ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 975/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Vâlcea,

prin sentința civilă nr. 118 din 1 februarie 2011, a respins acțiunea

reclamantei D.E.P.A.B.D., reținând în esență că la data de 17 noiembrie 2010

s-a publicat în M. Of. al României Legea nr. 206 din 11 noiembrie 2010, pentru

modificarea Legii nr. 248/2005, privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate.

Prin art. 1 al

acestei legi au fost abrogate art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) și art. 42

alin. (2) din Legea nr. 248/2005.

De asemenea, potrivit

art. II alin. (1) lit. c), la data intrării în vigoare a Legii nr. 206 din 11

noiembrie 2010 încetează de drept toate procedurile judiciare aflate în curs de

desfășurare și pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă

circulație în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit. a), art. 40 lit. d)

și, după caz, art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005.

S-a reținut că

prezentul dosar cuprinde o procedură judiciară aflată în curs de desfășurare,

fără a se fi pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă pentru instituirea

unei măsuri de limitare a dreptului de liberă circulație în străinătate

începută în temeiul art. 38 și 39 din Legea nr. 248/2005, respectiv s-a

învestit instanța de judecată cu o cerere privind restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani în ceea ce

îl privește pe pârâtul M.F.

Tribunalul a

constatat că în speță este pe deplin aplicabil art. II alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 206/2010, astfel că plângerea formulată de reclamantă a fost

respinsă, constatându-se încetată, de drept, procedura judiciară de soluționare

a cererii având ca obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație a pârâtului.

Prin decizia nr. 40/

A din 14 martie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri,

reținând următoarele.

Prin art. I din Legea

nr. 206/2010, publicată în M. Of. nr. 767 din 17 noiembrie 2010, s-a dispus

abrogarea dispozițiilor art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) și art. 42 alin. (2)

din Legea nr. 248/2005.

Reclamanta și-a

întemeiat cererea pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005,

măsura restrângerii dreptului la liberă circulație putând fi solicitată

potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2) din același act normativ, de

instituția cu competențe în domeniul apărării, ordinii publice sau a siguranței

naționale.

Prin art. 1 alin. (3)

din Hotărârea nr. 1367/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea

D.E.P.A.B.D. s-a statuat că, „Direcția face parte din structurile de ordine și

siguranță publică din subordinea Ministerului Administrației și Internelor și

este parte componentă a Departamentului de ordine și siguranță publică”.

În aceste condiții,

pentru cererile întemeiate pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005, D.E.P.A.B.D. poate solicita luarea măsurii dispuse de alin. (1) al

aceluiași articol.

Respingerea cererii

de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație, întemeiată pe

dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, a fost suplinită cu

motivarea instanței de apel.

Potrivit art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat se

poate dispune cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat

prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare ar aduce

atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre

România și acel stat.

Totodată, potrivit

Directivei nr. 2004/38/CE, o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive

de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică, ori în speță,

reclamanta nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una din valorile

mai sus menționate sau ar afecta interesele bilaterale ale României cu Italia.

Reclamanta a invocat

că în ordinul de expulzare emis de autoritățile italiene s-a reținut că pârâtul

a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă

la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a

integrității publice, făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie

incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță. Ca fapte reprobabile

săvârșite de pârât pe teritoriul statului italian, reclamanta a indicat gradul

scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, violarea

interdicției de intrare și traficul cu țigări.

Or, nu se poate

susține că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea statului de

unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea și șederea pe teritoriul

său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea

însăși, o faptă contrară ordinii publice din acel stat.

Cât privește

săvârșirea de infracțiuni de către pârât pe teritoriul statului italian, nici

aceasta nu reprezintă un criteriu suficient în raport de care să se dispună

restrângerea dreptului la liberă circulație, în condițiile în care Directiva

nr. 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea

justifica în sine restrângerea libertății de circulație.

