ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 975/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 118 din 1 februarie 2011, a respins acțiunea reclamantei D.E.P.A.B.D., reținând în esență că la data de 17 noiembrie 2010 s-a publicat în M. Of. al României Legea nr. 206 din 11 noiembrie 2010, pentru modificarea Legii nr. 248/2005, privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate. Prin art. 1 al acestei legi au fost abrogate art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) și art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005.

De asemenea, potrivit art. II alin. (1) lit. c), la data intrării în vigoare a Legii nr. 206 din 11 noiembrie 2010 încetează de drept toate procedurile judiciare aflate în curs de desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulație în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit. a), art. 40 lit. d) și, după caz, art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005. S-a reținut că prezentul dosar cuprinde o procedură judiciară aflată în curs de desfășurare, fără a se fi pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului de liberă circulație în străinătate începută în temeiul art. 38 și 39 din Legea nr. 248/2005, respectiv s-a învestit instanța de judecată cu o cerere privind restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani în ceea ce îl privește pe pârâtul M.F.

Tribunalul a constatat că în speță este pe deplin aplicabil art. II alin. (1) lit. c) din Legea nr. 206/2010, astfel că plângerea formulată de reclamantă a fost respinsă, constatându-se încetată, de drept, procedura judiciară de soluționare a cererii având ca obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului. Prin decizia nr. 40/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, reținând următoarele. Prin art. I din Legea nr. 206/2010, publicată în M. Of. nr. 767 din 17 noiembrie 2010, s-a dispus abrogarea dispozițiilor art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) și art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005.

Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație putând fi solicitată potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) din același act normativ, de instituția cu competențe în domeniul apărării, ordinii publice sau a siguranței naționale. Prin art. 1 alin. (3) din Hotărârea nr. 1367/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea D.E.P.A.B.D. s-a statuat că, „Direcția face parte din structurile de ordine și siguranță publică din subordinea Ministerului Administrației și Internelor și este parte componentă a Departamentului de ordine și siguranță publică”. În aceste condiții, pentru cererile întemeiate pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, D.E.P.A.B.D.

poate solicita luarea măsurii dispuse de alin. (1) al aceluiași articol. Respingerea cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație, întemeiată pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, a fost suplinită cu motivarea instanței de apel. Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat se poate dispune cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Totodată, potrivit Directivei nr. 2004/38/CE, o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică, ori în speță, reclamanta nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile mai sus menționate sau ar afecta interesele bilaterale ale României cu Italia.

Reclamanta a invocat că în ordinul de expulzare emis de autoritățile italiene s-a reținut că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță. Ca fapte reprobabile săvârșite de pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, violarea interdicției de intrare și traficul cu țigări. Or, nu se poate susține că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea însăși, o faptă contrară ordinii publice din acel stat.

Cât privește săvârșirea de infracțiuni de către pârât pe teritoriul statului italian, nici aceasta nu reprezintă un criteriu suficient în raport de care să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație, în condițiile în care Directiva nr. 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertății de circulație. Expulzarea dispusă prin Decretul Prefectului de Roma reprezintă sancțiunea pe care statul italian a considerat-o ca fiind corespunzătoare conduitei pârâtului pe teritoriul acelui stat. În aceste condiții, dispunându-se expulzarea pârâtului de pe teritoriul statului italian, pe o perioadă determinată de timp, autoritățile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligației respective, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenția autorităților judiciare române în acest sens.

Pe de altă parte, dobândind statutul de țară membră a U.E., România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale U.E. Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva nr. 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului. Într-adevăr, Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligația implementării în legea internă a prevederilor sale.

Cum însă pentru motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întrunește exigențele impuse de Directivă referitoare la condițiile limitării dreptului la liberă circulație, lăsând a se înțelege că simpla returnare a unui cetățean român dintr-un alt stat este suficientă pentru ca instanța să poată lua față de el măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe viitor, în mod corect instanța de fond a dat efect direct normei comunitare, care reprezintă un izvor de drept secundar, dat fiind că litigiul se poartă între stat și un particular. Simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare și ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al U.E.

nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat, după cum nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, restricționarea pe viitor a dreptului la liberă circulație, pentru a se putea admite acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța. Față de art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului, raportat la conduita acestuia pe teritoriul statului italian, nu ar fi nici respectat principiul proporționalității, motiv pentru care apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, în speță fiind întrunite cerințele art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, context în care a solicitat admiterea recursului. În raport de circumstanțele cauzei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea introductivă de instanță, măsura restrictivă solicitată se justifică fiind impusă și de necesitatea respectării exigenței legislației U.E., care pretinde statelor membre să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, perspectivă în raport cu care hotărârea atacată, dată cu încălcarea dispozițiilor legale menționate a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recursul nu este fondat. Deși, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la libera circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne ar contraveni Directivei nr. 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)]. Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei decizii a Prefecturii din Provincia Roma, nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a dovedit prin ce ar amenința conduita părții una dintre valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de țară membră a U.E., România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale U.E. Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva nr. 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, sa fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui. În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă). Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Cum reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla întruna din acele situații ce ar impune restricționarea dreptului la libera circulație în spațiul U.E., se va reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție. Instanța de apel a apreciat corect că nu s-a făcut dovada că pârâtul reprezintă o amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice. În concluzie, întrucât reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate în raport de scopul urmărit, recursul declarat de aceasta este nefondat motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 40/ A din 14 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2012.