ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7861/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 279/S din 25 octombrie 2010, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții C.C. și C.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pe pârât să plătească câte 2.000 euro - echivalent în lei la data plății - pentru fiecare reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a respins celelalte pretenții ale reclamanților. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că tatăl reclamanților, C.I., a fost dislocat din localitatea Purcăreni, în baza Decretului M.A.I. nr. 239/1952, împreună cu familia și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în orașul Blaj.

Reclamanții erau minori la data luării acestei măsuri, însă suficient de mari pentru a realiza ce se întâmplă cu familia lor. Deși nu s-au dovedit condițiile în care aceștia au locuit după dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu, este de notorietate că persoanele supuse unei astfel de măsuri locuiau în condiții mizere.

Măsura administrativă luată împotriva autorului reclamanților are caracter politic de drept, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G nr. 62/2010, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum și, după decesul acesteia, soțul sau descendenții săi, pot solicita instanței de judecată acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea sau care a fost obiectul măsurii administrative cu caracter politic, 5.000 euro pentru soțul, soția și descendenții de gradul I și 2.500 euro pentru descendenții de gradul II.

Acest text de lege îndreptățește și pe descendenții persoanelor care au fost obiect al măsurilor administrative cu caracter politic, la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Reclamanții au solicitat despăgubiri în cuantum de 150.000 euro, atât pentru prejudiciul material cât și pentru cel moral. Deși s-a solicitat reclamanților să-și precizeze acțiunea, aceștia nu au răspuns acestei solicitări, astfel că instanța, față de suferințele la care a fost supusă familia, a apreciat că sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral în cuantum de 2.000 euro fiecare, respingând daunele materiale, constând în contravaloarea bunurilor abandonate, ca nedovedite.

Împotriva hotărârii au declarat apel reclamanții C.C. și C.I., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin Decizia civilă nr. 189/Ap din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea și a respins apelul reclamanților. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că la momentul pronunțării hotărârii de către tribunal, instanța s-a raportat la obiectul dedus judecății, încadrat în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010, recunoscând reclamanților dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii politice de deportare a autorului lor în anul 1952, cuantumul despăgubirilor fiind evaluat la câte 2.000 euro pentru fiecare reclamant. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale vizează așadar tocmai teza recunoașterii despăgubirilor pentru daune morale, de natura celor solicitate de titularii acțiunii, care formează obiectul reglementării textului de lege considerat ca fiind contrar legii fundamentale.

Caracterul definitiv și general obligatoriu al deciziei instanței de contencios constituțional are efect hotărâtor asupra dezlegării litigiului, în condițiile în care nu se poate pronunța o hotărâre de către instanța de judecată întemeiată pe o dispoziție legală constatată ca fiind neconstituțională. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanți, care au formulat următoarele critici: Din cauza deportării pe care au suferit-o împreună cu părinții lor, reclamanții au întâmpinat numeroase greutăți în timpul regimului comunist. Întrucât tatăl lor a decedat în anul 1980, nu au putut beneficia de nicio despăgubire. Recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel a pronunțat soluția ținând seama de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât aceasta se aplică doar cauzelor introduse pe rolul instanțelor după data publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii instanței de apel. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, pentru următoarele considerente: Singurul motiv de recurs ce vizează nelegalitatea deciziei recurate constă în aplicarea în speță a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Într-adevăr, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Această decizie nu produce însă niciun efect în privința dreptului reclamanților la despăgubiri, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei și după ce o instanță a verificat și constatat dreptul părții la reparația menționată.

Chiar dacă legea națională determină în mod clar efectele unei decizii a Curții Constituționale (avem în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) - art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992 - circumstanțele cauzei pendinte și natura dreptului dedus judecății cer ca soluționarea recursului să nu ignore prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și principiile enunțate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, mai exact prevederile art. 1 din Primul Protocol, art. 6 alin. (1) și art. 14 combinat cu art. 1 din Primul Protocol al Convenției.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Noțiunea de „bunuri” din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag.

52). Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamanții au formulat acțiunea la 14 iulie 2010, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ. Au solicitat despăgubiri pentru o măsură administrativă căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic (art. 3 lit. e) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței și, anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, instanța de fond verificase și confirmase îndeplinirea cerințelor legale, de către reclamanți, pentru a obține despăgubiri, hotărârea pronunțată în cauză reprezentând, ea însăși, o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a părților menționate de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamanților de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual. Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile” unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat. În acest sens, se prevede că „Dispozițiile precedente [ din art. 1 alin. (1) teza I ] nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general”.

Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale. În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității sus-enunțat.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice. Pentru cei care, ca și reclamanții, sunt beneficiarii unei hotărâri prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în apel, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații. Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului. În concluzie, aplicând decizia Curții Constituționale față de o persoană căreia i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar determina și încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”. Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanța de fond, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acțiunii. Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a apelului sau a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi pe reclamanți și în absența oricărei culpe procesuale din partea lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6). Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul respingerii acțiunii.

Așa fiind, se impune admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimitere la aceeași curte de apel, pentru ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor morale, prin raportare la circumstanțele particulare ale speței, criteriile legale și jurisprudențiale în materie, respectiv natura măsurii aplicate reclamanților și părinților lor, durata acestei măsuri, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative suferite de reclamanți în plan fizic, psihic și social, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată reclamanților situația profesională sau socială.

Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza la Curtea de Apel Brașov pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.C. și C.I. împotriva Deciziei nr. 189/Ap din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2011.