ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 456/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 456/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta SC T.S.M. SRL, a chemat în judecată

pe pârâtele F.R.T. Bihor și SC P. SRL solicitând să se constate nulitatea

absolută a contractelor de închiriere încheiate între pârâte și evacuarea

acestora din spațiu.

Tribunalul Bihor, prin sentința nr. 284/Com

din 16 martie 2010, a respins acțiunea reclamantei și cererile pârâtelor pentru

acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a reținut în esență

că între reclamantă și pârâta F.R.T. a fost încheiat un contract de închiriere

având ca obiect Hotelul Tineretului. În litigiul apărut între cele două părți,

la 17 ianuarie 2008 Tribunalul Bihor a dispus rezilierea contractului și

evacuarea reclamantei, după care, la 27 mai 2008 și 15 octombrie 2008 au fost

încheiate contractele de închiriere între cele două pârâte.

Ulterior, la data de 17 ianuarie

2009, Curții de Apel Oradea prin decizia nr. 12/2009 a modificat sentința din

17 ianuarie 2008 și a respins cererea de reziliere a contractului între

reclamantă și pârâta F.R.T. și a respins cererea de evacuare.

A mai reținut instanța de fond că

cele două contracte a căror nulitate se cere a fi constatată nu sunt lovite de

nulitate absolută, scopul încheierii lor (până la soluționarea irevocabilă a

litigiului cu reclamanta) fiind determinat de scopul economic al Fundației

pentru Tineret, nicidecum fraudarea intereselor reclamantei.

Curtea de Apel Oradea, prin decizia

nr. 83 din 14 septembrie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei

considerând că nulitatea absolută, ca sancțiune a efectelor celor două

contracte încheiate de pârâte, fiind neîntemeiată. Normele de ordine publică nu

au fost încălcate, iar nerespectarea obligațiilor contractuale atrage o

răspundere contractuală. Modificarea situației de fapt ulterioară încheierii

contractelor a căror nulitate se cere, nu poate constitui motiv de nulitate

absolută.

Împotriva deciziei astfel

pronunțate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține, în expunerea

situației de fapt, că pârâtele au încheiat contractele înainte ca instanța de

fond să se pronunțe asupra rezilierii contractului încheiat în anul 1995 și

evacuării, au cunoscut situația imobilului și prin viclenie și abuzuri au

încercat să o înlăture din spațiul închiriat.

Mai susține recurenta că singurul

motiv de nulitate a contractelor încheiate de pârâte era frauda la lege

întrucât au fost încheiate cu rea-credință și viclenie, scopul urmărit fiind

ilicit și imoral.

Critica deciziei atacate este

susținută de recurentă și pe contradicțiile în motivarea acesteia, în sensul

că, deși reține reaua-credință a pârâtelor, consideră nerelevantă decizia nr. 81/2009

a Curții de Apel Oradea.

Recursul este nefondat și va fi

respins, pentru considerentele ce se vor expune.

Între cazurile de nulitate a actului

juridic, frauda la lege se distinge prin specificitatea conținutului său:

aplicarea de către părți a unei norme legale într-un raport juridic, în scopul

eludării unei alte norme imperative. Astfel, condiția esențială a existenței

fraudei la lege este eludarea unei norme imperative, condiție pe care

reclamanta recurentă nu a avut-o în vedere când a solicitat constatarea

nulității unor acte juridice, încheiate în considerarea principiului

consensualismului și a normelor supletive.

În acest sens, instanța de apel a

analizat incidența dispozițiilor art. 970 C. civ., nerespectarea îndatoririlor

asumate de debitor acordând creditorului dreptul de a obține îndeplinirea

corectă a obligației și în caz contrar la dezdăunare.

Reaua-credință a părților care

încheie acte juridice în detrimentul intereselor unor terți nu poate căpăta

aspectul fraudei la lege, decât în condițiile în care norma ce se dorește a fi

eludată este imperativă.

În raportul juridic dedus judecății,

specificitatea constă în aceea că pârâta SC P. SRL a încheiat contract de

subînchiriere cu reclamanta, pentru ca, după apariția litigiilor dintre

proprietar și locatar, să încheie contract de închiriere cu proprietarul,

încercând astfel să-și conserve un drept locativ față de celelalte două părți.

Acesta este de altfel și motivul pentru care instanțele de fond, judicios au

considerat că actele juridice încheiate de cele două pârâte nu sunt lovite de

nulitate absolută.

Pe de altă parte, în aspectele

legate de evacuarea pârâtelor se distinge situația proprietarului, căruia îi

poate fi atrasă răspunderea contractuală pentru exercițiul abuziv al

prerogativelor dreptului de proprietate și situația locatarului sau

sublocatarului care pune în discuție analiza titlurilor locative.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor

art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca

nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 83/A-C din 14 septembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC T.S.M.

SRL Oradea împotriva deciziei nr. 83/2010- A/C din 14 septembrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

2

februarie 2011.