ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1011/2012

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

1.

Cadrul procesual

Prin

cererea introductivă formulată la data de 03 februarie 2011, reclamanții M.E. și

P.G. au chemat în judecată pe pârâta C.C.S.D., solicitând instanței obligarea

pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul

teren, situat în Craiova, str. S., zona Complex Groapă, în suprafață de 1.862,87

m.p.

Prin sentința nr. 183 din 31 martie

2011 a Curții de Apel Craiova a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M.E.

și P.G. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., în sensul că a fost obligată

pârâta să emită decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul

preluat abuziv situat în Craiova, str. S., zona Complex Groapă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că reclamanții din prezenta cauză au solicitat, în baza

Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în

Craiova, imobil expropriat.

Prin Dispoziția nr. 4507 din 08

februarie 2005, Primarul Municipiului Craiova a propus acordarea despăgubirilor

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul notificat,

imposibil de restituit în natură, situat în Craiova, str. S., zona Complex

Groapă (conform procesului-verbal privind starea de fapt a imobilului), în

același timp dispunându-se transmiterea dosarului către Secretariatul C.C.S.D.

Dosarul reclamanților a fost transmis

Secretariatului C.C.S.D. de către Primăria Mun. Craiova fiind înregistrat sub nr.

12246/ CC la data de 07 aprilie 2006.

Instanța de primă jurisdicție a

constatat că reclamanții au început procedurile de recuperare a unui bun al lor

sau a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, iar

autoritatea locală, cu competențe în materia stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-a pronunțat la 08

februarie 2005.

Instanța a constatat că între data

depunerii cererii (notificării) și data introducerii acțiunii au trecut

aproximativ 6 ani, fără ca în perioada respectivă autoritățile abilitate de

lege să ajungă la finalizarea procedurii, apreciind că durata excesivă a

procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul

procesului rezonabil.

Împrejurarea că autoritățile

administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluționare a cererilor

constituie culpa acestora și nu poate să conducă la împiedicarea realizării

dreptului reclamanților.

Punerea în executare a legilor cu

caracter reparatoriu revine autorităților executive ale statului care au

obligația legală și constituțională de a respecta atât dreptul intern cât și

tratatele internaționale.

În afara argumentului decurgând din art.

6 al Convenției, Curtea consideră că prin neîndeplinirea obligației de a se

emite titlurile de despăgubire autoritățile pârâte aduc o evidentă atingere

noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile

patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de România prin Protocolul

Adițional nr. l la C.E.D.O.

Instanța a reținut că absența totală a

despăgubirilor de aproximativ 8 ani, creează reclamantului o sarcină excesivă,

incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Concluzionând, Curtea apreciază că

procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se

desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 6 ani de la data

formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii, constituie deja o

încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din C.E.D.O.

Recurenta a criticat hotărârea

instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că în cauza dedusă

judecății a fost parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, iar

referitor la etapa privind verificarea legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului notificat de reclamanți, precum și etapa

evaluării, s-a susținut că parcurgerea acestor etape este condiționată de

respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor.

Recurenta a apreciat că instanța de

fond a interpretat în mod greșit faptul că termenul rezonabil de soluționare a

cererii nu a fost respectat de C.C.S.D., întrucât nu a ținut cont de Decizia nr.

2815/2008 emisă de C.C.S.D., prin care a fost stabilită ordinea de soluționare

a dosarelor de despăgubire, astfel încât răspunsul instituției către reclamant

nu reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii.

Recurenta a criticat soluția instanței

de fond cu privire la faptul că a obligat instituția pârâtă la emiterea directă

a deciziei conținând titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că

impunerea unei astfel de obligații, cu trecerea peste etapele administrative,

pune în imposibilitate C.C.S.D. să pună în executare o hotărâre irevocabilă în

acest sens.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele

ce urmează:

În conformitate cu dispozițiile din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a

dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai

multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa

analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul

restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa

evaluării, etapă în care dacă, după analizarea dosarului, se constată că în mod

întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi

transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare,procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia

Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui

titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, care include în

cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I

intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire

”

.

