ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 456/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC T.S.M. SRL, a chemat în judecată pe pârâtele F.R.T. Bihor și SC P. SRL solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de închiriere încheiate între pârâte și evacuarea acestora din spațiu. Tribunalul Bihor, prin sentința nr. 284/Com din 16 martie 2010, a respins acțiunea reclamantei și cererile pârâtelor pentru acordarea cheltuielilor de judecată. Instanța de fond a reținut în esență că între reclamantă și pârâta F.R.T. a fost încheiat un contract de închiriere având ca obiect Hotelul Tineretului. În litigiul apărut între cele două părți, la 17 ianuarie 2008 Tribunalul Bihor a dispus rezilierea contractului și evacuarea reclamantei, după care, la 27 mai 2008 și 15 octombrie 2008 au fost încheiate contractele de închiriere între cele două pârâte.

Ulterior, la data de 17 ianuarie 2009, Curții de Apel Oradea prin decizia nr. 12/2009 a modificat sentința din 17 ianuarie 2008 și a respins cererea de reziliere a contractului între reclamantă și pârâta F.R.T. și a respins cererea de evacuare. A mai reținut instanța de fond că cele două contracte a căror nulitate se cere a fi constatată nu sunt lovite de nulitate absolută, scopul încheierii lor (până la soluționarea irevocabilă a litigiului cu reclamanta) fiind determinat de scopul economic al Fundației pentru Tineret, nicidecum fraudarea intereselor reclamantei. Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 83 din 14 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei considerând că nulitatea absolută, ca sancțiune a efectelor celor două contracte încheiate de pârâte, fiind neîntemeiată.

Normele de ordine publică nu au fost încălcate, iar nerespectarea obligațiilor contractuale atrage o răspundere contractuală. Modificarea situației de fapt ulterioară încheierii contractelor a căror nulitate se cere, nu poate constitui motiv de nulitate absolută. Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține, în expunerea situației de fapt, că pârâtele au încheiat contractele înainte ca instanța de fond să se pronunțe asupra rezilierii contractului încheiat în anul 1995 și evacuării, au cunoscut situația imobilului și prin viclenie și abuzuri au încercat să o înlăture din spațiul închiriat.

Mai susține recurenta că singurul motiv de nulitate a contractelor încheiate de pârâte era frauda la lege întrucât au fost încheiate cu rea-credință și viclenie, scopul urmărit fiind ilicit și imoral. Critica deciziei atacate este susținută de recurentă și pe contradicțiile în motivarea acesteia, în sensul că, deși reține reaua-credință a pârâtelor, consideră nerelevantă decizia nr. 81/2009 a Curții de Apel Oradea. Recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce se vor expune. Între cazurile de nulitate a actului juridic, frauda la lege se distinge prin specificitatea conținutului său: aplicarea de către părți a unei norme legale într-un raport juridic, în scopul eludării unei alte norme imperative.

Astfel, condiția esențială a existenței fraudei la lege este eludarea unei norme imperative, condiție pe care reclamanta recurentă nu a avut-o în vedere când a solicitat constatarea nulității unor acte juridice, încheiate în considerarea principiului consensualismului și a normelor supletive. În acest sens, instanța de apel a analizat incidența dispozițiilor art. 970 C. civ., nerespectarea îndatoririlor asumate de debitor acordând creditorului dreptul de a obține îndeplinirea corectă a obligației și în caz contrar la dezdăunare. Reaua-credință a părților care încheie acte juridice în detrimentul intereselor unor terți nu poate căpăta aspectul fraudei la lege, decât în condițiile în care norma ce se dorește a fi eludată este imperativă.

În raportul juridic dedus judecății, specificitatea constă în aceea că pârâta SC P. SRL a încheiat contract de subînchiriere cu reclamanta, pentru ca, după apariția litigiilor dintre proprietar și locatar, să încheie contract de închiriere cu proprietarul, încercând astfel să-și conserve un drept locativ față de celelalte două părți. Acesta este de altfel și motivul pentru care instanțele de fond, judicios au considerat că actele juridice încheiate de cele două pârâte nu sunt lovite de nulitate absolută. Pe de altă parte, în aspectele legate de evacuarea pârâtelor se distinge situația proprietarului, căruia îi poate fi atrasă răspunderea contractuală pentru exercițiul abuziv al prerogativelor dreptului de proprietate și situația locatarului sau sublocatarului care pune în discuție analiza titlurilor locative.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 83/A-C din 14 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.S.M. SRL Oradea împotriva deciziei nr. 83/2010- A/C din 14 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.