ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7861/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7861/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 279/S din 25

octombrie 2010, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamanții C.C. și C.I., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pe pârât să

plătească câte 2.000 euro - echivalent în lei la data plății - pentru fiecare

reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, a respins

celelalte pretenții ale reclamanților.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că tatăl reclamanților, C.I., a fost

dislocat din localitatea Purcăreni, în baza Decretului M.A.I. nr. 239/1952,

împreună cu familia și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în orașul Blaj.

Reclamanții erau

minori la data luării acestei măsuri, însă suficient de mari pentru a realiza

ce se întâmplă cu familia lor.

Deși nu s-au dovedit

condițiile în care aceștia au locuit după dislocare și stabilirea domiciliului

obligatoriu, este de notorietate că persoanele supuse unei astfel de măsuri

locuiau în condiții mizere.

Măsura administrativă

luată împotriva autorului reclamanților are caracter politic de drept, în

condițiile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar în conformitate

cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, astfel cum a

fost modificat prin O.U.G nr. 62/2010, persoanele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic precum și, după decesul acesteia,

soțul sau descendenții săi, pot solicita instanței de judecată acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de

10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea sau care a fost obiectul

măsurii administrative cu caracter politic, 5.000 euro pentru soțul, soția și

descendenții de gradul I și 2.500 euro pentru descendenții de gradul II.

Acest text de lege

îndreptățește și pe descendenții persoanelor care au fost obiect al măsurilor

administrative cu caracter politic, la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Reclamanții au

solicitat despăgubiri în cuantum de 150.000 euro, atât pentru prejudiciul

material cât și pentru cel moral. Deși s-a solicitat reclamanților să-și

precizeze acțiunea, aceștia nu au răspuns acestei solicitări, astfel că

instanța, față de suferințele la care a fost supusă familia, a apreciat că sunt

îndreptățiți la despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral în cuantum de

2.000 euro fiecare, respingând daunele materiale, constând în contravaloarea

bunurilor abandonate, ca nedovedite.

Împotriva hotărârii

au declarat apel reclamanții C.C. și C.I., precum și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia civilă

nr. 189/Ap din 17 decembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, în sensul că a

respins acțiunea și a respins apelul reclamanților.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel a reținut că la momentul pronunțării hotărârii de către

tribunal, instanța s-a raportat la obiectul dedus judecății, încadrat în dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate

prin O.U.G. nr. 62/2010, recunoscând reclamanților dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii politice de deportare a

autorului lor în anul 1952, cuantumul despăgubirilor fiind evaluat la câte

2.000 euro pentru fiecare reclamant.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea

Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale. Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale vizează

așadar tocmai teza recunoașterii despăgubirilor pentru daune morale, de natura

celor solicitate de titularii acțiunii, care formează obiectul reglementării

textului de lege considerat ca fiind contrar legii fundamentale.

Caracterul definitiv

și general obligatoriu al deciziei instanței de contencios constituțional are

efect hotărâtor asupra dezlegării litigiului, în condițiile în care nu se poate

pronunța o hotărâre de către instanța de judecată întemeiată pe o dispoziție

legală constatată ca fiind neconstituțională.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamanți, care au formulat

următoarele critici:

Din cauza deportării

pe care au suferit-o împreună cu părinții lor, reclamanții au întâmpinat

numeroase greutăți în timpul regimului comunist. Întrucât tatăl lor a decedat

în anul 1980, nu au putut beneficia de nicio despăgubire.

Recurenții susțin că

în mod greșit instanța de apel a pronunțat soluția ținând seama de Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât aceasta se aplică doar cauzelor

introduse pe rolul instanțelor după data publicării acesteia în Monitorul

Oficial.

Intimatul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a

solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, pentru neîncadrarea

criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar

în subsidiar, respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii

instanței de apel.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, pentru

următoarele considerente:

Singurul motiv de

recurs ce vizează nelegalitatea deciziei recurate constă în aplicarea în speță

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Într-adevăr, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 care reglementau dreptul la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic.

Această decizie nu

produce însă niciun efect în privința dreptului reclamanților la despăgubiri,

cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei și după ce o instanță a

verificat și constatat dreptul părții la reparația menționată.

Chiar dacă legea

națională determină în mod clar efectele unei decizii a Curții Constituționale

(avem în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care s-a admis

excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989) - art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr.

