ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1141/2015

Decizia nr. 1141/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2526 din 20 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosar nr. x/3/2011 s-au respins excepția puterii de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiate și s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 3628/83/2011 reclamanta SC A. România SRL a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând:

- să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor descrise în procesul-verbal de predare-primire încheiat între părți la data de 20 aprilie 2004, reclamanta în calitate de vânzătoare și pârâta în calitate de cumpărătoare;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 464.551 lei cu titlu de preț și a sumei de 335.684,55 lei cu titlu de dobânzi legale;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că între reclamantă și societatea pârâtă s-au încheiat două contracte de vânzare-cumpărare lubrifianți, primul la data de 22 august 2003, iar cel de-al doilea la data de 6 octombrie 2003, în temeiul cărora reclamanta - în calitate de distribuitor, s-a obligat să livreze pârâtei - în calitate de client, cantitățile de lubrifianți înscrise în art. 2 lit. c) a fiecărui contract, specificându-se anul de livrare, natura lubrifiantului și cantitatea.

S-a menționat și că distribuitorul a pus la dispoziția clientului în vederea utilizării, instalațiile descrise în procesul-verbal de predare-primire încheiat la 20 aprilie 2004, înscris ce face parte integrantă din contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părți.

Prin cerere s-a mai susținut că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile asumate prin cele două contracte comerciale, dar că, în urma neîndeplinirii de către client a obligației asumate, conform art. 2 lit. c) în sensul achiziționării cantităților de lubrifianți conform graficelor stipulate prin cele două contracte, distribuitorul s-a prevalat de clauzele inserate la art. 2 lit. b) și art. 7 din cele două contracte, reziliind cele două contracte.

S-a precizat că prin notificările transmise clientului la data de 23 februarie 2007 și 24 octombrie 2007 i s-a adus la cunoștința acestuia opțiunea distribuitorului în sensul rezilierii celor două contracte ca urmare a nerespectării obligației contractuale asumate de a cumpăra produsele conform graficului stabilit la încheierea contractelor.

S-a indicat că prin aceleași notificări s-a solicitat clientului să achite distribuitorului contravaloarea instalațiilor (utilajelor) puse la dispoziția acestuia de către distribuitor, prețul fiind stabilit în conformitate cu clauza inserată la pct. 12 din cele două contracte, respectiv diminuat în timp proporțional cu valoarea lubrifianților achiziționați ce urma să se scadă din valoarea de achiziție conform facturilor deținute de către distribuitor în urma achiziționării acestora.

S-a învederat că, deoarece clientul nu a înțeles să se conformeze nici acestor clauze contractuale, mai mult de atât, comunicând prin adresa din 27 martie 2007 că înțelege să propună achitarea prețului de numai 25.000 euro ca preț de vânzare-cumpărare a utilajelor, distribuitorul a sesizat Tribunalul Satu Mare cu acțiunea comercială în pretenții, prin care a solicitat obligarea clientului la plata contravalorii utilajelor, a penalităților contractuale, cât și a dobânzilor, acțiune ce a fost înregistrată sub număr Dosar x/83/2008.

S-a arătat că prin Sentința civilă nr. 197/LC din 14 aprilie 2009, Tribunalul Satu Mare a admis în întregime acțiunea distribuitorului, iar Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 64/C din 15 iunie 2010 a admis apelul clientului, admițând doar în parte acțiunea distribuitorului numai cu privire la suma de 36.758,50 euro cu titlu de penalități.

S-a menționat că prin Decizia nr. 4426 din 15 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, hotărâre definitivă și irevocabilă, au fost respinse recursurile declarate de ambele părți, menținându-se astfel decizia instanței de apel.

S-a învederat că atât în decizia Curții de Apel Oradea, cât și în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că nu există niciun dubiu cu privire la încheierea între cele două părți a celor două contracte comerciale, că distribuitorul (reclamanta) a notificat clientul (pârâta) la data de 23 februarie 2007 și, respectiv, 24 octombrie 2007, despre faptul rezilierii celor două contracte în temeiul art. 2 lit. b) și art. 7 lit. a) ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale asumate de către client de a cumpăra produse conform graficului stabilit la încheierea contractelor.

S-a mai precizat că instanțele au mai reținut că la art. 12 lit. a), clientul și-a asumat obligația în raport de opțiunea distribuitorului, fie de a cumpăra instalațiile, fie de a le restitui și că părțile au inserat în contractele încheiate un pact comisoriu potrivit căruia s-a stabilit că în caz de încălcare gravă a termenilor contractuali, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul cu efect imediat, printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părți.

