ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2443/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 800 din 10 februarie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de A.N.R.P. - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, împotriva sentinței civile nr. 84/F din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție instanța de control judiciar, a reținut în esență, următoarele: Hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a apreciat că, pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003. De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006. Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o competență exclusivă a tribunalului.

Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative. În litigiul de față suntem în prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003. Un argument în plus, în sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 23 noiembrie 2009, în ședința plenului judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a fost adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii: „acțiunile având ca obiect obligarea A.N.R.P. la plata despăgubirilor acordate prin hotărârea Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 290/2003 sunt de competența Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal”.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare intimatul-reclamant M.M., întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. susținând că pentru motivul prevăzut de art. 317 (1) pct. 2 din C. proc. civ., respectiv că decizia la care mă refer „(...) a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență". Solicit să-mi fie admisă contestația, anularea deciziei atacate și reluarea judecății de la cel mai vechi act de procedură efectuat în vederea pronunțării unei noi hotărâri neviciate. Prin motivele contestației în anulare se arată că decizia împotriva căreia formulez contestația a fost luată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, deoarece: Potrivit prevederilor art. 159 1 din C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (Mica reformă a justiției), „necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârăt prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare". Învederez că cererea introductivă de instanță are ca obiect obligarea A.N.R.P., care este o instituție centrală a statului, la plata celei de-a doua tranșe a compensațiilor stabilite prin hotărârea Comisiei județene Brașov, hotărâre pe care a recunoscut-o ca valabilă tocmai prin aceea că, în baza ei, a dispus plata primei tranșe a compensațiilor.

Doar în situația în care acțiunea ar fi avut ca obiect hotărârea comisiei județene, ceea ce nu este cazul, competența i-ar fi aparținut tribunalului. Prin urmare, chiar dacă nu ar fi intervenit sus-citatele modificări cu privire la invocarea excepției de ordine publică referitoare la competență, decizia pe care o contest tot nesocotește dispozițiile privitoare la competența materială a instanței. Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că prezenta contestație în anulare este nefondată. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc.

civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este fondat și trimițând cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brașov.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de M.M., împotriva deciziei nr. 800 din 10 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2011.