ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2704/2011

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 29 iunie 2011

Curtea de Apel București, secția a II a penală, în baza art. 160/8a alin. (6) C.

proc. pen., a respins ca neîntemeiate cererile de liberare sub control judiciar

formulate de către inculpații B.N.M. și P.M., constatând că modalitatea

concretă în care se presupune că inculpații au contribuit la comiterea faptelor

capătă relevanță în contextul antecedentelor penale ale acestora, neputându-se

face abstracție de împrejurarea că inculpații au suferit anterior condamnări

pentru fapte de violență ori care aduc atingere unor relații ce privesc normele

de conviețuire a socială. A mai constatat că aceste particularități, examinate

din perspectiva faptelor concret imputate în prezenta cauză, dar și a

inexistentei unor date certe, de natură a caracteriza substanțial pozitiv

legăturile de familie, caracterul inculpaților ori preocupările acestora pentru

obținerea unor venituri licite, nu oferă garanții adecvate și că, lăsați în

libertate, cei doi inculpați nu vor împiedica buna desfășurare a procesului

penal.

Împotriva încheierii

din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București au declarat recurs inculpații B.N.M.

și P.M. și au solicitat admiterea recursurilor si admiterea cererilor de

liberare provizorie sub control judiciar, arătând ca nu pot influența cursul

judecății întrucât au fost audiați, fiind audiata si partea vătămata M.M. și

foarte mulți martori. Au invocat egalitatea de tratament față de ceilalți

inculpați „capii rețelei” care au fost puși in liberate.

Analizând recursurile

declarate, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpații B.N.M.

și P.M. sunt

nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția

Națională Anticorupție - nr. 326/P/2010 din data de 4 februarie 2011, au fost

trimiși în judecată inculpatul B.N.M., recidivist sub aspectul săvârșirii unei

infracțiuni de șantaj, prevăzută și pedepsită de art. 194 alin. (1) C. pen. cu

aplic. art. 75 lit. a) C. pen. (asupra martorului C.V.), a unei infracțiuni de

șantaj, faptă prev. și ped. de art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 lit.

a) C. pen. (asupra părții vătămate C.M.C.), a unei infracțiuni de complicitate

la șantaj prev. și ped. de art. 26 rap la art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. (asupra părții vătămate M.M.), ultraj contra bunelor

moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. și ped. de art. 321 alin.

(1) cu aplic. art. 751it. A) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și b C.

pen. și P.M. recidivist, cercetat sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de

complicitate la șantaj, faptă prev. și ped. de art. 26 rap la art. 194 alin.

(1) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (săvârșită asupra părții vătămate M.M.

și a patru infracțiuni de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și

liniștii publice, faptă prev. și ped. de art. 321 alin. (1) cu aplic. art. 75 lit.

a) C. pen., toate cu aplicarea art. 331it. a) și b) C. pen.

Înalta Curte

apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160

2

alin.

(1) si (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de

liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu

este obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege

inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în

care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar

scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă

persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute

în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în

vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana

inculpatului.

Potrivit dispozițiilor

art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite

cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare

a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1)

reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi

țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură

preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele

măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea

măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului,

respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul

judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de

inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza

dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie,

trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție

pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de

privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări

de arest efectiv.

A doua

condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect,

potrivit dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Înalta Curte constată

că infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată legea

prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de

vedere, cererile inculpaților sunt admisibile.

Condiția negativă

vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după

liberarea provizorie.

Astfel, în art. 160

2

C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate

acorda în cazul în care

nu

există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau

inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să

zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

Se observă că

legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe

în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate

din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea

săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor

trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie,

ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune

măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția

provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi

asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie

poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului

judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a

făptuitorului.

Din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că

orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1

lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi

subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la

audiere.

Totodată, s-a statuat

că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în

condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă.

Raportându-ne la

datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există

„date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc.

pen., din care să rezulte că inculpații B.N.M. și P.M. vor încerca să

zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în

acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării

preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii

judiciare cu privire la inculpați și față de caracterul proporțional al măsurii

cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva acestora și cu scopul

urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.

Totodată, Înalta

Curte are în vedere că doar o parte din martori au fost audiați, ambii

inculpați au suferit condamnări anterioare, fiind în stare de recidivă, au avut

o contribuție activă la săvârșirea faptelor ce au fost reținute în sarcina

acestora, astfel că datele care îi caracterizează pe cei doi inculpați nu sunt

de natură să evidențieze garanții suficiente că liberarea provizorie este, și

în cazul lor, o măsură adecvată pentru asigurarea bunei desfășurări a

cercetării judecătorești.

Astfel, la aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se

facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele

personale ale inculpaților B.N.M. și P.M., respectiv să se țină cont de

rezultatul infracțiunilor săvârșite de inculpați cât și de faptul că ambii

inculpații se află în stare de recidivă.

Garanțiile de ordin

personal ale inculpaților, cât și cele prevăzute de art. 160

2

alin.

(3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl

prezintă lăsarea inculpaților în libertate.

În consecință, în

temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații B.N.M. și P.M. împotriva încheierii din 29

iunie 2011 a Curții de Apel București .

În baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații B.N.M. și P.M. împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. 1144/2/2011.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de

câte 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

câte 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.