ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4426/2010

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea comercială înregistrată în Dosar nr. 1043/83/2008 al Tribunalului Satu Mare, reclamanta SC L.R. SRL Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâta la plata contravalorii în lei a sumei de 139.925 dolari SUA calculate la cursul valutar din ziua plății, reprezentând valoarea neamortizată din instalațiile puse la dispoziție de către reclamantă pârâtei; a sumei de 39.180 dolari SUA reprezentând dobânda anuală de 7% pe timp de 4 ani; a sumei de 43.647,495 euro reprezentând penalitatea de 5% din prețul cantității de produse necumpărate conform art. 7 B) pct. a) din contract, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 969, 970 C. civ., art. 274 C. proc. civ., C. com. Într-un prim ciclu procesual, prin Sentința civilă nr. 278/LC/2008 pronunțată în dosarul susmenționat, a fost admisă acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată. Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 94 din 30 septembrie 2008 pronunțată în Dosar nr. 1043/83/C/2008 a admis apelul declarat de SC U.M.R. SRL și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând că judecata în fața primei instanțe a avut loc în lipsa pârâtei care nu a fost legal citată. În rejudecare, cauza a fost înregistrată în Dosarul nr. 4512/83/2008. Prin Sentința civilă nr. 197/ LC din 14 aprilie 2009, Tribunalul Satu Mare, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția invocată de pârâtă.

A admis acțiunea comercială formulată de reclamanta SC L.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL și, în consecință: A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 179.105 dolari SUA și 43.647,495 euro calculată la cursul valutar din data plății, cu titlu de pretenții. Fără cheltuieli de judecată. Pronunțându-se mai întâi, conform art. 137 C. proc. civ., asupra excepției neîndeplinirii procedurii concilierii directe prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., invocate de pârâtă, prima instanță a respins-o, apreciind excepția neîntemeiată. Cât privește fondul litigiului, având în vedere probele administrate în cauză prima instanță a constatat temeinicia acțiunii reclamantei.

Între părți au fost încheiate la data de 22 august 2003, respectiv 6 octombrie 2003 două contracte de vânzare-cumpărare în temeiul cărora pârâta s-a obligat să cumpere de la reclamantă o cantitate specificată de lubrifianți și produse similare acestora, iar reclamanta s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei anumite instalații cuprinse în anexa 2 la contractele menționate. Întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, reclamanta a procedat la rezilierea acestora în temeiul art. 7 A) din contracte.

Potrivit clauzelor contractuale cuprinse în art. 8, 11 și 12, instalațiile puse la dispoziție, de reclamantă rămân în proprietatea acesteia pe durata contractelor, iar în situația în care pârâta își îndeplinea obligațiile contractuale, respectiv de a cumpăra produse în cantitățile stipulate, la încetarea contractelor reclamanta avea obligația să transmită pârâtei proprietatea asupra acestora, iar potrivit art. 12 lit. a), în situația rezilierii contractului de către reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligațiilor asumate, la opțiunea reclamantei, fie va cumpăra instalațiile, fie i le va returna acesteia. Cum reclamanta a optat pentru prima variantă, este îndreptățită să solicite pârâtei prețul stipulat la art. 12 B), dreptul de opțiune fiind stipulat exclusiv în favoarea reclamantei, pârâta neputând opta pentru restituirea acestora.

De asemenea, în conformitate cu prevederea cuprinsă în art. 17 B) lit. a), reclamanta este îndreptățită și la solicitarea penalităților reprezentând 5% din prețul produselor rămase necumpărate. Prin Decizia nr. 64 din 15 iunie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis ca fondat apelul declarat de pârâta SC U.M.R. SRL împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC L.R. SRL în contradictoriu cu pârâta SC U.M.R. SRL. A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 36.758,50 euro calculată la cursul valutar din data plății cu titlu de penalități.

A respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantei. A menținut dispoziția din sentință privind soluționarea excepției. A obligat-o pe reclamanta intimată să-i plătească pârâtei-apelante suma de 32650,38 lei cheltuieli de judecată. În motivarea acestei soluții, în considerentele deciziei pronunțate, instanța de apel a reținut că: Părțile au inserat în contractele încheiate un pact comisoriu, în temeiul căruia s-a convenit ca, în caz de încălcare gravă a termenilor contractuali, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul, cu efect imediat, printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părți. Distribuitorul a uzat de acest drept, în condițiile în care a expediat clientului său două notificări, prima în data de 23 februarie 2007, iar a doua în data de 24 octombrie 2007, prin care a arătat că reziliază contractele încheiate.

Din corespondența purtată între părți, respectiv din procesul-verbal din data de 27 februarie 2007 și din adresa din 27 martie 2007, instanța a reținut că pârâta apelantă a acceptat rezilierea contractelor, în contextul în care a propus reclamantei intimate o întâlnire în vederea discutării prețului pentru vânzarea instalațiilor. În consecință, este nefondată susținerea apelantei, în sensul că nu ar fi operat rezilierea contractelor în baza notificării primite. În ceea ce privește temeinicia sentinței apelate sub aspectul admiterii capătului de cerere privind valoarea neamortizată a instalațiilor, instanța a reținut că, potrivit art. 12 A din contracte, în cazul rezilierii contractului din cauza încălcării de către client a termenilor contractuali, clientul – la opțiunea distribuitorului – va cumpăra instalațiile sau i le va returna distribuitorului.

În acest caz, prețul de achiziție va fi valoarea de achiziție redusă proporțional în timp, plus dobânda pe noua valoare calculată la rata de bază stabilită de banca centrală. În interpretarea acestor prevederi contractuale, instanța a apreciat ca fiind întemeiată susținerea apelantei, în sensul că acestea concretizează o promisiune de vânzare-cumpărare, prin care clientul s-a obligat să cumpere instalațiile în cazul în care distribuitorul își va manifesta voința în acest sens, la prețul stabilit prin contract. Această promisiune de vânzare nu poate fi confundată cu vânzarea propriu-zisă, întrucât, atâta timp cât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie contractul, vânzarea-cumpărarea nu poate fi considerată încheiată.

Promisiunea de vânzare-cumpărare stipulată în contractele încheiate este un antecontract, care dă dreptul distribuitorului să ceară încheierea contractului. Or, prin acțiunea formulată, reclamanta solicită achitarea prețului de achiziție al instalațiilor, calculat potrivit art. 12 B din contracte, fără, însă, ca în prealabil să se fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare ca urmare a opțiunii exprimate de distribuitor. Nu este vorba neapărat despre încheierea în formă scrisă a unui contract de vânzare-cumpărare, ci despre realizarea acord de voință în sensul vânzării-cumpărării. De remarcat că, în urma notificărilor expediate pârâtei apelante, aceasta a fost de acord în principiu cu achiziționarea instalațiilor, propunând și un preț de achiziție, însă negocierile dintre părți nu au fost continuate, acestea neajungând la un acord în privința transmiterii utilajelor în proprietatea pârâtei apelante.

Astfel, reclamanta nu poate pretinde plata prețului instalațiilor, câtă vreme nu s-a încheiat nici un contract de vânzare-cumpărare a respectivelor instalații, iar ca urmare nu a operat nici transferul dreptului de proprietate asupra acestora în patrimoniul clientului. Se impune ca, în ipoteza în care clientul refuză încheierea contractului, distribuitorul să solicite în instanța obligarea sa la încheierea acestuia, ca o condiție prealabilă solicitării contravalorii prețului instalațiilor. Pentru aceste considerente, instanța de apel a considerat că se impune schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii capătului principal de cerere privind obligarea pârâtei la valoarea neamortizată a instalațiilor, iar în temeiul principiului accesorium sequitur principale, a respins și capătul accesoriu privind plata dobânzilor aferente debitului principal.

