ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2771/2011

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 447/105/2009 reclamanta SC P. T.V. SRL, prin administrator Ț.A., a chemat în judecată pârâta D.S. Ploiești, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 998 și 1073 C. civ., obligarea acesteia la plata contravalorii cantității de circa 1.000 mc material lemnos la prețul actual al pieței, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a primit de la pârâtă diferite cantități de material lemnos, și că, prin adresa din 27 mai 2005, aceasta din urmă a înștiințat-o că, dacă nu va plăti urgent o pretinsă diferență de 871 mc masă lemnoasă tăiată și nefacturată, „până la plata diferenței de masă lemnoasă nu va putea ridica stocul de lemn existent în platforma primară și în faze", situație ce a echivalat cu sistarea activității societății, cu toate consecințele păgubitoare aferente pentru societate.

A mai susținut reclamanta că, deși a făcut nenumărate demersuri pentru a elucida această situație și pentru a demonstra pârâtei că somația amintită era rezultatul unor greșeli evidente, săvârșite de O.S. Câmpina, de natură să conducă la falimentarea efectivă societății, lucrurile au fost tergiversate, astfel încât activitatea reclamantei a intrat în colaps.

Ca

urm

are

a acestor demersuri, s-a procedat la o verificare a situației în teren, încheindu-se nota de constatare din data de 05 octombrie 2005, care a atestat că inventarierea inițială a fost greșită, aprecierea cantității lemnoase fiind făcută din birou, cu încălcarea normelor silvice în vigoare și că, pe teren, s-a găsit o cantitate mai mare de cea. 800 mc aparținând reclamantei.

Reclamanta, a mai arătat, că deși s-au făcut aceste constatări la data de 05 octombrie 2005, pârâta, abia un an și jumătate mai târziu, prin adresa din 25 iulie 2006, și-a recunoscut propria culpă și i-a permis să ridice cantitatea de 600 mc în faze (lemn doborât), i-a restituit garanția care se afla la D.S. Ploiești, precum și suma rămasă din achitarea în avans a masei lemnoase.

Reclamanta, pentru a-și repara pe cât posibil daunele provocate de pârâtă, s-a deplasat în teren pentru identificarea cantității de cca. 600 mc lemn doborât, dar, la fața locului s-a constatat de șeful de district că materialul era putred și nu putea fi valorificat, situație confinnată de procesul verbal încheiat la data de 30 octombrie 2006.

Reclamanta a susținut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă cu prisosință culpa pârâtei, care, i-a blocat în mod nejustificat activitatea, i-a reținut suma achitată în avans ca și garanție pentru o perioadă de 1 an și 5 luni și a pus-o în imposibilitatea de a mai desfășura vreo activitate productivă. Urmare acestei situații a precizat că sistând activitatea, i s-au degradat utilajele - 2 gatere, tractoare, funiculare, camioane, etc - și a fost nevoită să desfacă contractele de muncă personalului, a fost lipsită de beneficiile pe care le putea realiza, a înstrăinat o parte din utilaje pentru achitarea taxelor și impozitelor legale, a suportat majorări și penalități de întârziere a acestor taxe.

De asemenea, a mai arătat reclamanta, că reprezentantul său a fost prejudiciat moral, fiind perceput ca o persoană predispusă unor aranjamente ilicite, ceea ce, până la restabilirea adevărului a generat o imagine negativă asupra societății.

Pârâta D.S. Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, susținând că, așa cum a arătat chiar reclamanta în cuprinsul acțiunii, faptul generator al litigiului este adresa din 27 mai 2005, moment de la care prevederile contractuale existente între părți nu au mai produs efecte. De asemenea, pârâta a arătat, că, în măsura în care reclamanta a constatat că dispozițiile transmise de D.S. Ploiești încălcau prevederile contractuale, plasându-se în afara înțelegerii părților, avea posibilitatea să facă demersuri juridice care să o oblige să respecte clauzele contractului, acesta fiind momentul de la care reclamanta avea dreptul la acțiune; a mai susținut că, ulterior acestui moment au mai existat și alte demersuri prin care reclamanta a recunoscut chiar crearea unei pagube D.S. Ploiești, prin neexecutarea contractului.

La termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2009, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a completului de contencios administrativ, considerând că este competentă, secția comercială, a Tribunalului Prahova, iar instanța, prin încheierea de ședință din aceeași dată, a transmis pe cale administrativă cauza, secției comerciale, a tribunalului, unde a fost înregistrată sub nr. 447/105/2009.

