ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8313/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 96 din 31 mai 2010,

Tribunalul Teleorman a admis cererea formulată de reclamanta D.M. și a obligat

Statul Român la plata sumei de 500.000 euro, reținând că această sumă este de

natură a acoperi suferințele îndurate de soțul reclamantei pe timpul celor opt

ani de închisoare politică și de către reclamantă însăși, care a fost expusă,

împreună cu cei doi copii minori rezultați din căsătorie, disprețului

comunității din care făcea parte, huiduită, evitată, stigmatizată, obligată

să-și câștige existența efectuând lucrări agricole pentru a-și putea hrăni cei

doi copii, care la data condamnării tatălui lor aveau vârste cuprinse între

două luni și doi ani, precum și pe părinți soțului, oameni în vârstă, cu o

sănătate precară.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul, susținând că nu este posibilă o evaluare exactă, în

bani, a daunelor morale, consecință a acestor condamnări politice, întrucât nu

poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat.

A solicitat ca instanța de apel să aibă în vedere dispozițiile O.U.G. nr.

62/2010 care plafonează despăgubirile ce pot fi acordate la suma de 10.000

euro, sumă față de care suma acordată de către instanța de fond apare ca

imensă, în contextul în care există o situație de criză, iar salariaților din

sectorul bugetar le-au fost diminuate veniturile cu 25%.

Prin Decizia nr. 5 A

din 11 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, a admis apelul, a

schimbat în parte sentința și a redus cuantumul despăgubirilor la suma de

400.000 euro.

În considerente s-a

reținut că după data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții

Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceste prevederi devin inaplicabile,

chiar și în situația în care a fost pronunțată o hotărâre în primă instanță, în

conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României.

În opinia instanței,

decizia Curții Constituționale nu își produce efectele specifice în cazul în

care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla deja pe rolul

instanței de fond, și, cu atât mai puțin în cazul în care, în respectiva cauză,

fusese pronunțată deja o hotărâre în primă instanță. Referitor la cuantumul daunelor,

instanța a constatat că suma de 400.000 euro poate acoperi prejudiciul cauzat

familiei reclamantei.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 5, 4, 7

și 9 C. proc. civ., susținând nelegala compunere a completului din care trebuia

să facă parte și procurorul, conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea

nr. 221/2009. De asemenea, la data pronunțării deciziei atacate fusese

publicată Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale potrivit căreia nu mai

există temei juridic pentru acordarea daunelor morale.

Recursul este fondat

pentru motivele care succed.

Critica vizând

nulitatea hotărârii pentru nelegalitatea constituirii instanței de judecată,

având în vedere neparticiparea procurorului, este nefondată.

Astfel, din economia

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, rezultă că participarea procurorului nu este

obligatorie în legătură cu soluționarea oricăror cereri care își au temeiul

juridic în acest act normativ.

Dispozițiile art. 4

alin. (5) care prevăd că „judecata cererilor se face cu participarea

obligatorie a procurorului" trebuie interpretate sistematic, cu referire

la celelalte alineate ale aceluiași articol și care stabilesc ipotezele în care

constituirea instanței de judecată trebuie să se facă prin includerea

procurorului. Or, din conținutul art. 4 alin. (1) și (2) rezultă că este vorba

de acele cereri în care, prealabil acordării despăgubirilor morale, se solicită

ca prin hotărârea pronunțată să se constate caracterul politic al condamnării

sau al măsurii administrative.

În speță însă,

reclamanta nu a formulat cererea în acest sens, solicitând direct obligarea

statului la plata daunelor morale, prevalându-se de existența unei decizii

emise conform Decretul-lege nr. 118/1990, de constatare a calității de luptător

în rezistența anticomunistă.

Ca atare, față de

modalitatea de formulare a pretențiilor, fiind vorba doar de o cerere în daune,

nu era obligatorie participarea procurorului, pentru a se putea considera că în

absența acestuia instanța ar fi fost nelegal constituită.

Va fi reținută

cealaltă critică din motivarea recursului.

Hotărârea recurată a

fost pronunțată sub imperiul conținutului art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, astfel cum fusese modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, instanța

de apel a făcut aplicarea corectă a textului menționat.

Înainte de

pronunțarea acesteia a fost dată Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, prin care dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, au fost declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale, care produce efecte doar pentru viitor, nu a abrogat și nici

nu a modificat prevederile legale menționate, ci a împiedicat producerea de

efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

În acest sens, s-a

pronunțat și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial". Decizia în interesul legii este obligatorie instanței de recurs

conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că prin aplicarea unei norme de drept inexistente

din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai

este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Noțiunea de speranță

legitimă, privită ca și interes patrimonial, nu este susceptibilă de protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în situația în care existența sa este confirmată

de jurisprudența constantă a instanțelor interne, or o asemenea jurisprudență

nu se conturase până la data adoptării deciziei Curții Constituționale.

Din acest motiv se

poate susține că prin respectarea efectelor obligatorii ale acestei decizii se

înlătură practica neunitară a instanțelor care de cele mai multe ori a generat

situații discriminatorii.

Având în vedere

aceste considerente recursul se va admite, se va modifica decizia atacată în

sensul admiterii apelului declarat de pârât, iar pe fond, se va respinge

acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei nr. 5A din 11 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări

sociale.

Modifică decizia

recurată.

Admite apelul

declarat de pârât împotriva Sentinței nr. 96 din 31 mai 2010 a Tribunalului

Teleorman, secția civilă, pe care o schimbă în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată formulată de reclamanta D.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2011.