Instanța de control judiciar a

constatat că recurenții - reclamanți au supus controlului instanței de

contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de

a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de

despăgubire.

Înalta Curte a constatat că printr-o

notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat

despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, str. S., în suprafață de 1.862,87

mp, ca urmare a preluării abuzive, iar prin Dispoziția nr. 4507 din 08

februarie 2005 Primăria Municipiului Craiova, în calitate de entitate

notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Dosarul aferent dispoziției arătate mai sus a fost transmis Secretariatului

Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută

de titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Înalta Curte a constatat că dosarul

reclamantului a fost transmis de Primăria Municipiului Craiova și a fost

înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 12246/ CC. Înalta Curte

a constatat că dosarul reclamanților a fost analizat în privința legalității

respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, autoritatea sesizată

constatând că este legală respingerea cererii de restituire în natură. Cu

privire la etapa evaluării, Înalta Curte a constatat că această etapă nu a fost

parcursă, situație recunoscută și susținută de autoritatea pârâtă prin

existența deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008.

Înalta Curte a constatat că intervalul

mare de timp, pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a

reparaților pentru imobilul preluat abuziv, care a rămas de altfel nefinalizată

cu emiterea titlului de despăgubire, conferă consistență concluziei reținută de

instanța de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. și a

Libertăților Fundamentale.

Având în vedere dispozițiile art. 20

din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu

concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenție ca o garanție a dreptului la un

proces echitabil și aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul

procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau

deciziilor definitive.

Complexitatea etapelor procedurale

poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil,

dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei

totale pasivități a autorității publice, în condițiile în care din înscrisurile

depuse la dosar nu rezultă că s-a înaintat în derularea procedurilor

administrative.

De aceea, Înalta Curte constată că

sentința primei instanțe este legală și temeinică sub aspectul soluționării

cererii de obligare a pârâtei C.C.S.D. la emiterea titlului de despăgubire,

evident cu respectarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 247/2005,

căci demersurile acestei autorități pe parcursul a aproape 5 ani de zile sunt

aproape inexistente.

De asemenea, Înalta Curte reține că

procedura administrativă reglementată de Titlul VII, Cap. V din Legea nr. 247/2005

este o procedură complexă, care implică parcurgerea mai multor etape, scopul

său fiind acela de acordare a unor despăgubiri juste și echitabile, în raport

cu practica jurisdicțională internă și internațională, având ca obiect cauze în

care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de Statul

Român, precum și neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate conform

titlului menționat.

În vederea atingerii acestui scop,

legea a atribuit Comisiei Centrale o anumită marjă de apreciere, în sensul că

poate recurge la orice acțiune, în limitele competenței sale, lăsând la

aprecierea sa și stabilirea ordinii de soluționare a dosarelor, având în vedere

numărul mare al acestora, etapele care trebuie parcurse, incluzând și perioada

în care evaluatorul va întocmi raportul de evaluare.

În exercitarea acestei libertăți de

apreciere, Comisia Centrală a decis ca ordinea dosarelor să fie aleatorie,

având ca argument egalitatea de tratament. Prin urmare, stabilirea acestui

criteriu este legală și proporțională cu scopul urmărit și anume acordarea unor

despăgubiri juste și echitabile, fără a aduce atingere principiului egalității

subiecților de drept vizați.

În cauza dedusă judecății Înalta Curte

a constatat că este aplicabilă Decizia nr. 2/2006 a C.C.S.D., care prevede în art.

4 că în cazuri excepționale, temeinic motivate, Comisia Centrală va putea

decide tratarea cu prioritate a unui anumit dosar, întrucât cuantumul

despăgubirilor cuvenite reclamantului, pentru imobilele notificate în temeiul

Legii nr. 10/2007, a fost stabilit de către instanța de judecată.

În consecință, instanța de control

judiciar a constatat că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

privind dreptul la un proces echitabil, deoarece a fost depășit termenul

rezonabil de soluționare a dosarului privind măsurile reparatorii în faza

procedurii administrative și, pentru aceste considerente, recursul declarat de

pârâtă va fi respins de Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

menținând soluția instanței de primă jurisdicție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de C.C.S.D.

împotriva sentinței nr. 183 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 februarie 2012.