În speță s-a administrat proba cu înscrisuri, s-a audiat martorul propus de reclamantă și s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, iar prin încheierea din data de 17 februarie 2010, s-a unit cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.

La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2010 reclamanta și-a precizat acțiunea inițială, în temeiul art. 132 C. proc. civ., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 143.118,77 lei, conform valorii stabilite prin expertiza efectuată în cauză.

Prin sentința nr. 253 din 25 mai 2010,Tribunalul Prahova, secția comercială, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă; a admis acțiunea precizată formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 143.118,77 lei c/val. material lemnos și suma de 6.155 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâtă, că aceasta este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie de către cel în folosul căruia curge prescripția, întrerupe cursul acesteia, iar potrivit art. 17 din același act normativ, întreruperea șterge prescripția, începând să curgă o nouă prescripție.

În speță, adresa din 25 iulie 2006, prin care pârâta a revenit asupra dispozițiilor anterioare și a recunoscut că masa lemnoasă aflată în faza și în platforma primară a fost achitată integral de societatea reclamantă, a întrerupt prescripția și, în raport cu data introducerii acțiunii (2 februarie 2009), dreptul material la acțiune a fost exercitat de reclamantă înăuntrul termenului general de 3 ani, încadrându-se în noua prescripție care a început să curgă la data de 25 iulie 2006.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că relațiile comerciale dintre părți s-au derulat în baza contractului din 15 decembrie 2003, precum și a actului adițional din 2004, având ca obiect livrarea de către pârâtă a 5.010 mc masă lemnoasă pe picior de la O.S. Câmpina, în valoare de 2.925.995.800 lei, iar pe fondul acestor relații contractuale pârâta, prin adresa din 27 mai 2005, a interzis reclamantei ridicarea stocului de lemn existent în platforma primară, până la achitarea diferenței de 871 mc masă lemnoasă tăiată și nefacturată.

La data de 25 iulie 2006, ca urmare a unor verificări ulterioare, prin adresa din 2006 pârâta a consemnat că masa lemnoasă aflată în faza și în platforma primară este achitată integral de către reclamantă, urmând a i se restitui acesteia garanția rămasă la O.S. Doftana, și suma rămasă din achitarea masei lemnoase la O.S. Câmpina.

Pornind de la aceste adrese, tribunalul a reținut că expertiza efectuată în cauză a avut în vedere atât actele contabile ale societății pârâte, cât și ale reclamantei, precum și nota de constatare din 5 octombrie 2005 emisă de D.S. Ploiești, adresa din 10 noiembrie 2006 emisă de reclamantă, procesul-verbal de reprimire a parchetului din 30 octombrie 2006, Decizia nr. 1004 din 15 octombrie 2008 și Decizia nr. 412 din 6 noiembrie 2005 emise de D.S. Ploiești și R.N.P.R.

Astfel, expertul desemnat a determinat că totalul masei lemnoase achitate și neridicate de către SC P. T.V. SRL este de 1163 mc, în valoare totală, la prețul actual al pieței, de 143.118,77 lei, expertul menționând că la stabilirea diferenței s-au avut în vedere structura și caracteristicile tehnice ale partidei „mamă" - 51/P, pentru care există act de punere în valoare, precum și Deciziile nr. 412 din 6 noiembrie 2008 și 1004 din 15 octombrie 2008 ale R.N.P.R., care stabilesc prețurile minime de începere a licitațiilor pentru agenții economici.

În acest context, instanța de fond a apreciat ca nefondate susținerile pârâtei cu privire la necesitatea înlăturării concluziilor expertizei pe considerentul că a avut în vedere numai actele contabile ale societății reclamante.

În considerarea adresei din 25 iulie 2006, prin care pârâta și-a exprimat poziția față de obligația comercială asumată prin contract, tribunalul a înlăturat și apărările acesteia în sensul că, în condițiile în care reclamanta ar fi ajuns la concluzia că D.S. Prahova nu și-a îndeplinit obligația contractuală, aceasta avea posibilitatea să o oblige să-și respecte obligația asumată prin contract.

Astfel, prima instanță a reținut că, prin adresa menționată se recunoaște implicit de către pârâtă culpa sa în derularea relațiilor comerciale existente între părți și a executării necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate, iar această recunoaștere a fost avută în vedere, în contextul celorlalte înscrisuri analizate și de expert la stabilirea sumei datorate reclamantei.

