ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3982/2010

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 4182 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VlII-a

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții O.N.

și O.A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești

- Direcția Cetățenie, ca rămasă fără obiect.

A admis

acțiunea formulată de O.R. și a obligat pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești - Direcția Cetățenie să soluționeze cererea

reclamantului O.R. privind redobândirea cetățeniei române, precum și la plata

sumei de 163 RON cheltuieli de judecată către reclamantul O.R.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din actele dosarului rezultă că

cererile reclamanților O.N. și O.A. au fost examinate și avizate pozitiv de Comisia

pentru cetățenie în ședința din data de 29 iulie 2009, sens în care s-a

întocmit raportul prevăzut de art. 17 și 18 din Legea nr. 21/1991, în care s-a

menționat îndeplinirea condițiilor legale pentru redobândirea cetățeniei

române.

Referitor

la cererea formulată de reclamantul O.R., prima instanță a reținut că, deși a

fost înregistrată la autoritatea pârâtă încă din anul 2003, până în prezent

aceasta nu a fost soluționată, această întârziere de 6 ani de zile nefiind

justificată de către pârât, astfel încât s-a constatat încălcarea termenului

rezonabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Î

mpotriva

acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul

Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul

arată că parcurgerea procedurii speciale prevăzută de lege pentru soluționarea

cererilor având ca obiect cetățenia română necesită o perioadă de timp mai

mare, perioadă care depinde de mai mulți factori independenți de voința

instituției învestite de lege cu soluționarea cererilor având acest obiect.

S-a mai

arătat că în cauză nu poate fi vorba de un refuz nejustificat, având în vedere

că Președintele Comisie a stabilit termen pentru soluționarea cererii

reclamantului O.R. la data de 18 februarie 2010, iar prin Legea nr. 354/2009 de

aprobare a O.U.G. nr. 36/2009 s-a stabilit un termen de 5 luni de la data

rezoluției președintelui Comisie pentru soluționarea cererii de redobândire a

cetățeniei române, autoritatea pârâtă fiind astfel repusă în termen.

A doua

critică formulată de recurent vizează greșita obligare la plata cheltuielilor

de judecată, având în vedere că autoritatea pârâtă nu a fost pusă în

întârziere, Ministerul Justiției neaflându-se în culpă.

Examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Prevederile

art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și

completată prin Legea nr. 262/2007, statuează că „orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat cât și public".

Așa cum

corect a reținut și instanța de fond, reclamantul -intimat s-a adresat în mai

multe rânduri, solicitând redobândirea cetățeniei române, în temeiul Legii nr.

21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Problema

care se impune a fi rezolvată în cauza de față este legată de termenul în care

autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei

române.

Din

lecturarea Legii nr. 21/1991 rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a

stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare,

în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor

art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la

data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002,

potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de

cetățenie".

Doctrina

europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil" este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi

ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră,

respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de

la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în

considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său

rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii,

adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă

rigoare realizării unei durate rezonabile.

Înalta

Curte nu va retine nici susținerile recurentului, formulate în motivele de

recurs, respectiv că cererea reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv

de Comisia pentru cetățenie.

Din actele

și lucrările dosarului rezultă că nici în fața instanței de fond și nici în

recurs, recurentul nu a făcut dovada celor susținute în motivele de recurs și

oricum data stabilită pentru soluționarea cererii este ulterioară pronunțării

hotărârii atacate și chiar înregistrării prezentei cereri de recurs.

Astfel,

potrivit adresei nr. 12209/DC din 22 ianuarie 2010 emisă de Ministerul

Justiției, verificarea îndeplinirii condițiilor pentru aprobarea cererii de

redobândire a cetățeniei române formulată de intimatul-reclamant a fost

programată în ședința din 18 octombrie 2010.

Înalta

Curte constată că demersurile efective ale pârâtului-recurent în sensul

soluționării cererii reclamantului au intervenit după sesizarea instanței de

fond de către acesta, și, în plus, recurentul-pârât nu a mai depus alte

înscrisuri doveditoare ale avizării cererii reclamantului, suplimentar față de

adresa emisă de către unul dintre departamentele sale, situație în care, sub

acest aspect, nu sunt motive pentru reformarea hotărârii instanței de fond.

Reclamantul-intimat

a depus cererea de redobândire a cetățeniei române încă din anul 2003, fără ca

această cerere să fi fost procesată de către autoritatea pârâtă până la

momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, context în care în mod

corect a reținut instanța de fond incidența art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 sub aspectul nesoluționării cererii reclamantului într-un termen

rezonabil.

În acest

context, soluția instanței de fond este legală și se impune a fi menținută.

În ceea ce

privește motivul de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată se

constată că aceasta nu este întemeiat.

În

conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de

judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca

fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii

pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.

Or, în

cauza dedusă judecății, rezultă fără putință de tăgadă că instituția recurentă

a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii

acțiunii reclamantului și văzând dispozițiile art. 275 C. proc. civ., Înalta

Curte a constatat că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă.

De altfel,

este consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea

cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă

întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa

procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata

cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii

cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata,

cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera

vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un

termen rezonabil.

Culpa

recurentului a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate

diligentele pentru a verifica stadiul cererii intimatei-reclamante și să

comunice un răspuns în acest sens.

Orice

amânare în soluționarea cererii reclamantei a însemnat depășirea termenului

rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a

fost intentat autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai

dacă cererea reclamantei ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea

cererii de chemare în judecată.

Pentru

aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Justiției, împotriva Sentinței civile nr. 4182

din 26 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2010.