S-a mai indicat că ambele instanțe de control judiciar, în urma interpretării clauzelor contractuale, au reținut că între părți a intervenit o promisiune de vânzare-cumpărare prin care clientul s-a obligat să cumpere instalațiile în cazul în care distribuitorul își va manifesta voința în acest sens la prețul stabilit prin contract. De asemenea, s-a arătat că această promisiune de vânzare nu trebuie confundată cu vânzarea propriu-zisă, fiind doar un antecontract care dă dreptul distribuitorului să ceară încheierea contractului, sens în care nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra instalațiilor în patrimoniul clientului, chiar dacă acestea se găsesc în posesia sa.

S-a susținut că în urma pronunțării acestor hotărâri, distribuitorul, prin adresa din 25 februarie 2011, a notificat pe client să se prezinte la sediul din București, în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a instalațiilor, comunicându-se totodată prețul de 464.551 lei, cât și dobânda legală aferentă, făcându-se în acest sens trimitere la clauzele contractelor comerciale a hotărârilor instanțelor de control judiciar, cât și a procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 20 aprilie 2004.

S-a arătat că prin această notificare, distribuitorul a înțeles să respecte și dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865, însă cu toate acestea, clientul nu a înțeles să dea curs acestei notificări, conformându-se doar solicitării formulate în partea finală a acesteia, achitând suma de 36.758,50 euro, sumă la care a fost obligată prin hotărârea definitivă și irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a menționat că reclamanta este nevoită să promoveze prezenta acțiune, conformându-se astfel pe de o parte, opiniei celor două instanțe de control judiciar, exprimate prin considerentele acesteia, care coincide chiar și cu poziția pârâtei care pe parcursul soluționării acțiunii în pretenții a susținut, de asemenea, împrejurarea că distribuitorul ar avea deschisă doar calea unei acțiuni în obligația de a face ori a pronunțării unei hotărâri ce să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

S-a mai precizat că dincolo de obligațiile contractuale, astfel cum au fost stipulate în cele două contracte și interpretate fără niciun dubiu inclusiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că pârâta s-a obligat să cumpere instalațiile la prețul diminuat în timp, prin adresa din 27 martie 2007 și-a exprimat acordul de voință în sensul cumpărării instalațiilor, oferind însă un preț modic, cu mult sub cel real și în concordanță cu clauzele contractuale.

În drept, s-au invocate dispozițiile art. 5 alin. (2) din Titlul X a Legii nr. 247/2005, art. 1073 - 1077 C. civ., art. 1294 - 1295 C. civ., art. 1004 și urm. C. civ. și art. 274 C. proc. civ.

La cerere s-au atașat înscrisuri.

La data de 26 septembrie 2011, prin Serviciul Registratură, pârâta SC B. România SRL a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Satu Mare, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acesteia s-a arătat că potrivit art. 7 C. proc. civ. de la 1865, instanța de drept comun din punct de vedere teritorial este cea de la sediul principal al persoanei juridice.

S-a menționat că în prezenta cauză nu este incidență vreuna dintre situațiile de competență teritorială alternativă, iar părțile nu au agreat competența unei alte instanțe, în afara celei stabilite prin Codul de procedură civilă.

S-a solicitat admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Satu Mare și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a învederat că unei obligații de a face îi corespunde un drept de creanță care este apărat printr-o acțiune personală supusă unui termen de prescripție de 3 ani de zile, conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

S-a precizat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data notificării de reziliere a contractelor (23 februarie 2007), deoarece de la acest moment al rezilierii se năștea dreptul reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la încheierea în viitor a unui contract de vânzare-cumpărare sub sancțiunea unor daune interese, fie de a cere restituirea instalațiilor proprietatea reclamantei.

S-a indicat că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit la data de 23 februarie 2010, iar acțiunea a fost introdusă la data de 7 aprilie 2011, cu mult după expirarea acestui termen.

Referitor la excepția inadmisibilității s-a susținut că art. 12 din contracte concretizează o promisiune de vânzare-cumpărare, nefiind vorba de un antecontract de vânzare-cumpărare, aceste două instituții fiind esențial diferite.

S-a susținut că în cazul promisiunii de vânzare-cumpărare acordul de voință al părților se realizează pentru încheierea în viitor a unui nou contract translativ de proprietate, la încheierea căruia va fi necesar un nou acord de voință, pe când în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare părțile intenționează și își exprimă acordul chiar pentru încheierea contractului translativ de proprietate, lipsind doar forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

S-a menționat că și Curtea de Apel Oradea a arătat în Decizia nr. 64/C din 15 iunie 2010 că, în ipoteza în care clientul refuză încheierea contractului, distribuitorul are posibilitatea să solicite în instanță obligarea B. la încheierea acestuia și nu la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

S-a precizat că un argument suplimentat în acest sens este faptul că părțile au negociat în repetate rânduri prețul de vânzare al instalațiilor, însă nu au putut ajunge la un acord.

S-a concluzionat că în situația în care instanța ar admite un astfel de capăt de cerere s-ar încălca libertatea contractuală a B., posibilitatea acesteia de a încheia sau nu un act juridic, de a-l modifica sau de a stabili încetarea efectelor lui.

