ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4426/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4426/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursurilor de față, din
actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin
acțiunea comercială înregistrată în Dosar nr. 1043/83/2008 al Tribunalului Satu
Mare, reclamanta
SC
L.R. SRL Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL, a solicitat
instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata contravalorii
în lei a sumei de 139.925 dolari SUA calculate la cursul valutar din ziua
plății, reprezentând valoarea neamortizată din instalațiile puse la dispoziție de
către reclamantă pârâtei; a sumei de 39.180 dolari SUA reprezentând dobânda
anuală de 7% pe timp de 4 ani; a sumei de 43.647,495 euro reprezentând
penalitatea de 5% din prețul cantității de produse necumpărate conform art. 7
B) pct. a) din contract, cu cheltuieli de judecată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 969,
970 C. civ., art. 274 C. proc. civ., C. com.
Într-un prim ciclu procesual, prin Sentința civilă
nr. 278/LC/2008 pronunțată în dosarul susmenționat, a fost admisă acțiunea
reclamantei astfel cum a fost formulată.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 94
din 30 septembrie 2008 pronunțată în Dosar nr. 1043/83/C/2008 a admis apelul
declarat de SC U.M.R. SRL și a desființat sentința apelată, trimițând cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând că judecata în fața primei
instanțe a avut loc în lipsa pârâtei care nu a fost legal citată.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată în Dosarul
nr. 4512/83/2008.
Prin Sentința civilă nr. 197/ LC din 14
aprilie 2009, Tribunalul Satu Mare, secția comercială și de contencios
administrativ, a respins excepția invocată de pârâtă.
A admis acțiunea comercială formulată de
reclamanta SC L.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL și, în
consecință:
A obligat-o pe pârâtă să-i plătească
reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 179.105 dolari SUA și 43.647,495 euro
calculată la cursul valutar din data plății, cu titlu de pretenții.
Fără cheltuieli de judecată.
Pronunțându-se mai întâi, conform art. 137 C.
proc. civ., asupra excepției neîndeplinirii procedurii concilierii directe
prevăzute de art. 720
1
C. proc. civ., invocate de pârâtă, prima
instanță a respins-o, apreciind excepția neîntemeiată.
Cât privește fondul litigiului, având în
vedere probele administrate în cauză prima instanță a constatat temeinicia
acțiunii reclamantei.
Între părți au fost încheiate la data de 22
august 2003, respectiv 6 octombrie 2003 două contracte de vânzare-cumpărare în
temeiul cărora pârâta s-a obligat să cumpere de la reclamantă o cantitate
specificată de lubrifianți și produse similare acestora, iar reclamanta s-a
obligat să pună la dispoziția pârâtei anumite instalații cuprinse în anexa 2 la
contractele menționate.
Întrucât pârâta nu și-a îndeplinit
obligațiile contractuale asumate, reclamanta a procedat la rezilierea acestora
în temeiul art. 7 A) din contracte.
Potrivit clauzelor contractuale cuprinse în art.
8, 11 și 12, instalațiile puse la dispoziție, de reclamantă rămân în
proprietatea acesteia pe durata contractelor, iar în situația în care pârâta
își îndeplinea obligațiile contractuale, respectiv de a cumpăra produse în
cantitățile stipulate, la încetarea contractelor reclamanta avea obligația să
transmită pârâtei proprietatea asupra acestora, iar potrivit art. 12 lit. a),
în situația rezilierii contractului de către reclamantă ca urmare a încălcării
de către pârâtă a obligațiilor asumate, la opțiunea reclamantei, fie va cumpăra
instalațiile, fie i le va returna acesteia.
Cum reclamanta a optat pentru prima variantă,
este îndreptățită să solicite pârâtei prețul stipulat la art. 12 B), dreptul de
opțiune fiind stipulat exclusiv în favoarea reclamantei, pârâta neputând opta
pentru restituirea acestora.
De asemenea, în conformitate cu prevederea
cuprinsă în art. 17 B) lit. a), reclamanta este îndreptățită și la solicitarea
penalităților reprezentând 5% din prețul produselor rămase necumpărate.
Prin Decizia nr. 64 din 15 iunie 2010, Curtea
de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a
admis ca fondat apelul declarat de pârâta SC U.M.R. SRL împotriva sentinței mai
sus menționate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A admis în parte acțiunea formulată de
reclamanta SC L.R. SRL în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL.
A obligat-o pe pârâtă să-i plătească
reclamantei suma de 36.758,50 euro calculată la cursul valutar din data plății
cu titlu de penalități.
