legist, un

medic primar psihiatru și un medic specialist psihiatru, iar raportul de

expertiză este semnat de toți cei trei membri ai comisiei care au participat la

efectuarea lui, în condițiile art. 11 alin. (3) din același Ordin pentru

aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor

și a altor lucrări medico-legale; reclamanta s-a prezentat în plenul comisiei,

iar expertiza a fost efectuată potrivit celor descrise de comisia de experți

prin înscrisul de la dosar primă instanță.

Avizarea primei

expertize medico-legale psihiatrice este de competența Comisiei de avizare și

control, iar în condițiile art. 25 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 1/2000

privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală,

avizarea se dispune de către instanțele judecătorești, dacă este considerată

necesară.

În consecință,

această solicitare de avizare a concluziilor primei expertize medico-legale

reprezintă o chestiune de apreciere la îndemâna instanței de judecată, ea nefiind

o formalitate obligatorie, ceea ce instanța de apel în mod legal a constatat,

concluzionând că nu este oportună o atare avizare.

Cu privire la

nelegalitatea soluției de respingere, prin încheierea din 27 septembrie 2011, a

cererii formulate în temeiul art. 138 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., de

avizare ei raportului de expertiză medico-legală, în principal, de către

Comisia de avizare și control al actelor medicale din cadrul instituțiilor de

medicină legală și, în subsidiar, de către Comisia superioară medico-legală din

cadrul IML, Înalta Curte a constatat că, așa cum deja s-a arătat, expertizele

medico-legale se avizează de către Comisiile de avizare și control al actelor

medico-legale, în temeiul și în condițiile art. 25 alin. (1) lit. a) din O.G. nr.

1/2000, dacă instanța consideră necesară avizarea.Dispozițiile art. 24 alin.

(1) din același act normativ stabilesc competența Comisiei superioare

medico-legale de a aviza, din punct de vedere științific, concluziile

diverselor acte medico-legale.Asupra ambelor formalități însă, instanța de

judecată are puterea de apreciere, apreciere care nu poate fi cenzurată de

instanța de recurs, nefiind o chestiune de legalitate.

De asemenea,

contradicțiile la care norma de la art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 face

referire privesc eventuale concluzii divergente între prima expertiză

medico-legală și noua expertiză medico-legală ori față de alte acte

medico-legale.

Or, niciuna dintre

aceste două posibile premise nu era întrunită în speță, de vreme ce în cauză nu

a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală și nici alte acte medico-legale

nu au fost depuse la dosar care să conțină concluzii contradictorii față de

prima expertiză medico-legală psihiatrică efectuată în fața primei instanțe;

opiniile altor specialiști (medici psihiatri) la care recurenta face referire,

nu reprezintă acte medico-legale, actele medico-legale fiind doar cele

efectuate de instituțiile de medicină legală, ca singurele unități sanitare

abilitate în acest sens, potrivit art. 4 din O.G. nr. 1/2000, coroborate și cu

art. 15 din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului

de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000.

Prin urmare, nici

opinia dr. D.Ș. emisă în afara instituției sanitare de medicină legală, nu

reprezintă un act medico-legal, ci o opinie a unui medic primar (fără a exista

o dovadă a atestării acestuia ca medic primar în medicină legală), în afara

unui mandat al instanței chiar în calitate de consilier al părții, ceea ce de

altfel, O.G. nr. 1/2000 nici nu permite, dispozițiile acestui act normativ

fiind speciale și derogatorii de la dispozițiile art. 18 alin. (1) din O.G. nr.

2/2000 privind organizarea activității de expertiză judiciară și extrajudiciară

(altele decât cele medico-legale).

Cu privire la încălcarea

dispozițiilor art. 16 alin. (2) și art. 17 din Legea nr. 487/2002 a sănătății

mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice, Înalta Curte a

constatat că acest act normativ nu este incident cauzei, fiind o lege cu

caracter general, edictată pentru realizarea obiectivului major al politicii de

sănătate publică, sănătatea mintală fiind o componentă fundamentală a sănătății

individuale, astfel cum art. 1 din Legea nr. 487/2002 definește domeniul de

reglementare al acesteia; de asemenea, acest act normativ instituie, în

favoarea persoanelor cu tulburări psihice, norme de asistență medicală,

îngrijire și de protecție socială de aceeași calitate cu cele aplicate altor

categorii de bolnavi și adaptate cerințelor lor de sănătate.

Prin urmare,

referirea reclamantei la dispozițiile acestui act normativ, precum și la

nepronunțarea instanței de apel asupra solicitării de efectuare a unei noi

expertize medico-legale psihiatrice în raport de acest nou temei legal este

lipsită de obiect, întrucât, pe de o parte, persoanele care se prevalează de

dispozițiile acestui act normativ sunt evaluate din punct de vedere al

sănătății mintale, prin examinare directă, de către medicul psihiatru [art. 10

alin. (1) din lege], iar pe de altă parte, dacă evaluarea sănătății mintale are

loc printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, aceasta se realizează în

conformitate cu prevederile legale în vigoare, astfel cum dispune art. 17 din

Legea nr. 487/2002 (așadar, O.G. nr. 1/2000); prin urmare, legea generală face

trimitere expresă la dispozițiile speciale în materie.