Referitor la prețul și dobânda prevăzute de art. 12 din contracte s-a învederat că valoarea instalațiilor era de 339.961 lei la momentul administrării probei cu expertiză contabilă de către Curtea de Apel Oradea, iar dobânda legală aferentă era de 91.931,12 lei.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 5, art. 7, art. 115, art. 720

1

C. proc. civ., art. 1091 C. civ., Decretul-lege nr. 167/1958.

Prin Sentința civilă nr. 1271/LC/8 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/83/2011 s-a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Satu Mare și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 30 decembrie 2011 sub nr. x/3/2011.

La termenul de judecată din data de 11 februarie 2014, reclamanta SC A. România SRL a depus la dosar o cerere prin care a precizat că:

- își majorează câtimea pretențiilor pe capătul de cerere având ca obiect plata prețului contractual de la suma de 464.551 lei la suma de 483.233,9 lei;

- își micșorează câtimea pretențiilor pe capătul de cerere având ca obiect plata dobânzilor de la suma de 335.684,55 lei la suma de 249.027,6 lei.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 6 mai 2014, pârâta SC B. România SRL a invocat excepția autorității de lucru judecat.

Analizând materialul probator administrat în cauză și cu prioritate excepțiile invocate, tribunalul a reținut că în cursul anului 2003, pârâta SC B. România SRL, în calitate de client, a încheiat cu reclamanta SC A. România SRL, în calitate de distribuitor, două contracte de vânzare-cumpărare lubrifianți în datele de 22 august 2003 și 6 octombrie 2003, având o perioadă de valabilitate de 5 ani. Potrivit art. 2.C din contracte, pârâta s-a obligat să cumpere de la reclamanta anumite cantități de lubrifianți și produse similare acestora, stabilite anual pe întreaga perioadă de derulare a contractelor. Totodată, reclamanta s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei mai multe instalații, care, pe durata contractului, rămâneau în proprietatea A.

Prima instanță a reținut că prin art. 8 din contracte s-a stabilit că "Părțile convin ca pe baza prezentului contract, distribuitorul să pună la dispoziție pentru a fi utilizate de către client instalațiile menționate în Anexa nr. 2", iar prin art. 3 lit. d) reclamanta s-a obligat să garanteze paratei "folosința liniștită și utilă a instalațiilor, pe întreaga perioadă a prezentului contract."

În cazul în care reclamanta rezilia contractele din culpa pârâtei, devenea aplicabil art. 12 din contracte, care prevede următoarele:

A. Părțile convin că dacă distribuitorul va rezilia contractul de vânzare-cumpărare sau prezentul contract din cauza încălcării de către client a termenilor din contracte clientul - la opțiunea distribuitorului - va cumpăra instalațiile de la distribuitor sau i le va returna acestuia.

B. În acest caz prețul de achiziție al instalațiilor va fi valoarea de achiziție a instalațiilor redusă proporționată în timp plus dobânda pe noua valoare calculată la rata de bază stabilită de banca centrală.

C. Clientul este de acord ca după reziliere distribuitorul poate imediat să vină la sediul clientului, să dezasambleze și să ia de acolo instalațiile.

Referitor la excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtă raportat la Decizia nr. 64/C72010 a Curții de Apel Oradea, tribunalul a observat că, atât obiectul cât și cauza celor două cereri sunt diferite, prezenta cauză având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtei la plata prețului instalațiilor cumpărate, fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, art. 1073 - 1077 C. civ., art. 1294 - 1295 C. civ. și art. 1004 și urm. C. civ., în timp ce dosarul anterior avea ca obiect o cerere în pretenții, în răspundere contractuală, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969, art. 970 C. civ.

Astfel, a constatat că, între cele două cauze, lipsește identitatea de obiect și de cauză cerută de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat, tribunalul a respins excepția puterii de lucru judecat invocată în cauză de către pârâtă ca neîntemeiată.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, din actele dosarului a reținut faptul că reclamanta nu a stat în pasivitate și a încercat atât negocieri cu societatea pârâtă cât și recuperarea prețului instalațiilor, datorat de aceasta.

Astfel, după transmiterea notificării de reziliere a celor două contracte (23 februarie 2007), reclamanta a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, comunicând pârâtei la data de 24 octombrie 2007 notificare - invitație la conciliere directă pentru data de 8 noiembrie 2007.

În anul 2008, întrucât litigiul intervenit între reclamantă și pârâtă nu a putut fi soluționat amiabil, reclamanta s-a îndreptat împotriva pârâtei cu acțiune în justiție, pe rolul Tribunalului Satu Mare formându-se astfel Dosarul nr. x/83/C/2008 și, ulterior, după casare cu rejudecare Dosarul nr. x/83/2008.