În ceea ce privește penalitățile de 5% din prețul cantității de produse necumpărate, calculate în temeiul art. 7 B lit. a) din contracte, criticile apelantei sunt numai parțial fondate, astfel că instanța a procedat la reducerea cuantumului sumei stabilite cu acest titlu de către instanța de fond, de la suma de 43.647,495 euro la suma de 36.758,50 euro, care rezultă din completarea la raportul de expertiză contabilă întocmit în faza de apel de către expertul contabil L.I. și necontestată de către intimată. Nu se poate reține apărarea apelantei, în sensul că aceasta nu poate fi obligată la contravaloarea penalităților, câtă vreme contractele au fost reziliate din culpa sa, argumentele prezentate de instanță sub acest aspect în prima parte a considerentelor fiind deplin aplicabile și în privința acestui capăt de cerere.

S-a menținut dispoziția din sentință privind soluționarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii raportat la prevederile art. 720 pct. 1 C. proc. civ., hotărârea nefiind apelată sub acest aspect. În privința cheltuielilor de judecată, față de culpa procesuală a intimatei reclamantei, aceasta a fost obligată să plătească apelantei pârâte suma de 32.650,38 lei cheltuieli de judecată parțiale, din care suma de 20.000 lei reprezintă onorariu avocațial (diminuat de instanță de la suma de 34.331 lei solicitată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la valoarea pricinii și munca depusă de avocat), 6856,1 lei onorariul de expertiză parțial și 5794,28 lei taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, corespunzătoare valorii pentru care pârâta a câștigat procesul.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâta. Recurenta-reclamantă

SC L.R. SRL

Satu-Mare își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, modificarea deciziei curții de apel, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă și al păstrării în tot a sentinței instanței de fond, dispunând totodată obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel și recurs.

Recurenta-reclamantă susține astfel în esență că, prin cele două notificări comunicate clientului, distribuitorul și-a manifestat opțiunea de reziliere a contractelor în temeiul art. 7 lit. a) și art. 2 lit. b) și de achitare de către client a sumelor datorate conform contractelor, câtă vreme, prin ambele notificări se precizează și sumele datorate de către client distribuitorului, arătându-se și modalitatea de calcul prin tabelele anexate notificărilor, de unde rezultă explicit atât valoarea instalațiilor, cât și calculul dobânzii raportat la cantitatea totală de lubrifianți cumpărată, precum și calculul penalităților.

Din cele arătate, rezultă neîndoielnic că instanța de apel este într-o gravă eroare, ca urmare a greșitei interpretări a clauzei contractuale, atunci când susține că părțile urmau să-și exprime un nou acord de voință prin însăși negocierea prețului instalațiilor, eludând dispozițiile art. 969 C. civ., în condițiile în care contractele au fost legal încheiate, cu respectarea principiului pacta sunt servanta.

Mai arată că, datorită acestui fapt în mod greșit, lipsit de temei legal, instanța a luat în considerare raportul de expertiză contabilă, efectuat la cererea apelantei pârâte, probă la efectuarea căreia s-a opus invocând clauzele contractuale, expertiză pe baza căreia a fost diminuată și suma pe care a solicitat-o cu titlu de penalități de 5% din prețul cantităților de produse necumpărate, câtă vreme, potrivit dispozițiilor art. 7 lit. b) și lit. a) din contracte, penalizarea de 5% se calculează prin raportare la prețul produselor rămase necumpărate pe baza listei oficiale de prețuri a distribuitorului valabilă la data când a fost reziliat contractul. În fine, din dezvoltarea motivelor de recurs ar rezulta și că hotărârea Curții de apel cuprinde motive contradictorii, având în vedere că deși formulează corect unele raționamente, ele nu se mai regăsesc în concluziile desprinse din acestea.

Recurenta-pârâtă SC U.M.R. SRL Otopeni își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu consecința înlăturării obligației de plată a sumei de 36.758,50 euro cu titlu de penalități de 5% din prețul cantității de produse necumpărate, reținută în mod nelegal în sarcina sa de către instanța de apel. Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul acestuia, aspect ce se circumscrie pe deplin motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. întrucât în mod eronat instanța a reținut că a acceptat rezilierea contractelor atât timp cât în realitate nu s-a făcut dovada vreunei acceptări din partea sa, iar, pe de altă parte, chiar și în ipoteza unei astfel de acceptări, aceasta nu era oricum de natură să transforme un pact comisoriu de grad I, cel mult II într-o clauză de reziliere de drept a contractului, așa cum este aceea dată de incidența unui pact comisoriu de ultim grad. Arată că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii – motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu a solicitat instanței să se pronunțe asupra rezilierii celor două contracte față de neîndeplinirea obligațiilor de către pârâtă.

