ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1778/2011

Asupra recursului penal de față constată: Prin încheierea de ședință de la 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 19477/118/2010, s-a dispus, printre altele, în conformitate cu prevederile art. 300/2 C. proc. pen. cu referire la art. 160/b alin. (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a apelantului intimat inculpat M.E., trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și introducere în țară de droguri de mare risc prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constatându-se că temeiurile care au determinat arestarea inițială justifică în continuare privarea de libertate, având în vedere natura, gravitatea și modalitatea de săvârșire a faptelor reținute în sarcina sa.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând dispoziția instanței de apel sub aspectul greșitei aprecieri privind necesitatea menținerii sale în arest preventiv. A fost menționată în acest sens comportarea sinceră a inculpatului în fața organelor judiciare și faptul că pe baza denunțurilor sale ar fi fost posibilă depistarea și punerea sub acuzare a altor traficanți de droguri. De asemenea, a fost invocată situația personală a inculpatului de la momentul arestării sale, în special lipsa antecedentelor penale, faptul că avea un loc de muncă și familie organizată. Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele cauzei, conform art. 385/6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Din actele dosarului se reține că recurentul - inculpat este acuzat de săvârșirea în concurs real a infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc și introducere în țară de droguri de mare risc, constând în aceea că în perioada 21 - 23 noiembrie 2010 a cumpărat din Spania, cu scopul de a vinde în România, cantitatea de 99,7 grame cocaină și a făcut demersuri pentru ca aceste droguri să fie expediate din Spania în România, disimulate într-un colet pe care a încercat să-1 recupereze la data de 02 decembrie 2010. Depistarea inculpatului a avut loc pe baza informațiilor obținute de lucrătorii de poliție specializați în combaterea traficului de droguri și a activităților de investigație și supraveghere ulterior desfășurate în vederea identificării persoanelor cu privire la care existau respectivele informații.

Arestarea preventivă a fost dispusă pe temeiul art. 148 lit. c) și f) C. proc. pen., existând date la momentul luării măsurii că inculpatul pregătea săvârșirea de noi infracțiuni de introducere în țară de droguri de mare risc și indicii ale vinovăției persoanei în cauză și a necesității protejării ordinii publice de prejudiciile cauzate prin infracțiunile de care era acuzat inculpatul. Ulterior, măsura preventivă a fost succesiv menținută față de inculpat, inclusiv subsecvent condamnării în primă instanță pronunțată de Tribunalul Constanța, cât și în cadrul procedurii din apel, prin încheierea ce formează obiectul recursului de față. Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de recurentul-inculpat, Înalta Curte constată că temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. se menține și justifică în continuare privarea de libertatea inculpatului M.E., așa cum în mod întemeiat a apreciat și instanța de apel. Infracțiunile reținute în sarcina inculpatului se caracterizează printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social având în vedere frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiuni și consecințele dezastruoase pe care le produc asupra sănătății publice. În lanțul infracțional ce susține flagelul consumului de droguri, traficanții distribuitori, cazul inculpatului în speță, reprezintă o verigă importantă, activitatea acestui tip de traficanți susținând atât capii rețelelor de distribuție, prin punerea în circulație a drogurilor, cât și viciul în sine, prin recrutarea și/sau alimentarea consumatorilor.

Natura și gravitatea deosebită a infracțiunilor de care inculpatul este acuzat și împrejurările concrete în care se reține că acesta a acționat - procurându-și banii necesari cumpărării drogurilor de la amicul său N.M.A., cu care urma să împartă banii obținuți din comercializarea drogurilor, inculpatul s-a deplasat la Madrid, unde, prin intermediul numitului N.M. a procurat de la doi cetățeni dominicani cocaină pe care a trimis-o în țară într-un colet prin intermediul firmei SC B.T. SRL - precum și caracterul transfrontalier al activității desfășurate demonstrează o periculozitate socială sporită și justifică în continuare concluzia că prin lăsarea sa în libertate se pune în pericol siguranța publică, având în vedere potențialul risc de reluare a activității infracționale, în contextul în care inculpatul s-a declarat a fi și consumator de droguri.

Susținerile apărării referitoare la conduita procesuală exemplară a inculpatului care ar justifica o mai mare clemență din partea instanței în sensul dispunerii cercetării acestuia în stare de libertate este infirmată de actele dosarului din care rezultă contradictorialitatea evidentă a declarațiilor inculpatului care a încercat să-și asigure o situație procesuală favorabilă. Mai mult, din actele dosarului rezultă că identificarea și cercetarea numiților N.M. și N.M.A. față de care s-a dispus disjungerea cauzei, nu s-a realizat ca urmare a furnizării de către inculpat a informațiilor necesare angajării răspunderii penale, situație care ar fi atras incidența art. 16 din Legea nr. 143/2000. În consecință, reținând că cercetarea judecătorească nu a adus modificări asupra situației inițial reținute pentru a repune în discuție temeiurile care au determinat arestarea inițială, temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. menținându-se și în prezent pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 160/b alin. (3) C. proc. pen. menținând starea de arest a inculpatului, circumstanțele invocate în favoare nefiind decisive în analiza ce privește valabilitatea continuării prevenției. Așa fiind, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-inculpat M.E. și va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.E. împotriva încheierii din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 19477/118/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 mai 2011.