Prin urmare, nu s-a apreciat că, în derularea raporturilor comerciale dintre părți, pârâta a produs reclamantei o pagubă certă, identificată și evaluată de expert, de natură să atragă răspunderea paratei, pagubă determinată de abuzul contractual săvârșit printr-o faptă delictuală - aceea de a interzice reclamantei „ridicarea stocului de lemn existent în platforma primară".

Împotriva sentinței nr. 253 din data de 25 mai 2010, pronunțate de Tribunalul Prahova, a declarat apel pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii precizate.

În susținerea căii ordinare de atac, pârâta a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; că raționamentul primei instanțe ar fi trebuit să valorifice faptul că anterior datei 27 mai 2005, respectiv la 08 mai 2006, reclamanta recunoștea în sarcina sa existența unui debit de plată și cău acțiunea în pretenții cu care a învestit instanța se plasează în timp, în afara termenului contractual - 18 decembrie 2004, stipulat în ultimul act adițional.

S-a mai susținut că adresa din 27 mai 2005 constituie momentul de la care prevederile contractuale dintre părți nu au mai produs efecte, termenul de derulare al contractului din 2003 încheindu-se, de fapt, la data de 18 decembrie 2004.

S-a solicitat, în consecință, admiterea excepției și admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii, ca fiind tardiv formulată.

În subsidiar, pârâta a precizat că, în ceea ce o privește, la termenul din data de 30 martie 2009, la care s-au discutat probele, a fost lipsă de procedură, în acest sens existând la dosar, solicitarea sa din 30 martie 2009, cu privire la reorganizarea SC R. SA și acordarea unui termen de judecată; pe de altă parte, a arătat că exista o necompetență materială de judecare a cauzei.

Întrucât apelanta nu și-a putut formula apărări la momentul discutării probatorii lor, a solicitat admiterea apelului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru efectuarea unei expertize silvice.

În măsura în care instanța de apel ar fi înlăturat și aceste susțineri, a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii precizate, cu cenzurarea în totalitate a concluziilor raportului de expertiză întocmit de expertul A.P.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a cerut respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.

În apel au fost administrate probele cu înscrisuri si expertiza de specialitate silvica, părțile având experți consilieri.

Prin Decizia nr. 7 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei D.S. Prahova, obligând-o la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei efectuate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de control ordinar a reținut următoarele:

Din corespondența purtată de părți a reieșit că, deși nu au încheiat un alt act adițional la contractul inițial, ulterior Actului adițional nr. 1/2004, părțile au înțeles să continue relațiile stabilite în baza contractului, cu modificarea unora dintre elementele acestuia: fixând un nou termen de reprimire a parchetului - la data de 9 octombrie 2006 (fila 17 dosar fond) si modificând cantitatea de masă lemnoasă.

Totodată, Curtea a înlăturat susținerea apelantei-parate în sensul că, urmare adresei din 27 mai 2005, prevederile contractuale nu au mai produs efecte, în considerarea consemnării din procesul-verbal din data de 30 octombrie 2006 (fila 20 dosar fond), potrivit căreia, la acea dată a fost reprimit parchetul, constatându-se că 600 mc de masă lemnoasă erau în stare avansată de degradare și imposibil de valorificat.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, s-a reținut ca fiind corectă atât soluția primei instanțe de respingere a acesteia, cât și motivarea judicioasă prin raportarea temeiurilor de drept la situația de fapt, așa cum a rezultat din interpretarea probatoriilor administrate în cauză, concluzionând că cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanță la data de 2 februarie 2009, înăuntrul noului termen general de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data de 25 iulie 2006, când prin emiterea adresei, pârâta și-a exprimat poziția față de obligația comercială asumată prin contract.

Pe fondul cauzei, instanța de apel, a menținut soluția primei instanțe de admitere a acțiunii principale precizate motivând detaliat înlăturarea fiecăreia dintre criticile formulate de apelanta-pârâtă, prin raportare la probatoriul amplu administrat în cele două faze procesuale - înscrisuri, martori, expertiză contabilă și expertiză silvică -interpretându-le coroborat și judicios, funcție de textele legale aplicabile în cauză.