A respins ca nefondate celelalte pretenții
ale reclamantei.
A menținut dispoziția din sentință privind
soluționarea excepției.
A obligat-o pe reclamanta intimată să-i
plătească pârâtei-apelante suma de 32650,38 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluții, în
considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a reținut că:
Părțile au inserat în contractele încheiate
un pact comisoriu, în temeiul căruia s-a convenit ca, în caz de încălcare gravă
a termenilor contractuali, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul,
cu efect imediat, printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părți.
Distribuitorul a uzat de acest drept, în condițiile în care a expediat
clientului său două notificări, prima în data de 23 februarie 2007, iar a doua
în data de 24 octombrie 2007, prin care a arătat că reziliază contractele
încheiate. Din corespondența purtată între părți, respectiv din procesul-verbal
din data de 27 februarie 2007 și din adresa din 27 martie 2007, instanța a
reținut că pârâta apelantă a acceptat rezilierea contractelor, în contextul în
care a propus reclamantei intimate o întâlnire în vederea discutării prețului
pentru vânzarea instalațiilor. În consecință, este nefondată susținerea
apelantei, în sensul că nu ar fi operat rezilierea contractelor în baza
notificării primite.
În ceea ce privește temeinicia sentinței
apelate sub aspectul admiterii capătului de cerere privind valoarea
neamortizată a instalațiilor, instanța a reținut că, potrivit art. 12 A din
contracte, în cazul rezilierii contractului din cauza încălcării de către
client a termenilor contractuali, clientul – la opțiunea distribuitorului – va
cumpăra instalațiile sau i le va returna distribuitorului. În acest caz, prețul
de achiziție va fi valoarea de achiziție redusă proporțional în timp, plus
dobânda pe noua valoare calculată la rata de bază stabilită de banca centrală.
În interpretarea acestor prevederi
contractuale, instanța a apreciat ca fiind întemeiată susținerea apelantei, în
sensul că acestea concretizează o promisiune de vânzare-cumpărare, prin care
clientul s-a obligat să cumpere instalațiile în cazul în care distribuitorul
își va manifesta voința în acest sens, la prețul stabilit prin contract.
Această promisiune de vânzare nu poate fi confundată cu vânzarea propriu-zisă,
întrucât, atâta timp cât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a
cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie contractul,
vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată. Promisiunea de
vânzare-cumpărare stipulată în contractele încheiate este un antecontract, care
dă dreptul distribuitorului să ceară încheierea contractului.
Or, prin acțiunea formulată, reclamanta
solicită achitarea prețului de achiziție al instalațiilor, calculat potrivit art.
12 B din contracte, fără, însă, ca în prealabil să se fi încheiat un contract
de vânzare-cumpărare ca urmare a opțiunii exprimate de distribuitor. Nu este
vorba neapărat despre încheierea în formă scrisă a unui contract de
vânzare-cumpărare, ci despre realizarea acord de voință în sensul
vânzării-cumpărării.
De remarcat că, în urma notificărilor
expediate pârâtei apelante, aceasta a fost de acord în principiu cu
achiziționarea instalațiilor, propunând și un preț de achiziție, însă
negocierile dintre părți nu au fost continuate, acestea neajungând la un acord
în privința transmiterii utilajelor în proprietatea pârâtei apelante.
Astfel, reclamanta nu poate pretinde plata
prețului instalațiilor, câtă vreme nu s-a încheiat nici un contract de
vânzare-cumpărare a respectivelor instalații, iar ca urmare nu a operat nici
transferul dreptului de proprietate asupra acestora în patrimoniul clientului.
Se impune ca, în ipoteza în care clientul refuză încheierea contractului,
distribuitorul să solicite în instanța obligarea sa la încheierea acestuia, ca
o condiție prealabilă solicitării contravalorii prețului instalațiilor.
Pentru aceste considerente, instanța de apel
a considerat că se impune schimbarea în parte a sentinței, în sensul
respingerii capătului principal de cerere privind obligarea pârâtei la valoarea
neamortizată a instalațiilor, iar în temeiul principiului accesorium sequitur
principale, a respins și capătul accesoriu privind plata dobânzilor aferente
debitului principal.