Or, instanța cu încălcarea principiului disponibilității pe de-o parte a reținut culpa pârâtei, iar pe de alta, a reținut în mod greșit existența unui pact comisoriu de grad IV ce ar fi condus în opinia acesteia la o reziliere de drept, ceea ce face ca decizia pronunțată să cuprindă și motive contradictorii.

În subsidiar, pentru ipoteza în care se va aprecia că instanța de apel era datoare a analiza îndeplinire culpabilă/neculpabilă a obligațiilor din contracte, consideră că în mod eronat s-a procedat la obligarea sa la plata penalităților, apreciindu-se că neexecutarea de către pârâtă a obligației de cumpărare a cantității de produse convenite prin contract constituie o gravă încălcarea a termenilor contractuali de natură să justifice rezilierea contractului de către distribuitor; faptul că a cumpărat produse de la reclamantă este un fapt independent de voința sa, determinat de o anumită conjunctură economică (încetarea unor contracte ale sale cu terții contractanți, dificultăți economice etc.) și în niciun caz nu se poate reține culpa sa.

În ceea ce privește recursul reclamantei , se constată următoarele: Prima critică formulată de recurenta-reclamantă, ce vizează greșita respingere de către curtea de apel a capătului de cerere privind valoarea neamortizată a instalațiilor, susținându-se în acest sens că reclamanta și-a manifestat opțiunea de reziliere prin cele două notificări, cu precizare sumelor pe care trebuie să le primească de la pârâtă, nemaifiind vorba, prin urmare, de exprimarea unui nou acord de voință, respectiv încheierea unui nou contract, nu este întemeiată. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 12 A din contractele în discuție, în cazul rezilierii contractului din cauza încălcării de către client a termenilor contractuali, clientul - la opțiunea distribuitorului - va cumpăra instalațiile sau i le va returna distribuitorului.

În acest caz, prețul de achiziție va fi la valoarea de achiziție redusă proporțional în timp, plus dobânda pe noua valoare calculată la rata de bază calculată de banca centrală. Interpretând judicios prevederile contractuale mai sus menționate, în mod corect curtea de apel a apreciat ca fiind întemeiate susținerile apelantei-pârâte în sensul că ne aflăm în prezența unei promisiuni de vânzare-cumpărare prin care clientul s-a obligat să cumpere instalațiile în cazul în care distribuitorul își va manifesta voința în acest sens la prețul stabilit prin contract.

Tot corect s-a stabilit de către curtea de apel că această promisiune de vânzare nu trebuie confundată cu vânzarea propriu-zisă, fiind doar un antecontract care dă dreptul distribuitorului să ceară încheierea contractului, or, reclamanta a solicitat achitarea prețului de achiziție al instalațiilor conform art. 12 B din contracte, fără ca în prealabil să se fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare, urmare a operațiunii exprimate de distribuitor.

În consecință, corect s-a reținut că nefiind încheiat un contract de vânzare-cumpărare a instalațiilor și neoperând transferul dreptului de proprietate al acestora în patrimoniul clientului, reclamanta nu este îndeptățită la plata prețului instalațiilor și, drept urmare, soluția de schimbare în parte a sentinței tribunalului, în sensul respingerii capătului de cerere principal referitor la obligarea pârâtei la valoarea neamortizată a investițiilor, iar ca expresie a aplicării principiului accesorium siquitur principale și a capătului de cerere accesoriu privind dobânzile aferente debitului principal, este de asemenea corectă.