Astfel, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în Dosarul nr. x/83/2008, deși avea un alt temei de drept decât cel pe care se fundamentează acțiunea pendinte, a fost introdusă în cadrul termenului de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat că, deși Sentința civilă nr. 197/LC din 14 aprilie 2009 a Tribunalului Satu Mare a fost modificată în parte, efectul de întrerupere a prescripției se menține, în baza art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și ca atare a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată în cauză de către pârâtă, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a observat că prevederile art. 12 din contracte concretizează o promisiune de vânzare-cumpărare, prin care clientul s-a obligat să cumpere instalațiile în cazul în care distribuitorul își va manifesta voința în acest sens, la prețul stabilit prin contracte și nu cu un antecontract de vânzare-cumpărare.

Prima instanță a apreciat că, dacă în cazul promisiunii de vânzare-cumpărare, acordul de voință al părților se realizează pentru încheierea în viitor a unui nou contract translativ de proprietate, la încheierea căruia va fi necesar un nou acord de voință, în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare părțile intenționează și își exprimă acordul chiar pentru încheierea contractului translativ de proprietate, lipsind doar forma autentică cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Prin urmare, în cadrul promisiunii de vânzare-cumpărare, consimțământul este netranslativ de proprietate, pe când în cadrul antecontractului de vânzare-cumpărare consimțământul este translativ de proprietate, chiar dacă transferul proprietății se realizează ulterior, la data autentificării actului.

Față de acestea, s-a apreciat că nu este posibilă pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract autentic și care să suplinească un consimțământ neexprimat al pârâtei, în sensul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor, de asemenea, că reclamanta nu poate pretinde plata prețului instalațiilor, câtă vreme nu s-a încheiat niciun contract de vânzare-cumpărare a respectivelor instalații, neoperând așadar transferul dreptului de proprietate asupra acestora în patrimoniul clientului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC A. România SRL, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel incident intimata-pârâtă SC B. SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1274 din 17 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă SC B. România SRL împotriva Sentinței civile nr. 2526 din 20 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. România SRL, a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă SC A. România SRL împotriva Sentinței civile nr. 2526 din 20 mai 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. România SRL și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că:

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC A. România SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. România SRL.

A dispus ca prezenta hotărâre să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare între reclamanta SC A. România SRL, în calitate de vânzătoare, și pârâta SC B. România SRL, în calitate de cumpărătoare, având ca obiect vânzarea la prețul de 483.233,90 lei a următoarele utilajele descrise în procesul-verbal de predare-primire încheiat de părți la data de 20 aprilie 2004:

A obligat pârâta SC B. România SRL să plătească reclamantei SC A. România SRL suma de 701.652,30 lei din care 483.233,90 lei reprezentând preț utilaje vândute și 218.418,40 lei reprezentând dobânzi calculate la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR.

A respins cererea, astfel cum a fost precizată, privind obligarea pârâtei SC B. România SRL la plata către reclamanta SC A. România SRL a sumei de 30.609,20 lei reprezentând dobânzi ca neîntemeiată.

A obligat pârâta SC B. România SRL să plătească reclamantei SC A. România SRL suma de 25.442,833 lei reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță (14.922,707 lei taxă judiciară de timbru, 5 lei timbru judiciar, 2.495 lei onorariu expert și 8.020,126 lei onorariu avocat).

A respins cererea pârâtei SC B. România SRL privind obligarea reclamantei SC A. România SRL la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert în sumă de 2.495 lei ca neîntemeiată.

A menținut dispozițiile din sentința apelată referitoare la respingerea ca neîntemeiate a excepției autorității de lucru judecat și a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâta SC B. România SRL.

A obligat intimata-pârâta SC B. România SRL să plătească apelantei-reclamante SC A. România SRL suma de 7.466,353 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel (7.461,353 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar).

A luat act de faptul că apelanta-intimată-pârâtă SC B. România SRL și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut referitor la apelul incident formulat de apelanta-pârâtă SC B. SRL că soluția primei instanțe de respingere a excepției autorității de lucru judecat este întemeiată dar că motivele ce justifică hotărârea sunt altele, respectiv cele pe care le-a dezvoltat instanța de control judiciar.

În acest sens s-a arătat că unul dintre efectele oricărei hotărâri judecătorești este autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, respectiv aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. de la 1864 și art. 166 C. proc. civ. de la 1865) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864).

Manifestarea procesuală a autorității de lucru judecat sub forma excepției procesuale presupune tripla identitate de elemente (părți, obiect și cauză) și corespunde unui efect negativ de natură să oprească o a doua judecată între același părți, pentru același obiect și aceeași cauză.

Excepția autorității de lucru judecat este o excepție de fond, peremptorie și absolută.

În consecință, pentru a se putea reține incidența excepției autorității de lucru judecat trebuie să existe identitate de părți, obiect și cauză.

Apelanta-pârâtă a invocat excepția autorității de lucru judecat prin raportare la hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/83/2008, care s-a aflat în primă instanță pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ.

Așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 197/LC din 14 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ, în Dosarul nr. x/83/2008, cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța a fost formulată de SC A. România SRL împotriva SC B. SRL și a avut ca obiect:

- obligarea SC B. SRL la plata către SC A. România SRL a sumei de 139.925 dolari SUA calculată la cursul valutar din ziua plății, reprezentând valoarea neamortizată din instalațiile puse la dispoziție SC B. SRL;

- obligarea SC B. SRL la plata către SC A. România SRL a sumei de 39.180 dolari SUA reprezentând dobânda anuală de 7% pe timp de 4 ani;

- obligarea SC B. SRL la plata către SC A. România SRL a sumei de 43.647,495 euro reprezentând penalitatea de 5% din prețul cantității de produse necumpărate conform art. 7 B pct. a din contract.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, care face obiectul prezentei cauze (Dosar nr. x/3/2011), SC A. România SRL a solicitat, în contradictoriu cu SC B. România SRL:

- să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor descrise în procesul-verbal de predare-primire încheiat între părți la data de 20 aprilie 2004, reclamantă în calitate de vânzătoare și pârâtă în calitate de cumpărătoare;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 483.233,9 lei cu titlu de preț și a sumei de 249.027,6 lei cu titlu de dobânzi legale.

În aceste condiții, trebuia analizat dacă există triplă identitate (părți, obiect și cauză) între capetele de cerere formulate în prezenta cauză și cele din Dosarul nr. x/83/2008.

i). Curtea a constatat că există identitate de părți în cele două dosare întrucât SC A. România SRL și SC B. România SRL au figurat ca părți în ambele cauze.

ii). În ceea ce privește identitatea de obiect, Curtea a constatat că aceasta nu există în ceea ce privește capătul de cerere privitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor descrise în procesul-verbal de predare-primire încheiat între părți la data de 20 aprilie 2004.

Este evident că un astfel de capăt de cerere nu a fost formulat în cadrul Dosarului nr. x/83/2008, nefăcând obiectul analizei instanțelor de judecată în această cauză.

De altfel, chiar apelanta-pârâtă SC B. România SRL a precizat în cererea de apel că Dosarul nr. x/83/2008 nu a avut ca obiect și cererea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În consecință, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la capătul de cerere referitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor întrucât acest capăt de cerere nu a fost formulat în cadrul Dosarului nr. x/83/2008, nefăcând obiectul analizei instanțelor de judecată în această cauză.

În schimb, Curtea a apreciat că există identitate de obiect cu privire la capetele de cerere referitoare la plata prețului utilajelor și plata dobânzii legale.

Aceste capete de cerere au făcut obiectul judecății și în Dosarul nr. x/83/2008.

iii). Referitor la identitatea de cauză, Curtea a constatat că nu este îndeplinită această condiție în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect plata prețului utilajelor și plata dobânzii legale.

De altfel prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege fundamentul pretenției afirmate, adică situația de fapt calificată juridic.

Așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 197/LC din 14 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ, în Dosarul nr. x/83/2008, intimata-reclamantă SC A. România SRL a pretins, în cererea de chemare în judecată formulată în această cauză, că prețul utilajelor i se datorează în baza art. 12 din contracte întrucât apelanta-pârâtă SC B. România SRL nu a cumpărat cantitatea de lubrifianți/uleiuri convenită prin contracte.

Totodată, intimata-reclamantă SC A. România SRL a precizat că, potrivit art. 12 pct. A din contracte, în favoarea apelantei-pârâte nu a fost stipulată opțiunea de a cumpăra sau nu utilajele, ci doar în favoarea sa.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale, intimata-reclamantă SC A. România SRL a pretins că este aplicabil principiul accesorium sequitur principale.

Prin urmare, în Dosarul nr. x/83/2009, intimata-reclamantă SC A. România SRL a susținut că, urmare a rezilierii contractelor din culpa apelantei-pârâte și manifestării opțiunii de a vinde utilajele, în patrimoniul său s-a născut direct, conform art. 12 din contracte, un drept de a pretinde plata prețului utilajelor și a dobânzii legale de la apelanta-pârâtă.

În prezenta cauză (Dosarul nr. x/3/2011), intimata-reclamantă SC A. România SRL a pretins că, având în vedere considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de control judiciar în Dosarul nr. x/83/2008, în temeiul art. 12 din contracte s-a născut în patrimoniul său un drept de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor și, ca o consecință a pronunțării unei astfel de hotărâri, a solicitat plata prețului utilajelor și a dobânzii legale.