În ceea ce privește penalitățile de 5% din
prețul cantității de produse necumpărate, calculate în temeiul art. 7 B lit. a)
din contracte, criticile apelantei sunt numai parțial fondate, astfel că
instanța a procedat la reducerea cuantumului sumei stabilite cu acest titlu de
către instanța de fond, de la suma de 43.647,495 euro la suma de 36.758,50
euro, care rezultă din completarea la raportul de expertiză contabilă întocmit
în faza de apel de către expertul contabil L.I. și necontestată de către
intimată. Nu se poate reține apărarea apelantei, în sensul că aceasta nu poate
fi obligată la contravaloarea penalităților, câtă vreme contractele au fost
reziliate din culpa sa, argumentele prezentate de instanță sub acest aspect în
prima parte a considerentelor fiind deplin aplicabile și în privința acestui
capăt de cerere.
S-a menținut dispoziția din sentință privind
soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii raportat la prevederile art.
720 pct. 1 C. proc. civ., hotărârea nefiind apelată sub acest aspect.
În privința cheltuielilor de judecată, față
de culpa procesuală a intimatei reclamantei, aceasta a fost obligată să
plătească apelantei pârâte suma de 32.650,38 lei cheltuieli de judecată
parțiale, din care suma de 20.000 lei reprezintă onorariu avocațial (diminuat
de instanță de la suma de 34.331 lei solicitată, în temeiul art. 274 alin. (3) C.
proc. civ., raportat la valoarea pricinii și munca depusă de avocat), 6856,1
lei onorariul de expertiză parțial și 5794,28 lei taxa judiciară de timbru și
timbru judiciar, corespunzătoare valorii pentru care pârâta a câștigat
procesul.
Împotriva deciziei curții de apel au declarat
recurs atât reclamanta, cât și pârâta.
Recurenta-reclamantă
SC L.R. SRL
Satu-Mare își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.
proc. civ. și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe
cale de consecință, modificarea deciziei curții de apel, în sensul respingerii
apelului declarat de pârâtă și al păstrării în tot a sentinței instanței de
fond, dispunând totodată obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
în apel și recurs.
Recurenta-reclamantă susține astfel în esență
că, prin cele două notificări comunicate clientului, distribuitorul și-a
manifestat opțiunea de reziliere a contractelor în temeiul art. 7 lit. a) și art.
2 lit. b) și de achitare de către client a sumelor datorate conform
contractelor, câtă vreme, prin ambele notificări se precizează și sumele
datorate de către client distribuitorului, arătându-se și modalitatea de calcul
prin tabelele anexate notificărilor, de unde rezultă explicit atât valoarea instalațiilor,
cât și calculul dobânzii raportat la cantitatea totală de lubrifianți cumpărată,
precum și calculul penalităților.
Din cele arătate, rezultă neîndoielnic că
instanța de apel este într-o gravă eroare, ca urmare a greșitei interpretări a
clauzei contractuale, atunci când susține că părțile urmau să-și exprime un nou
acord de voință prin însăși negocierea prețului instalațiilor, eludând
dispozițiile art. 969 C. civ., în condițiile în care contractele au fost legal
încheiate, cu respectarea principiului pacta sunt servanta.
Mai arată că, datorită acestui fapt în mod
greșit, lipsit de temei legal, instanța a luat în considerare raportul de
expertiză contabilă, efectuat la cererea apelantei pârâte, probă la efectuarea
căreia s-a opus invocând clauzele contractuale, expertiză pe baza căreia a fost
diminuată și suma pe care a solicitat-o cu titlu de penalități de 5% din prețul
cantităților de produse necumpărate, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 7 lit.
b) și lit. a) din contracte, penalizarea de 5% se calculează prin
raportare la prețul produselor rămase necumpărate pe baza listei oficiale de
prețuri a distribuitorului valabilă la data când a fost reziliat contractul.
În fine, din dezvoltarea motivelor de recurs
ar rezulta și că hotărârea Curții de apel cuprinde motive contradictorii, având
în vedere că deși formulează corect unele raționamente, ele nu se mai regăsesc
în concluziile desprinse din acestea.
Recurenta-pârâtă
SC U.M.R. SRL Otopeni
își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și
solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în
sensul admiterii apelului și respingerii în tot a cererii de chemare în
judecată, cu consecința înlăturării obligației de plată a sumei de 36.758,50 euro
cu titlu de penalități de 5% din prețul cantității de produse necumpărate,
reținută în mod nelegal în sarcina sa de către instanța de apel.
Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel
a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul
acestuia, aspect ce se circumscrie pe deplin motivului de recurs prevăzut de
dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. întrucât în mod eronat instanța a
reținut că a acceptat rezilierea contractelor atât timp cât în realitate nu s-a
făcut dovada vreunei acceptări din partea sa, iar, pe de altă parte, chiar și
în ipoteza unei astfel de acceptări, aceasta nu era oricum de natură să
transforme un pact comisoriu de grad I, cel mult II într-o clauză de reziliere
de drept a contractului, așa cum este aceea dată de incidența unui pact comisoriu
de ultim grad.
