ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3982/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4182 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții O.N. și O.A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești - Direcția Cetățenie, ca rămasă fără obiect. A admis acțiunea formulată de O.R. și a obligat pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești - Direcția Cetățenie să soluționeze cererea reclamantului O.R. privind redobândirea cetățeniei române, precum și la plata sumei de 163 RON cheltuieli de judecată către reclamantul O.R. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din actele dosarului rezultă că cererile reclamanților O.N.

și O.A. au fost examinate și avizate pozitiv de Comisia pentru cetățenie în ședința din data de 29 iulie 2009, sens în care s-a întocmit raportul prevăzut de art. 17 și 18 din Legea nr. 21/1991, în care s-a menționat îndeplinirea condițiilor legale pentru redobândirea cetățeniei române. Referitor la cererea formulată de reclamantul O.R., prima instanță a reținut că, deși a fost înregistrată la autoritatea pârâtă încă din anul 2003, până în prezent aceasta nu a fost soluționată, această întârziere de 6 ani de zile nefiind justificată de către pârât, astfel încât s-a constatat încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Î mpotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul arată că parcurgerea procedurii speciale prevăzută de lege pentru soluționarea cererilor având ca obiect cetățenia română necesită o perioadă de timp mai mare, perioadă care depinde de mai mulți factori independenți de voința instituției învestite de lege cu soluționarea cererilor având acest obiect. S-a mai arătat că în cauză nu poate fi vorba de un refuz nejustificat, având în vedere că Președintele Comisie a stabilit termen pentru soluționarea cererii reclamantului O.R. la data de 18 februarie 2010, iar prin Legea nr. 354/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 36/2009 s-a stabilit un termen de 5 luni de la data rezoluției președintelui Comisie pentru soluționarea cererii de redobândire a cetățeniei române, autoritatea pârâtă fiind astfel repusă în termen.

A doua critică formulată de recurent vizează greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că autoritatea pârâtă nu a fost pusă în întârziere, Ministerul Justiției neaflându-se în culpă. Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, statuează că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat cât și public". Așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamantul -intimat s-a adresat în mai multe rânduri, solicitând redobândirea cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de față este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române. Din lecturarea Legii nr. 21/1991 rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie". Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil" este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. Înalta Curte nu va retine nici susținerile recurentului, formulate în motivele de recurs, respectiv că cererea reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru cetățenie. Din actele și lucrările dosarului rezultă că nici în fața instanței de fond și nici în recurs, recurentul nu a făcut dovada celor susținute în motivele de recurs și oricum data stabilită pentru soluționarea cererii este ulterioară pronunțării hotărârii atacate și chiar înregistrării prezentei cereri de recurs.

Astfel, potrivit adresei nr. 12209/DC din 22 ianuarie 2010 emisă de Ministerul Justiției, verificarea îndeplinirii condițiilor pentru aprobarea cererii de redobândire a cetățeniei române formulată de intimatul-reclamant a fost programată în ședința din 18 octombrie 2010. Înalta Curte constată că demersurile efective ale pârâtului-recurent în sensul soluționării cererii reclamantului au intervenit după sesizarea instanței de fond de către acesta, și, în plus, recurentul-pârât nu a mai depus alte înscrisuri doveditoare ale avizării cererii reclamantului, suplimentar față de adresa emisă de către unul dintre departamentele sale, situație în care, sub acest aspect, nu sunt motive pentru reformarea hotărârii instanței de fond.

Reclamantul-intimat a depus cererea de redobândire a cetățeniei române încă din anul 2003, fără ca această cerere să fi fost procesată de către autoritatea pârâtă până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, context în care în mod corect a reținut instanța de fond incidența art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul nesoluționării cererii reclamantului într-un termen rezonabil. În acest context, soluția instanței de fond este legală și se impune a fi menținută. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată se constată că aceasta nu este întemeiat. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenții.

Având ca fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții. Or, în cauza dedusă judecății, rezultă fără putință de tăgadă că instituția recurentă a fost în culpă pentru nesoluționarea cererii până la data introducerii acțiunii reclamantului și văzând dispozițiile art. 275 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă. De altfel, este consacrată în jurisprudența constantă a Înaltei Curți acordarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă întrucât pârâtul și-a îndeplinit obligațiile în timpul judecății.

Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil. Culpa recurentului a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-și ia toate diligentele pentru a verifica stadiul cererii intimatei-reclamante și să comunice un răspuns în acest sens.

Orice amânare în soluționarea cererii reclamantei a însemnat depășirea termenului rezonabil avut în vedere de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorității pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluționată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției, împotriva Sentinței civile nr. 4182 din 26 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2010.