ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2443/2011

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 800 din 10 februarie 2011 Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

recursul declarat de A.N.R.P. - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, împotriva

sentinței civile nr. 84/F din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de control judiciar, a reținut în esență, următoarele:

Hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a ajunge la această

soluție, Înalta Curte a apreciat că, pentru corecta soluționare a problemei de drept

aflată în litigiu, sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.

De asemenea, art. 17

alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare

a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.

Din interpretarea tuturor

acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P.

în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ,

fiind vorba de o competență exclusivă a tribunalului.

Nu există nici o îndoială

că, întotdeauna, competența materială a instanței de judecată este reglementată

de norme imperative.

În litigiul de față suntem

în prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având

drept temei juridic Legea nr. 290/2003.

Un argument în plus, în

sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 23 noiembrie 2009, în

ședința plenului judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal a fost

adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii:

„acțiunile având ca obiect

obligarea A.N.R.P. la plata despăgubirilor acordate prin hotărârea Comisiei județene

de aplicare a Legii nr. 290/2003 sunt de competența Tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal”.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat contestație în anulare intimatul-reclamant M.M., întemeiată pe dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. susținând că pentru motivul prevăzut de

art. 317 (1) pct. 2 din C. proc. civ., respectiv că decizia la care mă refer „(...)

a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență".

Solicit să-mi fie admisă

contestația, anularea deciziei atacate și reluarea judecății de la cel mai vechi

act de procedură efectuat în vederea pronunțării unei noi hotărâri neviciate.

Prin motivele contestației

în anulare se arată că decizia împotriva căreia formulez contestația a fost luată

cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, deoarece:

Potrivit prevederilor

art. 159

1

din C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010 privind

unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (Mica reformă a justiției),

„necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți

ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu

mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Necompetența de ordine privată

poate fi invocată doar de către pârăt prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu

este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare".

Învederez că cererea introductivă

de instanță are ca obiect obligarea A.N.R.P., care este o instituție centrală a

statului, la plata celei de-a doua tranșe a compensațiilor stabilite prin hotărârea

Comisiei județene Brașov, hotărâre pe care a recunoscut-o ca valabilă tocmai prin

aceea că, în baza ei, a dispus plata primei tranșe a compensațiilor. Doar în situația

în care acțiunea ar fi avut ca obiect hotărârea comisiei județene, ceea ce nu este

cazul, competența i-ar fi aparținut tribunalului.

Prin urmare, chiar dacă

nu ar fi intervenit sus-citatele modificări cu privire la invocarea excepției de

ordine publică referitoare la competență, decizia pe care o contest tot nesocotește

dispozițiile privitoare la competența materială a instanței.

Înalta Curte, examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că

prezenta contestație în anulare este nefondată.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate

cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când

s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea

a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare

la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului

sau recursului”.

Potrivit alin. 2 al aceluiași

articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul

când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins

pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără

ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin

această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele

de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării

de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației

în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective

deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și

pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația

în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor

de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul

care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului

vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la

pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau

date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea

unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita

respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție,

noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu

vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici

modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care,

dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea

încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Față de cele ce preced,

Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu

îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate,

deoarece motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele

reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect,

în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul este fondat și trimițând

cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brașov.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi

primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de M.M., împotriva deciziei nr. 800 din 10 februarie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2011.