Au fost apreciate ca edificatoare sub acest aspect următoarele pasaje din cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză:

"Ambele instanțe de control judiciar, în urma interpretării clauzelor contractuale, au reținut că între părți a intervenit o promisiune de vânzare-cumpărare prin care clientul s-a obligat să cumpere instalațiile în cazul în care distribuitorul își va manifesta voința în acest sens la prețul stabilit prin contract. De asemenea, s-a arătat că această promisiune de vânzare nu trebuie confundată cu vânzarea propriu-zisă, fiind doar un antecontract care dă dreptul distribuitorului să ceară încheierea contractului, sens în care nu a operat transferul dreptului de proprietate asupra instalațiilor în patrimoniul clientului, chiar dacă acestea se găsesc în posesia sa.

În urma pronunțării acestor hotărâri, distribuitorul, prin adresa din 25 februarie 2011, a notificat pe client să se prezinte la sediul din București, în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a instalațiilor, comunicându-se totodată prețul de 464.551 lei, cât și dobânda legală aferentă, făcându-se în acest sens trimitere la clauzele contractelor comerciale, a hotărârilor instanțelor de control judiciar, cât și a procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 20 aprilie 2004.

În aceste împrejurări, distribuitorul este nevoit să promoveze prezenta acțiune, conformându-se astfel pe de o parte, opiniei celor două instanțe de control judiciar, exprimate prin considerentele acesteia, care coincide chiar și cu poziția pârâtei care pe parcursul soluționării acțiunii în pretenții a susținut, de asemenea, împrejurarea că distribuitorul ar avea deschisă doar calea unei acțiuni în obligația de a face ori a pronunțării unei hotărâri ce să țină loc de contract de vânzare-cumpărare".

Instanțele de control judiciar, la care se referă intimata-pârâtă SC A. România SRL în pasajele indicate mai sus, sunt cele care au pronunțat hotărârile în apel și în recurs în Dosarul nr. x/83/2008, statuând că, din interpretarea art. 12 A din contracte, rezultă că această clauză contractuală concretizează o promisiune de vânzare-cumpărare care nu poate fi confundată cu vânzarea propriu-zisă, fiind vorba de un antecontract care dă dreptul intimatei-reclamante (distribuitorului) să ceară încheierea contractului (Decizia nr. 64/C din 15 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, și Decizia nr. 4426 din 15 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. x/83/2008).

Față de cele prezentate instanța de apel a constatată că, nu există identitate de cauză în ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect plata prețului utilajelor și plata dobânzii legale.

Apoi, în Dosarul nr. x/83/2009, cauza a fost reprezentată de susținerea intimatei-reclamante SC A. România SRL potrivit căreia, în baza art. 12 din contracte, în patrimoniul său s-a născut direct un drept de a pretinde plata prețului utilajelor și a dobânzii legale de la apelanta-pârâtă.

Pe când, în prezenta cauză (Dosarul nr. x/3/2011), intimata-reclamantă SC A. România SRL a pretins că, având în vedere considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de control judiciar în Dosarul nr. x/83/2008, în temeiul art. 12 din contracte s-a născut în patrimoniul său un drept de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor și, ca o consecință a pronunțării unei astfel de hotărâri, a solicitat plata prețului utilajelor și a dobânzii legale.

Împrejurarea că în ambele dosare intimata-reclamantă SC A. România SRL a invocat dispozițiile art. 12 din contracte nu poate să conducă la concluzia că ar exista identitate de cauză, așa cum a susținut apelanta-pârâtă.

Așa cum a fost menționat mai sus, prevederile art. 12 din contracte au fost invocate de intimata-reclamantă SC A. România SRL în cele două dosare drept cauză pentru două drepturi diferite.

În Dosarul nr. x/83/2009 s-a susținut că în baza art. 12 din contracte s-ar fi născut direct un drept la plata prețului utilajelor și a dobânzii legale, pe când în prezenta cauză (Dosarul nr. x/3/2011) s-a pretins că în temeiul art. 12 din contracte s-a născut un drept de a solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor și, ca o consecință a pronunțării unei astfel de hotărâri, s-a solicitat plata prețului utilajelor și a dobânzii legale.

Ca atare s-a apreciat că, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la:

- capătul de cerere referitor la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a utilajelor întrucât nu există identitate de obiect, acest capăt de cerere nefiind formulat în cadrul Dosarului nr. x/83/2008

- capetele de cerere având ca obiect plata prețului utilajelor și plata dobânzii legale întrucât nu există identitate de cauză.

Referitor la susținerea apelantei-pârâte potrivit căreia, în Dosarul nr. x/83/2008, instanțele judecătorești au respins pe fond pretențiile intimatei-reclamante, instanța de apel a remarcat că poate fi acceptată o astfel de afirmație doar dacă se pretinde că aceste instanțe s-au pronunțat în sensul că în baza art. 12 din contracte nu s-a născut direct în patrimoniul intimatei-reclamante un drept de a pretinde prețul utilajelor și dobânda legală.

Trebuie observat că aceste instanțe de judecată au explicat că art. 12 din contracte este un antecontract care dă dreptul intimatei-pârâte (distribuitorului) să ceară încheierea contractului și că intimata-reclamantă nu poate pretinde plata prețului câtă vreme nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor (Decizia nr. 64/C din 15 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, și Decizia nr. 4426 din 15 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. x/83/2008).

