ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 12902 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC E.V.L. SRL Constanța în contradictoriu cu pârâta SC C.T. SRL Iași ca neîntemeiată. În fundamentarea acestei cereri s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâta, obligarea acesteia la respectarea unui drept de folosință asupra spațiului situat în București, sector 2, reintegrarea în acest spațiu, obligarea de a permite accesul în spațiu și de nu a întreprinde acte sau fapte de natură a-i tulbura posesia și folosința imobilului.

Reclamanta și-a motivat poziția procesuală prin aceea că a încheiat cu SC V. SA contractul de închiriere nr. 559 din 20 septembrie 2004 modificat prin actele adiționale nr. 1 și 2 prin care a obținut închirierea unui spațiu cu destinația de depozit, până la data de 31 decembrie 2015. Pârâta SC C.T. SRL a obținut proprietatea asupra imobilului în litigiu ca urmare a vânzării silite la licitație, așa cum rezultă din procesul verbal de adjudecare din 15 martie 2007, ulterior procedând la intabularea acestuia prin încheierea nr. 786.083 din 16 aprilie 2007 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară – Biroul de Carte Funciară. Reclamanta a încheiat contractul de închiriere în anul 2004 și actele adiționale cu SC V. SA deși aceasta din urmă se afla în insolvență și abia la data de 31 iulie 2007 a cerut notarea dreptului său de închiriere.

Prin încheierea nr. 93485 din 31 iulie 2007 Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a notat dreptul de închiriere al reclamantei asupra imobilului, însă prin decizia civilă nr. 904 din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost anulată încheierea anterioară și pe fond respinsă cererea de notare a contractului de închiriere nr. 559 din 20 septembrie 2004. În final, s-a apreciat că reclamanta nu deține un titlu valabil, opozabil societății pârâte, contractul de închiriere neavând dată certă, el fiind numai un contract sub semnătură privată. Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 277 din 9 iunie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei SC E.V.L.

SRL împotriva sentinței comerciale nr. 12.902 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, fiind preluate în esență argumentele expuse anterior. Împotriva deciziei comerciale nr. 277 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a promovat recurs reclamanta SC E.V.L. SRL, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei atacate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a evocat faptul că hotărârea criticată cuprinde aspecte nereale, respectiv că prima instanță ar fi reținut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 904/2009 a Curții de Apel București cât privește inopozabilitatea contractului de închiriere.

A fost analizată excepția puterii de lucru judecat fără a fi invocată de vreuna din părți sau din oficiu, aspect care echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare, a principiului contradictorialității și a accesului la un proces echitabil. Aceleași critici se regăsesc și în privința aprecierii instanței de apel, niciodată pusă în discuția părților, vizând lipsa de interes a reclamantei. Dincolo de dispozițiile exprese ale Legii nr. 64/1995 și nr. 85/1996 care dau analiza nulității unui act aparținând unei societăți supuse procedurii insolvenței în competența exclusivă a judecătorului sindic nu a existat nici un element pe baza căruia să se ajungă la concluzia că actul adițional a depășit limitele unei administrări normale.

Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurenta-reclamantă, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente. Din verificarea întregii documentații existente, rezultă că între SC E.V.L.

SRL și falita SC V. SA a fost încheiat contractul de închiriere nr. 559 din 20 septembrie 2004, ulterior modificat prin cele două acte adiționale, având ca obiect închirierea unor spații de depozitare în suprafață de 505 mp, până la data de 31 decembrie 2015. Conform procesului verbal de licitație din data de 16 februarie 2007, administratorul judiciar al debitorului SC V. SA, desemnat prin încheierea nr. 2325 din 12 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a VII-a comercială, judecătorul sindic, a fost declarat adjudecatar al imobilului constând din teren în suprafață de 43.293,56 mp și clădiri în suprafață construită de 20.777 mp proprietatea debitorului, ofertantul SC C.T. SRL Iași.

Procesul-verbal de adjudecare din 15 martie 2007 atestă că vânzarea s-a făcut cu plata integrală a prețului, că imobilul a fost vândut liber de sarcini în condițiile art. 53 din Legea nr. 85/2006 și în acord cu prevederile art. 120 alin. (2) din aceiași lege el constituie titlul de proprietate pe baza căruia se face înscrierea în Cartea Funciară. În corecta stabilire a situației de fapt și de drept au fost avute în vedere și efectele juridice ale deciziei civile nr. 904 din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care a fost admis recursul declarat de petenta SC B.T. SRL împotriva deciziei civile nr. 1549/A din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară – Biroul de Carte Funciară Sector 2 și SC E.V.L.

SRL, cu finalitatea de a fi respinsă cererea de notare a contractului de închiriere nr. 559 din 20 septembrie 2004 încheiat între SC E.V.L. SRL și SC V. SA. Cu această ocazie s-a stabilit că este necesară verificarea valabilității contractului de locațiune. Chiar dacă în raport de dispozițiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 7/1996 notarea în cartea funciară poate avea ca obiect și înscrierea drepturilor personale, atâta timp cât dreptul invocat de intimată nu este opozabil noului dobânditor, ca efect al mai multor dispoziții legale, respectiv art. 50 din Legea nr. 85/2006 și art. 1441 C. civ., nu se poate proceda la înscrierea în cartea funciară a unui drept de locațiune în contra dobânditorului.

Nu poate fi primită nici critica recurentei în legătură cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității sau a accesului la un proces echitabil, prin aceea că reclamanta a fost legal reprezentată pe tot cursul soluționării litigiului de natură comercială, a formulat cereri și a pus concluzii atât pe fondul și apelul cauzei nefiindu-i îngrădit nici un drept procesual. Este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecată în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil. Pentru aceste rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul reclamantei SC E.V.L. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 277 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În baza art. 274 C. proc. civ. urmează a obliga reclamanta la plata sumei de 1057 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.V.L. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 277 de la 9 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă reclamanta la plata sumei de 1057 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 martie 2011.