ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 12902

din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC E.V.L. SRL Constanța în

contradictoriu cu pârâta SC C.T. SRL Iași ca neîntemeiată.

În fundamentarea acestei cereri s-a

reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în

contradictoriu cu pârâta, obligarea acesteia la respectarea unui drept de

folosință asupra spațiului situat în București, sector 2, reintegrarea în acest

spațiu, obligarea de a permite accesul în spațiu și de nu a întreprinde acte

sau fapte de natură a-i tulbura posesia și folosința imobilului.

Reclamanta și-a motivat poziția

procesuală prin aceea că a încheiat cu SC V. SA contractul de închiriere nr. 559

din 20 septembrie 2004 modificat prin actele adiționale nr. 1 și 2 prin care a

obținut închirierea unui spațiu cu destinația de depozit, până la data de 31

decembrie 2015.

Pârâta SC C.T. SRL a obținut

proprietatea asupra imobilului în litigiu ca urmare a vânzării silite la

licitație, așa cum rezultă din procesul verbal de adjudecare din 15 martie 2007,

ulterior procedând la intabularea acestuia prin încheierea nr. 786.083 din 16

aprilie 2007 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară – Biroul de Carte

Funciară.

Reclamanta a încheiat contractul de

închiriere în anul 2004 și actele adiționale cu SC V. SA deși aceasta din urmă

se afla în insolvență și abia la data de 31 iulie 2007 a cerut notarea dreptului său de închiriere.

Prin încheierea nr. 93485 din 31

iulie 2007 Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a notat dreptul de

închiriere al reclamantei asupra imobilului, însă prin decizia civilă nr. 904

din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost

anulată încheierea anterioară și pe fond respinsă cererea de notare a

contractului de închiriere nr. 559 din 20 septembrie 2004.

În final, s-a apreciat că reclamanta

nu deține un titlu valabil, opozabil societății pârâte, contractul de

închiriere neavând dată certă, el fiind numai un contract sub semnătură

privată.

Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 277 din 9 iunie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantei SC E.V.L. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 12.902

din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

fiind preluate în esență argumentele expuse anterior.

Împotriva deciziei comerciale nr. 277

din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a

promovat recurs reclamanta SC E.V.L. SRL, care a criticat această hotărâre

judecătorească pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 3, 7, 8

și 9 C. proc. civ., în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei

iar în subsidiar modificarea în tot a deciziei atacate cu consecința admiterii

cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs

s-a evocat faptul că hotărârea criticată cuprinde aspecte nereale, respectiv că

prima instanță ar fi reținut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei

civile nr. 904/2009 a Curții de Apel București cât privește inopozabilitatea

contractului de închiriere.

A fost analizată excepția puterii de

lucru judecat fără a fi invocată de vreuna din părți sau din oficiu, aspect

care echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare, a principiului

contradictorialității și a accesului la un proces echitabil.

Aceleași critici se regăsesc și în

privința aprecierii instanței de apel, niciodată pusă în discuția părților,

vizând lipsa de interes a reclamantei.

Dincolo de dispozițiile exprese ale

Legii nr. 64/1995 și nr. 85/1996 care dau analiza nulității unui act aparținând

unei societăți supuse procedurii insolvenței în competența exclusivă a

judecătorului sindic nu a existat nici un element pe baza căruia să se ajungă la

concluzia că actul adițional a depășit limitele unei administrări normale.

Înalta Curte, analizând materialul probator

administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurenta-reclamantă,

constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat,

pentru următoarele considerente.

Din verificarea întregii

documentații existente, rezultă că între SC E.V.L. SRL și falita SC V. SA a

fost încheiat contractul de închiriere nr. 559 din 20 septembrie 2004, ulterior

modificat prin cele două acte adiționale, având ca obiect închirierea unor

spații de depozitare în suprafață de 505 mp, până la data de 31 decembrie 2015.

Conform procesului verbal de

licitație din data de 16 februarie 2007, administratorul judiciar al

debitorului SC V. SA, desemnat prin încheierea nr. 2325 din 12 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a VII-a comercială, judecătorul sindic, a fost declarat

adjudecatar al imobilului constând din teren în suprafață de 43.293,56 mp și

clădiri în suprafață construită de 20.777 mp proprietatea debitorului,

ofertantul SC C.T. SRL Iași.

Procesul-verbal de adjudecare din 15

martie 2007 atestă că vânzarea s-a făcut cu plata integrală a prețului, că

imobilul a fost vândut liber de sarcini în condițiile art. 53 din Legea nr. 85/2006

și în acord cu prevederile art. 120 alin. (2) din aceiași lege el constituie

titlul de proprietate pe baza căruia se face înscrierea în Cartea Funciară.

În corecta stabilire a situației de

fapt și de drept au fost avute în vedere și efectele juridice ale deciziei

civile nr. 904 din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin care a fost admis recursul declarat de petenta SC B.T. SRL

împotriva deciziei civile nr. 1549/A din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele Oficiul de

Cadastru și Publicitate Imobiliară – Biroul de Carte Funciară Sector 2 și SC E.V.L.

SRL, cu finalitatea de a fi respinsă cererea de notare a contractului de

închiriere nr. 559 din 20 septembrie 2004 încheiat între SC E.V.L. SRL și SC V.

SA.

Cu această ocazie s-a stabilit că este

necesară verificarea valabilității contractului de locațiune. Chiar dacă în

raport de dispozițiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 7/1996 notarea în cartea

funciară poate avea ca obiect și înscrierea drepturilor personale, atâta timp

cât dreptul invocat de intimată nu este opozabil noului dobânditor, ca efect al

mai multor dispoziții legale, respectiv art. 50 din Legea nr. 85/2006 și art. 1441

C. civ., nu se poate proceda la înscrierea în cartea funciară a unui drept de

locațiune în contra dobânditorului.

Nu poate fi primită nici critica

recurentei în legătură cu încălcarea dreptului la apărare, a principiului

contradictorialității sau a accesului la un proces echitabil, prin aceea că

reclamanta a fost legal reprezentată pe tot cursul soluționării litigiului de

natură comercială, a formulat cereri și a pus concluzii atât pe fondul și

apelul cauzei nefiindu-i îngrădit nici un drept procesual.

Este de necontestat că art. 6 pct. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție,

asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a

fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la

judecată în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei

sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care

va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu

rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate

garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare,

contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Pentru aceste rațiuni, urmează a

respinge ca nefondat recursul reclamantei SC E.V.L. SRL Constanța împotriva

deciziei nr. 277 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială,

nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

În baza art. 274 C. proc. civ.

urmează a obliga reclamanta la plata sumei de 1057 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.V.L.

SRL Constanța împotriva deciziei nr. 277 de la 9 iunie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Obligă reclamanta la plata sumei de 1057 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 martie

2011.