În urma acestei analize a rezultat că pârâta nu și-a executat corespunzător obligațiile contractuale și că datorează reclamantei, conform dispozițiilor art. 1073 C. civ., despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, constând în contravaloarea masei lemnoase a cărei ridicare nu i-a fost permisă, deși achitase prețul.

Sub acest aspect, s-a reținut că, la data de 30 octombrie 2006, parchetul a fost reprimit de pârâtă, conform procesului-verbal încheiat la acea dată, astfel încât reclamanta nu mai avea posibilitatea exploatării partidei, rămânându-i la dispoziție doar eventualitatea obținerii de despăgubiri pentru paguba suferită.

Susținerea pârâtei în sensul neînregistrării masei lemnoase vândute în totalitate de către reclamantă a fost înlăturată de instanța de control, întrucât o atare neregularitate nu a rezultat din registrele comerciale ale reclamantei, iar sarcina probei sub acest aspect revenea pârâtei, în baza dispozițiilor art. 1169 C. civ.

Pe de altă parte, s-a reținut că, din situația derulării plăților întocmită de expertul contabil și depusă la dosar, (fila 76 dosar fond) a reieșit că, atâta timp cât, la data de 27 mai 2005, reclamanta plătise cu 1.006,939 mc în plus față de volumul facturat, factura neachitată pentru 510 mc lemn, emisă ulterior, la 7 decembrie 2005, nu o îndreptățea pârâta să interzică reclamantei exploatarea partidei și nici nu atrăgea în sarcina acesteia obligația de plată a acesteia din urma facturi, întrucât nu ridicase diferența de masă lemnoasă facturată și plătită.

Totodată, criticile pârâtei referitoare la nulitatea actelor de procedură îndeplinite de un judecător necompetent, precum și cele referitoare la încălcarea dreptului său la apărare au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, motivat de prevederile art. 160 C. proc. civ., potrivit căruia probele administrate chiar de o instanță necompetentă rămân câștigate judecății, refacerea lor neimpunându-se decât pentru motive temeinice.

În plus, în speță instanța de apel a dispus administrarea probei cu expertiză silvică, solicitată de apelantă, părților fiindu-le încuviințați și experți consilieri parte, iar pârâta a depus înscrisuri, nesolicitând admiterea altor probe în condițiile dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 7 din 27 ianuarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a soluției pronunțate de instanța de apel și respingerea acțiunii reclamantei, în principal ca tardiv formulată și în subsidiar ca neîntemeiată.

Recursul este nefondat.

În acest sens, pârâta a arătat că, în mod greșit instanțele de fond nu au reținut că reclamanta SC P. T.V. SRL a recunoscut faptul ca datorează D.S. Prahova o suma de bani ca urmare a exploatării de masa lemnoasa in cadrul Contractului din 2003; că nu s-a reținut că în cuprinsul adresei pe care a emis-o din 23 iulie 2006 nu se regăsește nici o mențiune că reclamanta ar fi făcut plata încă din anul 2005; că această adresă este ulterioara adresei din 04 mai 2006, prin care suma de 71.865.600 lei era transmisă O.S. Cîmpina de la O.S. Doftana, ca urmare a rezilierii unui alt contract al SC P. T.V. SRL, situație ce atesta faptul că reclamanta avea datorii restante către D.S. Prahova; considerentul potrivit căruia reclamanta a recepționat o cantitate mai mică decât cea plătită, nu este de natură să o îndreptățească să emită pretenții asupra masei lemnoase existente încă în parchet, pentru că, în Contractul din 2003 nu se regăsește nicio clauză prin care D.S. Prahova să se oblige să asigure recepția masei lemnoase de către reclamantă.

Așa cum s-a arătat anterior, toate aceste critici vizează aspecte ce țin de lămurirea situației de fapt și prin urmare nu pot face obiectul cercetării și analizei în faza procesuală a recursului, instanța fiind ținută să cenzureze exclusiv elementele de nelegalitate în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Astfel, a susținut că, în mod eronat s-a apreciat că prin adresa din 25 iulie 2006 a fost întrerupt termenul general de prescripție de 3 ani de zile, prin această consemnare instanțele eludând dispozițiile art. 4 lit. a) și b) din actul normativ mau sus menționat.

În acest sens, pârâta a reiterat criticile formulate în apel, potrivit cărora SC P. T.V. SRL a indicat în cuprinsul acțiunii că faptul generator al litigiului este adresa din 27 mai 2005, moment de la care potrivit afirmațiilor reclamantei, D.S. Prahova nu a mai respectat clauzele contractuale, printr-un act abuziv.