În consecință, în Dosarul nr. x/83/2008, instanțele judecătorești au stabilit că intimata-reclamantă are dreptul la plata prețului utilajelor/dobânzilor legale doar dacă se încheie un contract de vânzare - cumpărare cu privire la acestea.

Or, tocmai acest lucru a solicitat în prezenta cauză (Dosarul nr. x/3/2011) intimata-reclamantă prin primul capăt de cerere, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la utilaje.

Instanța de apel a apreciat că este corectă și soluția de respingere ca neîntemeiată a excepției prescripției dreptului material la acțiune pronunțată de prima instanță, dar că, la fel ca în situația excepției analizată anterior trebuie avute în vedere alte considerente pentru care se impune respingerea excepției. Sub acest aspect Curtea a remarcat în primul rând că în speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

S-a observat și că ambele părți au fost de acord că termenul de prescripție a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), diferența de opinie vizând împlinirea sau nu a acestuia.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite ia data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

S-a remarcat apoi că această soluție se regăsește și în considerentele Deciziei nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Astfel fiind își găsesc aplicarea dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În al doilea rând, s-a observat că toate cele trei capete de cerere au un obiect patrimonial.

În aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

În al treilea rând, s-a avut în vedere faptul că termenul de prescripție aplicabil în speță este cel de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În al patrulea rând, s-a observat în legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, că potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune.

Totodată, conform art. 7 alin. (2) și alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, iar dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.

Prin urmare momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este diferit pentru cele trei capete de cerere.

Conform art. 12 din contractele de vânzare-cumpărare lubrifianți încheiate la datele de 22 august 2003 și 6 octombrie 2006, dreptul intimatei-reclamante la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare se naște la momentul îndeplinirii următoarelor condiții:

- intimata-reclamantă reziliază contractele din cauza încălcării de către apelanta-pârâtă a termenilor din contracte;

- intimata-reclamantă își manifestă opțiunea de a vinde instalațiile apelantei-pârâte.

În speță, intimata-reclamantă SC A. România SRL a comunicat apelantei-pârâte SC B. România SRL, la data de 23 februarie 2007, o notificare prin care a înștiințat-o cu privire la rezilierea contractelor și la opțiunea de a îi vinde instalațiile.

În atare condiții la data de 23 februarie 2007 au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 12 din contractele de vânzare-cumpărare lubrifianți încheiate la datele de 22 august 2003 și 6 octombrie 2006 și s-a născut dreptul intimatei-reclamante la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, astfel că de la această dată a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani cu privire la primul capăt de cerere.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata prețului utilajelor, s-a observat că acesta are caracter accesoriu primului capăt de cerere, și că termenul de prescripție extinctivă nu a început să curgă.

S-a remarcat că prin Decizia nr. 64/C din 15 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, și Decizia nr. 4426 din 15 decembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, în Dosarul nr. x/83/2008 s-a reținut că intimata-reclamantă nu poate pretinde plata prețului câtă vreme nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor.

Aceste statuări din considerentele celor două decizii menționate mai sus se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, fiind vorba de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În consecință, termenul de prescripție cu privire la acest capăt de cerere nu începe să curgă până la pronunțarea unei soluții irevocabile favorabile intimatei-reclamante cu privire la primul capăt de cerere (pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare).

Referitor la capătul de cerere având ca obiect plata dobânzii legale, s-a observat că acesta are caracter accesoriu capătului de cerere privitor la plata prețului utilajelor, iar că termenul de prescripție extinctivă nu a început să curgă.

În aceste condiții, s-a apreciat că termenul de prescripție cu privire la acest capăt de cerere nu începe să curgă până la pronunțarea unei soluții irevocabile favorabile intimatei-reclamante cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata prețului utilajelor.

În al cincilea rând, s-a apreciat că în cauză este întemeiată susținerea intimatei-reclamante potrivit căreia a intervenit întreruperea cursului termenului de prescripției extinctivă.

Conform art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție extinctivă se întrerupe prin:

- recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția;

- introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare.

Totodată, potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, iar în cazul când prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.

Pentru ca recunoașterea să producă efectul întreruptiv de prescripție trebuie să fie:

- voluntară;

- neîndoielnică (neechivocă);

- pură și simplă (adică neafectată de vreo condiție și nici însoțită de vreo rezervă din partea autorului ei);

- formulată înăuntrul termenului de prescripție.

Instanța de apel a apreciat că sunt îndeplinite aceste condiții pentru a considera că apelanta-pârâtă a recunoscut dreptul la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare pe parcursul judecății Dosarului nr. x/83/2008.

i). În acest sens, s-a observat că, la data de 23 septembrie 2009, apelanta-pârâtă SC B. România SRL a depus în Dosarul nr. x/83/2008 al Curții de Apel Oradea o cerere cuprinzând motivele de apel.