47/1992 - circumstanțele cauzei pendinte și natura dreptului dedus judecății

cer ca soluționarea recursului să nu ignore prevederile Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și principiile

enunțate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, mai

exact prevederile art. 1 din Primul Protocol, art. 6 alin. (1) și art. 14

combinat cu art. 1 din Primul Protocol al Convenției.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau

juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri”

din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor

bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot

fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei

dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”,

inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin

„o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la

noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul

patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când

are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este

confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c.

Slovaciei, parag. 52).

Voința statului a

fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de

Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr.

1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația

asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și

ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția

nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să

asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați

pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate,

prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care

le-au suferit.

Prin urmare,

persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 aveau o

bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim, la

acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și

examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele

interne.

De asemenea,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și

previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la

despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era

recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată

până la acea dată.

În speță, reclamanții

au formulat acțiunea la 14 iulie 2010, în consecință, în termenul de trei ani

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel,

cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1)

lit. a) din actul normativ.

Au solicitat

despăgubiri pentru o măsură administrativă căreia însăși legea îi recunoaște

caracterul politic (art. 3 lit. e) din Lege), fără să mai fie necesară, astfel,

constatarea unui asemenea caracter din partea instanței și, anterior apariției

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, instanța de fond verificase și

confirmase îndeplinirea cerințelor legale, de către reclamanți, pentru a obține

despăgubiri, hotărârea pronunțată în cauză reprezentând, ea însăși, o valoare

patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a părților menționate de

a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamanților de a avea șanse de

succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1

din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un bun actual.

Fără îndoială,

protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile”

unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite

limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul

de lege menționat.

În acest sens, se

prevede că „Dispozițiile precedente

[

din art. 1 alin. (1) teza I

]

nu aduc atingere

dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a

reglementa folosința bunurilor conform interesului general”.

Prin urmare, art. 1

conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci

și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept:

posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și

reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea

substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea

privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de

conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art.

1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un

bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și

anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate

publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional,

care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul

general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens,

acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului

proporționalității sus-enunțat.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of., devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a

privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”,

proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de

norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției,

legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul

formal.

Prin soluția adoptată

în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul

destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia

în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat

că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992

republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale în M. Of. dacă, în acest interval, Parlamentul

sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea

legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este

încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind

neconstituțională.

Până în prezent, nu

s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute

prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce

efecte juridice.

Pentru cei care, ca

și reclamanții, sunt beneficiarii unei hotărâri prin care li s-a recunoscut

dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1

din Primul Protocol, aplicarea deciziei în apel, cu consecința previzibilă a

respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens

larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de

instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de

despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la

despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului,

aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se

prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există

„indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.

În concluzie,

aplicând decizia Curții Constituționale față de o persoană căreia i s-a recunoscut

dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a

respingerii acțiunii, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui

contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din

Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina și încălcarea art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului, din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează

dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, care trebuie să fie

efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări,

limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte

anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica

decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a

fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate

neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în

totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din

perspectiva normelor legale avute în vedere de instanța de fond, cu consecința

previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a

acțiunii.

Or, aceasta ar

însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamanților la un tribunal,

ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul

urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei

Curții în faza procesuală a apelului sau a recursului, cu soluția previzibilă

enunțată mai sus, ar lipsi pe reclamanți și în absența oricărei culpe

procesuale din partea lor, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile

favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la

despăgubiri.

În esență, dreptul la

nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice

aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în

legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în

speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune

să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele

diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă

discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă

urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea

Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin

limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei

discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma

argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune

ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută

în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea

normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea

niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și

obținuseră, ca în cazul reclamanților, chiar o hotărâre definitivă, de acordare

a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care,

la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de

despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei

sus-menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare în ipoteza

a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații

identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ

menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar

cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din

motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului

(încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate

argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea

cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul respingerii acțiunii.

Așa fiind, se impune

admiterea recursului și casarea deciziei recurate cu trimitere la aceeași curte

de apel, pentru ca judecata să fie reluată pe aspectul cuantificării daunelor

morale, prin raportare la circumstanțele particulare ale speței, criteriile

legale și jurisprudențiale în materie, respectiv natura măsurii aplicate

reclamanților și părinților lor, durata acestei măsuri, perioada de timp scursă

de la condamnare și consecințele negative suferite de reclamanți în plan fizic,

psihic și social, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate

aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care le-a fost afectată reclamanților situația profesională sau socială.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite

recursul, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza la Curtea de Apel

Brașov pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții C.C. și C.I. împotriva Deciziei nr. 189/Ap din 17

decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2011.