Nici cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă, potrivit căreia în mod greșit și lipsit de temei legal, instanța de apel a luat în considerare raportul de expertiză contabilă întocmit în apel pentru stabilirea cuantumului penalităților de 5%, probă la efectuarea căreia recurenta-reclamantă susține că s-a opus, neconsiderând-o necesară, nu este întemeiată, întrucât această critică poate privi eventual netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii curții de apel și deci nu poate fi luată în considerare de instanța de recurs, iar pe de altă parte, cu totul în subsidiar, din actele dosarului nu rezultă că intimata ar fi contestat această probă. Susținerile recurentei-reclamante conform cărora hotărârea curții de apel ar conține motive contradictorii nu pot fi primite întrucât nu se confirmă existența unor motive contradictorii în sensul menționat care să atragă aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În ce privește recursul pârâtei, se constată că prima critică formulată de recurentă, în sensul că în mod eronat s-a reținut că a acceptat rezilierea contractelor și chiar dacă ar fi acceptat-o, ar fi vorba despre un pact comisoriu de grad I sau II și nu de gradul IV, nu este întemeiată. Astfel, este în afara oricărui dubiu că, prin notificările din 23 februarie 2007 și 24 octombrie 2007, i s-a adus la cunoștință clientului opțiunea distribuitorului, în temeiul art. 2 lit. b) și art. 7 lit. a) din contracte de a rezilia cele două contracte, ca urmare a nerespectării obligației contractuale asumate de a cumpăra produse conform graficului stabilit la încheierea contractelor.

La art. 12 lit. a) din contracte s-a stabilit ca în situația rezilierii contractului de către reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligațiilor asumate, la opțiunea reclamantei, fie va cumpăra instalațiile, fie i le va returna, iar la art. 17 B lit. a) s-a prevăzut că reclamanta este îndreptățită la solicitarea penalităților reprezentând 5% din prețul produselor rămase necumpărate. La art. 7 A lit. b) s-a prevăzut, cu caracter exemplificativ ca fiind o încălcare gravă a termenilor contractuali și neexecutarea de către client a obligației de cumpărare a cantității de produse convenite prin contract, de natură să justifice rezilierea contractului de către distribuitor. De asemenea, părțile au inserat în contractele încheiate un pact comisoriu, potrivit căreia s-a stabilit ca, în caz de încălcare gravă a termenilor contractuali, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul, cu efect imediat, printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părți.

Recurenta-pârâtă, contrar celor susținute, respectiv că nu a acceptat rezilierea contractelor, a recunoscut că nu și-a îndeplinit obligația de a achiziționa produse de la distribuitor așa cum s-a angajat prin contract, dar a susținut că aceasta nu poate reprezenta o încălcare gravă a termenilor contractuali. Prin urmare, față de cele mai sus arătate, se constată că susținerile recurentei-pârâte, prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, întrucât instanța de apel a dat o corectă interpretare atât actului juridic dedus judecății, cât și clauzelor contractuale, ce exprimă voința părților. Nici criticile formulate prin invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu sunt întemeiate, întrucât din cele mai sus arătate rezultă cu evidență că în cauză nu poate fi vorba despre încălcarea principiului disponibilității și nici că instanța de apel ar fi reținut eronat că neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor sale constituie o gravă încălcare a termenilor contractuali. Astfel fiind, se constată că s-a apreciat corect, cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, că neexecutarea de către pârâtă a obligației de cumpărare de produse convenite prin contract constituie o gravă încălcare a termenilor contractuali de natură să ducă la rezilierea contractului de către distribuitor și să conducă la obligarea pârâtei la plata de penalități.

Prin urmare, ne aflăm în prezența unei neexecutări culpabile a obligațiilor contractuale din partea din partea pârâtei, iar invocarea de către aceasta a unor motive pretins independente de voința sa pentru a-și justifica neîndeplinirea obligațiilor cum ar fi o anumită conjunctură economică, încetarea unor contracte cu terții contractuali, dificultăți economice etc. nu sunt de natură de a o exonera de răspunderea contractuală și de a determina înlăturarea culpei pentru nerespectarea obligațiilor contractuale. În consecință, reținându-se că recurentele nu au invocat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

să conducă la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și vor fi respinse ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta SC L.R. SRL Satu Mare și de pârâta SC U.M.R. SRL Otopeni împotriva Deciziei comerciale nr. 64/ C din 15 iunie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 decembrie 2010.