A mai arătat că adresa din 23 iulie 2006, reținută de instanța de apel ca fiind actul întrerupător al prescripției, este ulterioară adresei din 04 mai 2006 - în care se face vorbire despre avizarea unei sume din alt contract reziliat cu SC P. T.V. SRL, precum și ulterioară Notei de Constatare încheiate în data de 08 mai 2006 - prin care reclamanta recunoștea în sarcina sa existența unui debit de plată decurgând din Contractul din 2003.

Argumentele invocate de pârâtă sunt nefondate și vor fi respinse în considerarea următoarelor:

Înalta Curte, apreciază că, mod corect instanțele de fond au respins excepția prescripția dreptului la acțiune, dând eficiență dispozițiilor incidente în speță ale art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958, ce constituie legea specială în materie, aplicând textele legale menționate prin raportare la probatoriul administrat, din care a rezultat că prin recunoașterea implicită de către pârâtă prin adresa din 23 iulie 2006 a achitării sumelor datorate de reclamantă în baza Contractului din 2003, prelungit prin Actul adițional nr. 1/2004 și ulterior prin executarea de bună voie în sensul fixării unui nou termen de reprimire a parchetului - la data de 9 octombrie 2006 (fila 17 dosar fond) și modificarea cantității de masă lemnoasă, fapt ce a confirmat că amintitul contract nu a încetat prin ajungere la termen în data de . stipulată în Actul adițional nr. 1/2004.

De asemenea, reține că, prescripția dreptului la acțiune se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, tăcută de cel în folosul căruia curge prescripția, potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, iar în speță, prin adresa din 25 iulie 2006, se exprimă o astfel de recunoaștere în privința dreptului reclamantei de a exploata masa lemnoasă ce a fost plătită.

Din această perspectivă, înalta Curte reține că acțiunea reclamantei, introdusă la data de 02 februarie 2009, a fost promovată în interiorul termenului general de prescripție de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la data de 25 iulie 2006, când prin emiterea adresei, pârâta a recunoscut achitarea debitului datorat de reclamantă și și-a recunoscut implicit culpa prin restituirea garanției reținute nejustificat și a diferenței de avans pentru care, în mod abuziv îi interzisese ridicarea mărfii.

În ceea ce privește susținerile R.N.P. R. prin D.S. Prahova, potrivit cărora, reclamanta nu ar fi fost îndreptățită la promovarea acțiunii, întrucât aceasta însăși ar fi recunoscut că îi datorează o sumă de bani, vor fi înlăturate ca lipsite de relevanță în raport de faptul că pârâta nu a formulat cerere reconvențională și nu a solicitat o eventuală compensare a creanțelor reciproce.

Referitor la pretinsa eludare a prevederilor art. art. 4 lit. a) si b) din actul normativ mai sus indicat, Înalta Curte va respinge această critică, reținând că acestea nu sunt incidente în cauza dedusă judecății, motivat de faptul că, textele legale făcând trimitere la instituții socialiste, au fost apreciate atât practica, cât și de doctrina în materie ca fiind căzute în desuetudine, nemaigăsindu-și aplicabilitatea în raport de noua realitate economică.

Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 945 C. com., care prevăd că: "Acțiunile derivând din actele care sunt comerciale, chiar numai pentru una din părți, se prescriu pentru toate părțile contractante, în conformitate cu dispozițiile legii comerciale ", Înalta Curte reține că acestea constituie norma generală în materia prescripției comerciale, legea specială, cea de imediată și strictă aplicare, fiind Decretul nr. 167/1958, edictat ulterior C. com. și cuprinzând termene de prescripție mai scurte decât ale codului, de natură să corespundă mai bine și mai eficient efervescenței și rapidității cu care se desfășoară raporturile comerciale moderne.

În raport de cele anterior expuse, apreciind ca riguroasă și fundamentată hotărârea atacată, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova și în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a dovezii depuse la dosar - chitanța de onorariu avocațial, să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă pentru derularea acestei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta R.N.P. R. prin D.S. Prahova împotriva Deciziei nr. 7 din 27 ianuarie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă R.N.P. R. prin D.S. Prahova la plata sumei de 1.200 lei către intimata-reclamantă SC P.T.V. SRL Valea Doftanei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 septembrie 2011.