ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2704/2011

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 29 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a II a penală, în baza art. 160/8a alin. (6) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiate cererile de liberare sub control judiciar formulate de către inculpații B.N.M. și P.M., constatând că modalitatea concretă în care se presupune că inculpații au contribuit la comiterea faptelor capătă relevanță în contextul antecedentelor penale ale acestora, neputându-se face abstracție de împrejurarea că inculpații au suferit anterior condamnări pentru fapte de violență ori care aduc atingere unor relații ce privesc normele de conviețuire a socială.

A mai constatat că aceste particularități, examinate din perspectiva faptelor concret imputate în prezenta cauză, dar și a inexistentei unor date certe, de natură a caracteriza substanțial pozitiv legăturile de familie, caracterul inculpaților ori preocupările acestora pentru obținerea unor venituri licite, nu oferă garanții adecvate și că, lăsați în libertate, cei doi inculpați nu vor împiedica buna desfășurare a procesului penal. Împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București au declarat recurs inculpații B.N.M. și P.M. și au solicitat admiterea recursurilor si admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, arătând ca nu pot influența cursul judecății întrucât au fost audiați, fiind audiata si partea vătămata M.M.

și foarte mulți martori. Au invocat egalitatea de tratament față de ceilalți inculpați „capii rețelei” care au fost puși in liberate. Analizând recursurile declarate, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpații B.N.M. și P.M. sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticorupție - nr. 326/P/2010 din data de 4 februarie 2011, au fost trimiși în judecată inculpatul B.N.M., recidivist sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de șantaj, prevăzută și pedepsită de art. 194 alin. (1) C. pen.

cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. (asupra martorului C.V.), a unei infracțiuni de șantaj, faptă prev. și ped. de art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. (asupra părții vătămate C.M.C.), a unei infracțiuni de complicitate la șantaj prev. și ped. de art. 26 rap la art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (asupra părții vătămate M.M.), ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. și ped. de art. 321 alin. (1) cu aplic. art. 751it. A) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și b C. pen. și P.M. recidivist, cercetat sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni de complicitate la șantaj, faptă prev. și ped. de art. 26 rap la art. 194 alin. (1) cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. (săvârșită asupra părții vătămate M.M. și a patru infracțiuni de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii și liniștii publice, faptă prev. și ped. de art. 321 alin. (1) cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 331it. a) și b) C. pen. Înalta Curte apreciază că îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (1) si (2) C. proc. pen. nu conduc în mod automat la admiterea cererii de liberare provizorie întrucât, în actuala reglementare, liberarea provizorie nu este obligatorie ci facultativă și reprezintă un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat preventiv care urmează a fi acordată numai în măsura în care se apreciază că arestarea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă persoana inculpatului și obligațiile ce se impun la liberare de către instanță.

De asemenea, instanța de judecată trebuie să se raporteze la temeiurile avute în vedere cu ocazia dispunerii măsurii arestării preventive și să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei, nu numai cele care caracterizează persoana inculpatului. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”. Înalta Curte constată că infracțiunile pentru care inculpații au fost trimiși în judecată legea prevede pedeapsa închisorii sub limita de 18 ani, astfel că, din acest punct de vedere, cererile inculpaților sunt admisibile.

Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Astfel, în art. 160 2 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul în care nu există date din care ar rezulta necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții deși nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte nu poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acesteia a depășit o limită rezonabilă. Raportându-ne la datele speței, Înalta Curte, apreciază că în acest moment procesual, există „date”, în accepțiunea dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., din care să rezulte că inculpații B.N.M. și P.M. vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere circumstanțele cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a procedurii judiciare cu privire la inculpați și față de caracterul proporțional al măsurii cu gravitatea acuzațiilor penale formulate împotriva acestora și cu scopul urmărit, astfel cum este prevăzut în dispozițiile art. 136 alin. (1) C. proc.

pen. Totodată, Înalta Curte are în vedere că doar o parte din martori au fost audiați, ambii inculpați au suferit condamnări anterioare, fiind în stare de recidivă, au avut o contribuție activă la săvârșirea faptelor ce au fost reținute în sarcina acestora, astfel că datele care îi caracterizează pe cei doi inculpați nu sunt de natură să evidențieze garanții suficiente că liberarea provizorie este, și în cazul lor, o măsură adecvată pentru asigurarea bunei desfășurări a cercetării judecătorești. Astfel, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare provizorie trebuie să se țină cont și să se facă o relaționare între circumstanțele reale ale comiterii faptei și cele personale ale inculpaților B.N.M.

și P.M., respectiv să se țină cont de rezultatul infracțiunilor săvârșite de inculpați cât și de faptul că ambii inculpații se află în stare de recidivă. Garanțiile de ordin personal ale inculpaților, cât și cele prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpaților în libertate. În consecință, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.N.M. și P.M. împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București . În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.N.M. și P.M. împotriva încheierii din 29 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. 1144/2/2011. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.