Expulzarea dispusă

prin Decretul Prefectului de Roma reprezintă sancțiunea pe care statul italian

a considerat-o ca fiind corespunzătoare conduitei pârâtului pe teritoriul

acelui stat.

În aceste condiții,

dispunându-se expulzarea pârâtului de pe teritoriul statului italian, pe o

perioadă determinată de timp, autoritățile de frontieră ale statului respectiv

vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligației

respective, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenția

autorităților judiciare române în acest sens.

Pe de altă parte,

dobândind statutul de țară membră a U.E., România este obligată să respecte

prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în

ordinea de drept a statelor membre ale U.E.

Or, dreptul la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și

membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a

comunităților europene, precum și prin Directiva nr. 2004/38 a Parlamentului

European și a Consiliului.

Într-adevăr,

Directiva europeană creează în sarcina statelor membre obligația implementării

în legea internă a prevederilor sale.

Cum însă pentru

motivele expuse anterior, Legea nr. 248/2005 nu întrunește exigențele impuse de

Directivă referitoare la condițiile limitării dreptului la liberă circulație,

lăsând a se înțelege că simpla returnare a unui cetățean român dintr-un alt

stat este suficientă pentru ca instanța să poată lua față de el măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație pe viitor, în mod corect instanța

de fond a dat efect direct normei comunitare, care reprezintă un izvor de drept

secundar, dat fiind că litigiul se poartă între stat și un particular.

Simpla nerespectare a

condițiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de

intrare și ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al

U.E. nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere

gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România

și acel stat, după cum nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în

sine, restricționarea pe viitor a dreptului la liberă circulație, pentru a se

putea admite acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța.

Față de art. 27 alin.

(2) din Directiva nr. 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al

pârâtului, raportat la conduita acestuia pe teritoriul statului italian, nu ar

fi nici respectat principiul proporționalității, motiv pentru care apelul a

fost respins ca nefondat.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care a susținut că instanța de apel a nesocotit

prevederile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, în speță fiind întrunite

cerințele art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate, context în care a solicitat

admiterea recursului.

În raport de

circumstanțele cauzei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea introductivă de

instanță, măsura restrictivă solicitată se justifică fiind impusă și de

necesitatea respectării exigenței legislației U.E., care pretinde statelor

membre să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, perspectivă în

raport cu care hotărârea atacată, dată cu încălcarea dispozițiilor legale

menționate a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recursul nu este

fondat.

Deși, potrivit art.

38 din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat

apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la libera

circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a

normei interne ar contraveni Directivei nr. 2004/38/CE, care prevede că o

asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de

securitate publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1)].

Or, în speță, chiar dacă

instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei

decizii a Prefecturii din Provincia Roma, nu poate nici să restrângă dreptul

acestuia la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a dovedit

prin ce ar amenința conduita părții una dintre valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de

țară membră a U.E., România este obligată să respecte prevederile dreptului

comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a

statelor membre ale U.E.

Dreptul la liberă

circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și

membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a

comunităților europene, precum și prin Directiva nr. 2004/38 a Parlamentului

European și a Consiliului.

Din perspectiva art.

2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei

persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște

anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și

anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, sa

fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării

dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă

cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală în dreptul intern, trebuie să

se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă

justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții

sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și prezentând suficiente

garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută

posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se

aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se

aplică măsura respectivă).

Cu toate acestea, nu

se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o

societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație al pârâtului pe o perioadă de cel mult trei ani este

disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința

încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Cum reclamantul nu a

făcut dovada că pârâtul s-ar afla întruna din acele situații ce ar impune

restricționarea dreptului la libera circulație în spațiul U.E., se va reține că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare

stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Instanța de apel a

apreciat corect că nu s-a făcut dovada că pârâtul reprezintă o amenințare reală

și suficient de gravă la adresa ordinii publice.

În concluzie,

întrucât reclamanta nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și

proporționalitatea măsurii solicitate în raport de scopul urmărit, recursul

declarat de aceasta este nefondat motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 40/ A din

14 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2012.