Prin aceste motive de apel formulate în Dosarul nr. x/83/2008, apelanta-pârâtă a susținut că:

"În concluzie, singura posibilitate pe care ar fi avut-o intimata-reclamantă ar fi fost aceea de a formula o acțiune prin care să solicite fie pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor, fie obligarea noastră la plata daunelor rezultate din neexecutarea obligației asumate prin promisiunea de cumpărare. În niciun caz, însă, A. nu este îndreptățită să solicite plata de către subscrisa a valorii instalațiilor, ca și cum acestea ar fi intrat în proprietatea noastră".

Ulterior, la data de 7 iunie 2010, apelanta-pârâtă SC B. România SRL a depus în Dosarul nr. x/83/2008 al Curții de Apel Oradea concluzii scrise prin care a reiterat același susțineri din motivele de apel.

ii). Din analiza susținerilor apelantei-pârâte expuse în motivele de apel și în concluziile scrise depuse în Dosarul nr. x/83/2008 al Curții de Apel Oradea rezultă că aceasta a recunoscut dreptul intimatei-reclamante la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor.

Recunoașterea apelantei-pârâte a fost una voluntară, fiind formulată prin motivele de apel și în concluziile scrise depuse în Dosarul nr. x/83/2008 al Curții de Apel București.

Această recunoaștere este neîndoielnică (neechivocă) și pură și simplă, rezultând cu claritate din faptul că apelanta-pârâtă a indicat expres că intimata-reclamantă nu avea altă posibilitate decât să formuleze o acțiune prin care să solicite, fie pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor, fie obligarea la plata daunelor rezultate din neexecutarea obligației asumate prin promisiunea de cumpărare.

Considerând că formularea unei acțiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare-cumpărare este una dintre cele două căi legale pe care le avea la îndemână intimata-reclamantă, înseamnă că apelanta-pârâtă a apreciat că acest drept există și poate fi exercitat.

Prin urmare, nu se poate susține că apelanta-pârâtă ar fi afirmat că intimata-reclamantă are doar deschisă calea unei anumite acțiuni în justiție, fără a fi recunoscut și dreptul a cărui acțiune se prescrie.

Totodată, nu poate fi acceptată ideea că nu s-a recunoscut de către apelanta-pârâtă dreptul intimatei-reclamante, ci s-a formulat doar o simplă apărare (sugestie) într-un dosar aflat în curs de judecată între aceleași părți.

Această concluzie este întărită și de faptul că instanțele de apel și de recurs din Dosarul nr. x/83/2008 au considerat ca fiind pertinentă această apărare a apelantei-pârâte, respingând cererea intimatei-reclamante referitoare la plata prețului utilajelor/dobânda legală.

În cazul în care ar fi considerat că intimata-reclamantă nu are dreptul la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, nu ar fi reținut această apărare invocată de apelanta-pârâtă.

Curtea a observat că, într-adevăr, apelanta-pârâtă a negat dreptul de creanță pretins de intimata-reclamantă pe parcursul judecării Dosarului nr. x/83/2008.

Însă, dreptul de creanță invocat de intimata-reclamantă în Dosarul nr. x/83/2008 nu a avut ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, iar negarea dreptului la plata prețului/dobânzii legale a avut drept argument tocmai faptul că nu ar fi operat vânzarea-cumpărarea utilajelor.

Mai trebuie observat că recunoașterea a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani întrucât acesta a început să curgă la data de 23 februarie 2007, iar prima recunoaștere s-a produs la data de la data de 23 septembrie 2009, data la care a început să curgă un nou termen de prescripție, care a fost la rândul său întrerupt prin cea de a doua recunoaștere din data de 7 iunie 2010.

De la data de 7 iunie 2010 a început să curgă un nou termen de prescripție cu privire la capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, iar la data de 15 aprilie 2011 s-a întrerupt din nou termenul de prescripție, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin formularea cererii de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze și nu a început să curgă o nouă prescripție întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă (definitivă) în prezenta cauză, așa cum rezultă din art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

În consecință, termenul de prescripție de 3 ani cu privire la capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a început să curgă la data de 23 februarie 2007 și nu s-a împlinit întrucât la datele de 23 septembrie 2009, 7 iunie 2010 și 15 aprilie 2011 au intervenit cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive, nefiind reluat cursul acesteia până în prezent.

În ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect plata prețului utilajelor și a dobânzii legale, așa cum a fost menționat mai sus, termenul de prescripție nu a început să curgă, astfel că nu s-a împlinit.

În al șaselea rând, Curtea nu a putut reține susținerea intimatei-reclamante potrivit căreia ar fi operat întreruperea cursului termenului de prescripție în baza adreselor din 27 februarie 2007 și din 2