Arată că hotărârea a fost dată cu
interpretarea și aplicarea greșită a legii – motiv de recurs prevăzut de
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a solicitat instanței
să se pronunțe asupra rezilierii celor două contracte față de neîndeplinirea
obligațiilor de către pârâtă.
Or, instanța cu încălcarea principiului
disponibilității pe de-o parte a reținut culpa pârâtei, iar pe de alta, a
reținut în mod greșit existența unui pact comisoriu de grad IV ce ar fi condus
în opinia acesteia la o reziliere de drept, ceea ce face ca decizia pronunțată
să cuprindă și motive contradictorii.
În subsidiar, pentru ipoteza în care se va
aprecia că instanța de apel era datoare a analiza îndeplinire
culpabilă/neculpabilă a obligațiilor din contracte, consideră că în mod eronat
s-a procedat la obligarea sa la plata penalităților, apreciindu-se că
neexecutarea de către pârâtă a obligației de cumpărare a cantității de produse
convenite prin contract constituie o gravă încălcarea a termenilor contractuali
de natură să justifice rezilierea contractului de către distribuitor; faptul că
a cumpărat produse de la reclamantă este un fapt independent de voința sa,
determinat de o anumită conjunctură economică (încetarea unor contracte ale
sale cu terții contractanți, dificultăți economice etc.) și în niciun caz nu se
poate reține culpa sa.
În ceea ce privește recursul reclamantei
, se constată
următoarele:
Prima critică formulată de
recurenta-reclamantă, ce vizează greșita respingere de către curtea de apel a
capătului de cerere privind valoarea neamortizată a instalațiilor,
susținându-se în acest sens că reclamanta și-a manifestat opțiunea de reziliere
prin cele două notificări, cu precizare sumelor pe care trebuie să le primească
de la pârâtă, nemaifiind vorba, prin urmare, de exprimarea unui nou acord de
voință, respectiv încheierea unui nou contract, nu este întemeiată.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 12
A din contractele în discuție, în cazul rezilierii contractului din cauza
încălcării de către client a termenilor contractuali, clientul - la opțiunea
distribuitorului - va cumpăra instalațiile sau i le va returna
distribuitorului. În acest caz, prețul de achiziție va fi la valoarea de
achiziție redusă proporțional în timp, plus dobânda pe noua valoare calculată
la rata de bază calculată de banca centrală.
Interpretând judicios prevederile
contractuale mai sus menționate, în mod corect curtea de apel a apreciat ca
fiind întemeiate susținerile apelantei-pârâte în sensul că ne aflăm în prezența
unei promisiuni de vânzare-cumpărare prin care clientul s-a obligat să cumpere instalațiile
în cazul în care distribuitorul își va manifesta voința în acest sens la prețul
stabilit prin contract.
Tot corect s-a stabilit de către curtea de
apel că această promisiune de vânzare nu trebuie confundată cu vânzarea
propriu-zisă, fiind doar un antecontract care dă dreptul distribuitorului să
ceară încheierea contractului, or, reclamanta a solicitat achitarea prețului de
achiziție al instalațiilor conform art. 12 B din contracte, fără ca în
prealabil să se fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare, urmare a
operațiunii exprimate de distribuitor.
În consecință, corect s-a reținut că nefiind
încheiat un contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor și neoperând
transferul dreptului de proprietate al acestora în patrimoniul clientului,
reclamanta nu este îndeptățită la plata prețului instalațiilor și, drept
urmare, soluția de schimbare în parte a sentinței tribunalului, în sensul
respingerii capătului de cerere principal referitor la obligarea pârâtei la
valoarea neamortizată a investițiilor, iar ca expresie a aplicării principiului
accesorium siquitur principale și a capătului de cerere accesoriu privind
dobânzile aferente debitului principal, este de asemenea corectă.
Nici cea de-a doua critică formulată de
recurenta-reclamantă, potrivit căreia în mod greșit și lipsit de temei legal,
instanța de apel a luat în considerare raportul de expertiză contabilă întocmit
în apel pentru stabilirea cuantumului penalităților de 5%, probă la efectuarea
căreia recurenta-reclamantă susține că s-a opus, neconsiderând-o necesară, nu
este întemeiată, întrucât această critică poate privi eventual netemeinicia și
nu nelegalitatea hotărârii curții de apel și deci nu poate fi luată în
considerare de instanța de recurs, iar pe de altă parte, cu totul în subsidiar,
din actele dosarului nu rezultă că intimata ar fi contestat această probă.
