ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 120/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 848 din 30 martie 2009 Tribunalul Comercial Mureș a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Sighișoara, în numele Municipiului Sighișoara, reprezentat de primar I.D.D., a respins acțiunea reclamantei SC D.P. SA București și cererea acestei privind acordarea cheltuielilor de judecată și a obligat-o pe reclamantă să-i plătească pârâtei 180.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Sentința mai sus menționată a fost atacată cu apel de reclamanta SC D.P. SA București.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul, obligând-o pe apelantă să plătească intimatului Consiliul Local al Municipiului Sighișoara suma de 59500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, așa cum rezultă din decizia nr. 5/A din 19 ianuarie 2010. Reclamanta a declarat recurs împotriva hotărârii instanței de apel pe care și l-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și în considerarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, dacă vor fi identificate motive corespunzătoare, casarea integrală a acesteia și trimiterea spre rejudecare instanței competente, cu cheltuieli de judecată.

A arătat de asemenea că în ipoteza menținerii soluției instanței de apel pe fondul cauzei, se impune a se constata că onorariul avocațial aprobat intimatei la fond și apel, este nepotrivit de mare, nerezonabil, inechitabil și abuziv raportat la munca depusă și condițiile efective ale desfășurării procesului, împrejurare față de care a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Analizând cererea de recurs Curtea constată că motivele pentru care a fost exercitată această cale de atac privesc situația de fapt, vizând netemeinicia deciziei, din dezvoltarea acestora nerezultând în ce constă nelegalitatea deciziei atacate.

Astfel, prin motivele de recurs a cerut ca instanța de apel să verifice argumentațiile din motivele de apel depuse în 12 octombrie 2009 și notele scrise depuse în 7 decembrie 2009 pentru a se constata că instanța de apel a trunchiat substanțial conținutul susținerilor din apel, invocând contradicția între considerente și dispozitiv referitoare la taxa judiciară de timbru. A arătat în continuare că instanța de apel a dat o hotărâre netemeinică, interpretând greșit actele deduse judecății precum și consecințele legale ce decurgeau din respectivele acte, nevalorificând corect actele existente, atunci când a afirmat că beneficiara aportului și-a asumat riscuri în deplină cunoștință de cauză privind imposibilitatea realizării obiectului de activitate constând în parc tematic de distracții D.P.

și că toate probele furnizate susțin contrariul aprecierilor instanțelor de apel, învederând cel puțin patru surse legale din care rezultă indubitabil că societatea niciodată nu a fost în măsură să anticipeze că aportul în teren al intimatei este complet neutil societății potrivit scopului destinat, datorită unor prohibiții sau restricții legale ce făceau imposibilă exploatarea integrală a terenului aportat: Studiul de prefezabilitate, Raportul preliminar de evaluare a terenului aferent Parcului de distracții tematic D.L., realizat de către Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Turism, Studiul de fezabilitate având drept obiectiv oportunitatea realizării investiției Parcul de Distrații D.P.

și Hotărârea nr. 104 din 22 august 2001 a Consiliului Local al Municipiului Sighișoara, cu avizele favorabile de la toate comisiile de specialitate din cadrul Consiliului Local al Municipiului Sighișoara, autoritatea administrativă teritorială fiind singura care știa sau ar fi trebuit să știe care este regimul juridic complex al terenului propriu aportat. De asemenea recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o gravă eroare de apreciere a obligațiilor legale ale comisiilor de specialitate din cadrul Consiliului Local al Municipiului Sighișoara când a afirmat că de fapt concluziile studiilor au justificat, confirmat chiar, avizele favorabile ale comisiilor de specialitate din cadrul Consiliului Local al Municipiului Sighișoara, fiind evident că acele avize favorabile au fost date de către comisiile de specialitate ale intimatei fără respectarea legii.

A susținut în continuare că instanța de apel a interpretat greșit semnificația Studiului de prefezabilitate neputând fi acceptată aprecierea instanței cum că la data constituirii societății aportul în natură nu era o certitudine întrucât reprezentarea intimatei în capitalul social al recurentei a fost de 95% la înființarea societății și de 99,99% după majorarea capitalului social cu terenul intimatei, existând un control deplin asupra implementării planurilor de afaceri în legătură cu terenurile acesteia și că actele din care rezultă starea de fapt și de drept prin raportare la dispozițiile art. 1352 C. civ. au fost interpretate greșit, concluzionând eronat în sensul inexistenței obligației de garanție pentru vicii, fiind evident că bunul aportat era impropriu folosinței conform destinației și imposibil de utilizat, rămânând pierderile generate de cheltuielile efectuate în legătură directă cu terenul aportat, ceea ce justifică solicitarea de daune interese.

A criticat decizia instanței de apel și în sensul că raportul de expertiză efectuat în cauză nu a fost valorificat, fiind ignorată o probă fundamentală pentru soluționarea acestui caz, instanța pronunțând o hotărâre nefundamentată juridic, cu încălcarea și aplicarea greșită raportată la situația existentă, a dispozițiilor art. 18 din Actul constitutiv autentificat cu nr. 2632 din 23 iunie 2001 și art. 127 din Legea nr. 31/1990, neprecizând însă în ce a constat această încălcare sau aplicare greșită și nu a coroborat Hotărârea CA nr. 1 din 17 aprilie 2003 prin care s-a probat schimbarea obiectului de activitate al societății, cu Hotărârea Consiliului Local nr. 42 din 17 aprilie 2003 a CLS prin care s-a aprobat retragerea CLS din societate și cu dispozițiile art. 127 din Legea nr. 31/1990, retragerea intimatei din societate efectuându-se odată cu retragerea întregului teren aportat, fără ca intimata să contribuie, proporțional cu reprezentarea sa în capitalul social al societății, la suportarea pierderilor generate de cheltuielile deja angajate de societate în directă legătură cu terenul, ca urmare a diverselor contracte de prestări servicii sau pentru alte demersuri obligatorii pentru realizarea proiectului Parcului tematic de distracții D.P.

În legătură cu cheltuielile de judecată, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel a fost nefundamentată întrucât durata prestării serviciului de asistență juridică nu poate fi acceptată, fiind prelungită datorită excepțiilor ridicate de către intimată și a timpului îndelungat care s-a pierdut fără a se găsi un expert contabil care să accepte realizarea expertizei, la aceasta adăugându-se și conexare a două dosare existente între aceleași părți, fiind invocată și jurisprudența CEDO. Conform art. 137 C. proc. civ. Înalta Curte se va pronunța mai întâi asupra excepției invocată din oficiu, privind nulitatea recursului, constatând următoarele: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Art. 306 alin. (2) și (3) C. proc. civ. prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de către instanța de judecată și că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) același cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor și cum recurenta nu s-a conformat acestor exigențe legale, având în vedere, deopotrivă, și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. și că motivele dezvoltate de recurentă nu pot fi încadrate în niciunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., neputând fi acoperită nulitatea recursului conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția invocată și va constata nulitatea cererii de recurs dedusă judecății. Conform art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenții, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Intimatul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI Sighișoara a formulat cerere prin care a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 49600 lei anexând factura fiscală în copie xerox, împrejurare față de care Curtea, constatând că dovada efectuării cheltuielilor nu au fost depuse în original, va respinge cererea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanta SC D.P. SA București împotriva deciziei nr. 5/A din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Respinge cererea formulată de intimata pârâtă CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI SIGHISOARA privind cheltuielile de judecată. Irevocabilă Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 ianuarie 2011.