Totodată, Înalta

Curte a constatat că este exclus a fi incidente două norme cu același obiect de

reglementare (pentru atingerea aceluiași obiectiv probatoriu), întrucât

paralelismul legislativ este interzis prin dispozițiile art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

Ca atare, fie cele

două acte normative au obiect de reglementare diferit, fie între ele trebuie

stabilit raportul lege generală-lege specială, în speță cea de-a doua ipoteză

fiind cea incidență, astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte a

constatat că susținerile recurentei cu privire la cele solicitate prin

concluziile scrise formulate după respingerea excepției de nelegalitate prin

încheierea din 13 decembrie 2011, dar și după închiderea dezbaterilor de

instanța de apel, prin notele de ședință, precum și susținerea privind

necesitatea repunerii cauzei pe rol au fost deja analizate.

De asemenea, Înalta

Curte a constatat că greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 alin. (3) din

Ordinul nr. 1134/C/255/2005, susținută de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., a fost analizată prin considerente anterioare.

Cu privire la

respingerea excepției de nelegalitate invocate prin încheierea din 13 decembrie

2011, Înalta Curte a constatat că aceasta a privit dispozițiile art. 49 alin.

(3) din Ordinul Ministerului Justiției nr. 1.134/C din 25 mai 2000 pentru

aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor

și a altor lucrări medico-legale, precum și ale art. 19 din H.G. nr. 774/2000

pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței

Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea

instituțiilor de medicină legală, în raport de art. 17 și art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 487/2002, legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu

tulburări psihice.

Soluționarea unei

astfel de excepții este de competența instanței de contencios administrativ,

cum corect a reținut și instanța de apel.

Într-adevăr, art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța,

constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond,

sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ

competentă și suspendă cauza."

Înalta Curte a

constatat că, în aplicarea acestui filtru de sesizare a instanței de contencios

administrativ, curtea de apel a statuat că actele administrative a căror

nelegalitate s-a invocat nu au legătură cu soluționarea pe fond a cauzei,

recurenta reclamantă în mod greșit raportându-se la legătura acestor norme cu

unele dintre susținerile sale din motivele de apel, prin care se invocau

critici de ordin procedural, iar nu pe fondul cauzei (greșita respingere a

cererii sale de efectuare a unei noi expertize).

Totodată, susținerea

corectă a recurentei în sensul că nu numai actele administrative cu caracter

individual, ci și cele administrative cu caracter normativ pot face obiectul

excepției de nelegalitate (sens în care este și practica instanței supreme în

materia contenciosului administrativ), este lipsită de efect juridic din

perspectiva admisibilității sesizării instanței de contencios; de asemenea,

celor reținute de instanța de apel urmează a li se adăuga și argumentul

anterior reținut cu privire la neincidența în cauză a Legii nr. 487/2002, actul

normativ la care recurenta raportează dispozițiile actelor administrative cu

caracter normativ edictate pentru organizarea aplicării legii speciale (O.G.

nr. 1/2000).

Înalta Curte a

constatat că în mod legal curtea de apel a concluzionat în sensul că prezumția

existenței capacității de exercițiu a recurentei reclamante, decurgând din

prezumția de discernământ ce operează în favoarea oricărei persoane peste 18

ani, în temeiul art. 5 alin. (3) corob. cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr.

31/1954, nu a fost răsturnată.

Totodată, potrivit

art. 11 alin. (1) lit. b) din același Decret, nu are capacitate de exercițiu

persoana pusă sub interdicție, ceea ce reprezintă o măsură de ocrotire a

persoanei fizice; pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice

se fac de reprezentanții lor legali.

În consecință, chiar

dacă recurenta reclamantă ar fi dovedit lipsa de discernământ prin raportul de

expertiză medico-legală psihiatrică administrat în cauză, în absența punerii

sale sub interdicție, nu se putea constata lipsa capacității sale de exercițiu.

Împotriva acestei

decizii, la data de 7 mai 2013, G.A.C. a formulat contestație în anulare

întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., motivată la data

de 16 august 2013.

În susținerea contestației,

petenta a formulat următoarele critici:

I. Instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra motivului de la pct. 3.4 al memoriului de recurs, prin

care se invocă neaplicarea art. 28 din Norma procedurală privind efectuarea

expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale aprobate prin

Ordinul Ministerului Justiției nr.  1134/C din 25 mai 2000, care prevăd că

"expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea

nemijlocită" a persoanei expertizate.

Contestatoarea arată

că, printre alte critici care vizau nulitatea raportului de expertiză, se

invocase și acest motiv, care impunea o analiză distinctă, pentru că era un

motiv de nulitate raportat la un alt temei de drept decât cele care vizau

nesemnarea de către