ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2950/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 231/LC

din 20 mai 2010, Tribunalul Satu Mare a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune și, în consecință:

A respins acțiunea reclamantei SC

S.L. SA, cu sediul în Satu Mare, județul Satu Mare, formulată împotriva

pârâților P.V. și P.G.R., domiciliat în Negrești Oaș, județul Satu Mare, având

ca obiect acordarea de despăgubiri civile pentru lipsa de folosință pe ultimii

7 ani, precum și plata sumei de 25 % din prețul reactualizat, reprezentând

contravaloarea foloaselor trase din stricăciunile lucrului cumpărat.

Totodată, s-a luat

act de renunțarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect obligarea

pârâților la plata contravalorii materialelor rezultate din demolarea

clădirilor, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâților 2000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că, excepția prescripției

dreptului material la acțiune este întemeiată.

Astfel, în

conformitate cu acțiunea introductivă, nemodificată pe parcursul procedurii de

judecată cu privire la fundamentul său de drept, temeiul legal al pretențiilor

reclamantei îl constituie disp. art. 1343 C. civ., text în conformitate cu

care, dacă cumpărătorul a tras foloase din stricăciunile ce a făcut lucrului,

vânzătorul are dreptul de a opri din preț o sumă egală cu acele foloase.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se

naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Dreptul reclamantei

la acțiunea fundamentată pe prevederile art. 1343 C. civ. s-a născut la data la

care i-a fost comunicată acțiunea promovată de către SC R.V. SRL Negrești Oaș

pentru antrenarea răspunderii vânzătorului în caz de evicțiune, în temeiul art.

1341 C. civ., fapt întâmplat la data de 3 aprilie 2006, fiindcă de la acest

moment s-a născut în patrimoniul reclamantei din procedura de față acțiunea pe

baza căreia să obțină încuviințarea opririi unei părți din prețul vânzării.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

termenul prescripției este de 3 ani, iar dreptul la acțiune, având un obiect

patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul

stabilit de lege.

Întrucât prescripția

a început să curgă în 3 aprilie 2006 și întrucât acțiunea a fost înregistrată

de către reclamanta SC S.L. SA la data de 9 noiembrie 2009, tribunalul a

constatat că cererea de chemare în judecată a fost înaintată după împlinirea

termenului general de prescripție de 3 ani.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a formulat apel apelanta reclamantă SC S.L. SA Satu

Mare, solicitând desființarea hotărârii judecătorești atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanțe, conform prevederilor art. 297 alin. (1)

C. proc. civ.

A susținut că

instanța trebuia să respingă excepția dreptului la acțiune, întrucât termenul

de prescripție curge de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să

cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar apelanta a luat cunoștință

de paguba suferită abia la momentul rămânerii definitive a hotărârilor

judecătorești menționate.

Prin decizia

nr. 7/C din 25 ianuarie 2011 Curtea de Apel Oradea, a admis

apelul formulat și a desființat hotărârea dispunând trimiterea cauzei

spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că în analiza excepției prescripției

dreptului material la acțiune, trebuia pornit de la prevederile art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care prescripția începe să

curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, or, în speța de față,

dreptul la acțiune a început să curgă, în privința reclamantei, de la data

soluționării acțiunii în evicțiune formulată împotriva sa de către pârâta din

prezenta cauză. Nu se poate afirma că începutul termenului de prescripție

pentru prezenta acțiune ar fi dat de momentul introducerii acțiunii în

evicțiune, întrucât, chiar dacă SC S.L. SA avea cunoștință despre exercitarea

unei atare acțiuni împotriva sa, depunerea unei acțiuni reconvenționale nu era

obligatorie, câtă vreme reclamanta putea să hotărască ulterior, în funcție de

rezultatul acțiunii în evicțiune, dacă are dreptul și interesul de a declanșa o

acțiune în despăgubiri împotriva cumpărătoarei SC R.V. SRL.

Este evident că, în

ipoteza în care acțiunea în evicțiune ar fi fost respinsă, dreptul la acțiune

al reclamantei în exercitarea prezentei acțiuni nu s-ar fi născut. Simpla

exercitare a acțiunii în evicțiune nu determină nașterea dreptului material la

acțiune al reclamantei, ci acest drept se naște sau nu doar la momentul

soluționării irevocabile a acțiunii în evicțiune, în funcție de soluția

pronunțată de instanța de judecată asupra acțiunii în evicțiune.

Astfel, s-a reținut

că față de data soluționării irevocabile a acțiunii în evicțiune – 30 iunie

2009 (prin decizia civilă nr. 230 pronunțată de Tribunalul Satu Mare), acțiunea

ce face obiectul prezentei cauze, înregistrată la data de 9 noiembrie 2009 pe

rolul Tribunalului Satu Mare, este formulată în cadrul termenului general de

prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pârâții au formulat,

în termenul legal, recurs pe care l-au întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și au solicitat admiterea acestuia și modificarea deciziei în

sensul respingerii apelului formulat de reclamantă, ca nefondat.

Au motivat, după

expunerea situației de fapt, că dreptul la acțiune al reclamantei întemeiat pe

dispozițiile art. 1343 C. civ., s-a născut în momentul în care reclamanta a

fost acționată în judecată în temeiul art. 1341 pct. 1 și 3 C. civ. pentru

restituirea prețului pentru evicțiune și a cheltuielilor de judecată și

execuție, dată de la care a început să curgă și termenul de prescripție de 3

ani.

Această interpretare

a aplicării dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 este impusă de

însăși finalitatea instituției prescripției extinctive în sensul mobilizării

titularilor drepturilor subiective de a-și valorifica drepturile lor într-un

termen cât mai scurt.

Astfel, reclamanta nu

a fost împiedicată cu nimic să formuleze pretențiile de față sub forma unei

cereri reconvenționale sau printr-o acțiune separată, în dosarele depuse pentru

restituirea prețului și daune, cu atât mai mult cu cât aceste pretenții sunt

strâns legate de temeiul legal al pretențiilor formulate în temeiul art. 1341 C.

civ.

Intimata – reclamantă

a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să

curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Rezultă că, abia din

momentul în care dreptului subiectiv i se aduce o atingere, titularul acestui

drept poate să ceară restabilirea dreptului său făcând apel la justiție și

acest termen, în cauză, este data când a cunoscut că vânzarea a fost

desființată printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, iar creanța derivată

din consecința repunerii părților în situația anterioară este, astfel, certă.

Așa fiind, în mod

legal, cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor susmenționate,

instanța de apel a constatat că, în cauză, nu a operat prescripția, termenul de

prescripție începând să curgă după pronunțarea hotărârilor privind antrenarea

răspunderii pentru evicțiune a intimatei – reclamante și nu de la data

introducerii cererii întemeiată pe această cauză de către recurentele – pârâte.

Văzând dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, deci, ca nefondat, iar

în baza art. 274 C. proc. civ. recurentele – pârâte aflate în culpă procesuală

vor fi obligate la plata

cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâții P.V. și P.G.R. împotriva deciziei nr. 7/C/2011-A

din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă

recurentele – pârâte P.V. și P.G.R. la plata sumei de 7.022 lei cheltuieli de

judecată către intimata – reclamantă SC S.L. SA Satu Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

5 octombrie 2011.