Susținerile recurentei-reclamante conform
cărora hotărârea curții de apel ar conține motive contradictorii nu pot fi primite
întrucât nu se confirmă existența unor motive contradictorii în sensul
menționat care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ce privește recursul pârâtei,
se constată că prima
critică formulată de recurentă, în sensul că în mod eronat s-a reținut că a
acceptat rezilierea contractelor și chiar dacă ar fi acceptat-o, ar fi vorba
despre un pact comisoriu de grad I sau II și nu de gradul IV, nu este
întemeiată.
Astfel, este în afara oricărui dubiu că, prin
notificările din 23 februarie 2007 și 24 octombrie 2007, i s-a adus la
cunoștință clientului opțiunea distribuitorului, în temeiul art. 2 lit. b) și art.
7 lit. a) din contracte de a rezilia cele două contracte, ca urmare a
nerespectării obligației contractuale asumate de a cumpăra produse conform
graficului stabilit la încheierea contractelor.
La art. 12 lit. a) din contracte s-a stabilit
ca în situația rezilierii contractului de către reclamantă ca urmare a încălcării
de către pârâtă a obligațiilor asumate, la opțiunea reclamantei, fie va cumpăra
instalațiile, fie i le va returna, iar la art. 17 B lit. a) s-a prevăzut că
reclamanta este îndreptățită la solicitarea penalităților reprezentând 5% din
prețul produselor rămase necumpărate.
La art. 7 A lit. b) s-a prevăzut, cu caracter
exemplificativ ca fiind o încălcare gravă a termenilor contractuali și
neexecutarea de către client a obligației de cumpărare a cantității de produse
convenite prin contract, de natură să justifice rezilierea contractului de
către distribuitor.
De asemenea, părțile au inserat în
contractele încheiate un pact comisoriu, potrivit căreia s-a stabilit ca, în
caz de încălcare gravă a termenilor contractuali, fiecare parte are dreptul să
rezilieze contractul, cu efect imediat, printr-o notificare scrisă adresată
celeilalte părți.
Recurenta-pârâtă, contrar celor susținute,
respectiv că nu a acceptat rezilierea contractelor, a recunoscut că nu și-a
îndeplinit obligația de a achiziționa produse de la distribuitor așa cum s-a
angajat prin contract, dar a susținut că aceasta nu poate reprezenta o
încălcare gravă a termenilor contractuali.
Prin urmare, față de cele mai sus arătate, se
constată că susținerile recurentei-pârâte, prin invocarea dispozițiilor art. 304
pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, întrucât instanța de apel a dat o
corectă interpretare atât actului juridic dedus judecății, cât și clauzelor
contractuale, ce exprimă voința părților.
Nici criticile formulate prin invocarea dispozițiilor
art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, întrucât din cele mai sus
arătate rezultă cu evidență că în cauză nu poate fi vorba despre încălcarea principiului
disponibilității și nici că instanța de apel ar fi reținut eronat că
neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor sale constituie o gravă încălcare a
termenilor contractuali.
Astfel fiind, se constată că s-a apreciat
corect, cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, că neexecutarea de
către pârâtă a obligației de cumpărare de produse convenite prin contract constituie
o gravă încălcare a termenilor contractuali de natură să ducă la rezilierea
contractului de către distribuitor și să conducă la obligarea pârâtei la plata
de penalități.
Prin urmare, ne aflăm în prezența unei
neexecutări culpabile a obligațiilor contractuale din partea din partea
pârâtei, iar invocarea de către aceasta a unor motive pretins independente de
voința sa pentru a-și justifica neîndeplinirea obligațiilor cum ar fi o anumită
conjunctură economică, încetarea unor contracte cu terții contractuali,
dificultăți economice etc. nu sunt de natură de a o exonera de răspunderea
contractuală și de a determina înlăturarea culpei pentru nerespectarea
obligațiilor contractuale.
În consecință, reținându-se că recurentele nu
au invocat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și
limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă
la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca
fiind legală și vor fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de reclamanta SC L.R. SRL Satu Mare și de pârâta SC U.M.R. SRL
Otopeni împotriva Deciziei comerciale nr. 64/ C din 15 iunie 2010 a Curții de Apel
Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședința publică, astăzi 15 decembrie 2010.