ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 522/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 10589,

pronunțată la

data de 10

noiembrie 2010, Secția a VI-a comercială a Tribunalului Constanța a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamanta SC R.F.M.I. SRL, în contradictoriu cu

pârâta R.A.D.E.F. R.F., pe care a obligat-o să încheie cu reclamanta contractul

de vânzare-cumpărare a activului „Cinematograful Bulevard”, situat în

Constanța, județul Constanța, respingând cererea de obligare a pârâtei la plata

daunelor cominatorii, ca neîntemeiată.

Spre a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în principal, că reclamantei îi sunt aplicabile

prevederile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004, care consacră dreptul

acesteia de a cumpăra activele deținute în baza unui contract de închiriere,

iar corelativ acestui drept, pârâtei îi revine obligația de vânzare, apreciind

că operațiunea privind procedura de vânzare - cumpărare s-a declanșat și

consumat în baza menționatei legi, a O.U.G. nr. 88/1997 și a Ordinului nr. 2461

din 25 septembrie 2004.

Sub aspectul daunelor

cominatorii tribunalul a reținut că, deși au caracter sancționator de natură a

stimula debitorul obligației, acordarea lor rămâne la aprecierea instanței și

că din probele cauzei nu rezultă exprimarea relei-credințe la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Secția a

V-a comerci

ală

a Curții de Apel București, prin

decizia comercială nr. 209,

pronunțată la data de 11 mai 2011, a admis

apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamantă de obligare a pârâtei la

încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului „Cinematograful

Bulevard”, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, prima instanță de control judiciar a reținut că, în mod

greșit, prima instanță a constatat că operațiunea de vânzare a fost finalizată,

fiind îndeplinite toate cerințele pentru obligarea pârâtei la încheierea

contractului, întrucât procedura de vânzare-cumpărare, deși a fost demarată, nu

a fost finalizată, iar contractul nu a fost perfectat înainte de intrarea în

vigoare a Legii nr. 303 din 30 decembrie 2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008,

prin care „Cinematograful Bulevard” din Constanța a trecut în domeniul public

al statului, pe deplin aplicabilă drepturilor și obligațiilor părților în curs

de formare, considerând fără relevanță, atât faptul că protocolul de primire –

predare al imobilului în litigiu nu a fost încheiat, cât și împrejurarea că

apelanta a continuat să administreze în fapt bunul, având în vedere că trecerea

bunului în domeniul public al statului s-a realizat în momentul intrării în

vigoare a legii.

Împotriva menționatei

decizii a formulat recurs intimata reclamantă, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat

admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii

apelului formulat de pârâtă în cauză.

În dezvoltarea

motivelor de nelegalitate invocate s-a arătat, în esență, că argumentele

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea O.U.G. nr. 7/2008 pentru

modificarea și completarea O.U.G. nr. 39/2005, respectiv, la lipsa de relevanță

a susținerilor intimatei în sensul că apelanta deținea dreptul de administrare

asupra cinematografului, sunt străine de natura pricinii; că această instanță a

interpretat greșit adresa nr. 015 din 19 noiembrie 2004 și adresa nr. 66 din 23

decembrie 2004, iar decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii – cu trimitere la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; art. 15

alin. (2) din Constituția României și art. 1 Cod civil; art. II pct. 5 din

Legea nr. 303/2008; art. 7, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 213/1998; art. 12 alin.

(1) lit. b), art. 13 alin. (2) și (4) și art. 14 din Legea nr. 346/2004 și art.

27 din O.U.G. nr. 88/1997 – prin ignorarea probelor administrate, a

principiului neretroactivității legii civile, în lipsa dovezii unui protocol,

prevăzut de Legea nr. 303/2008, de primire – predare a activului în discuție

pentru a opera o schimbare a regimului său juridic și fără a ține seama de

dispozițiile legale ce constituie temeiul de drept al acțiunii.

Recursul este

nefondat.

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei

hotărâri judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină dar

și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

cauzei.

Cum instanța de apel

avea a răspunde, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

motivelor de apel vizând aplicarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și

completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată prin Legea nr. 303

din 30 decembrie 2008 și, deopotrivă, apărărilor intimatei referitoare la

faptul că apelanta o continuat să administreze în fapt bunul, nu se poate

susține că, procedând astfel, a prezentat considerente străine de natura

pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Având în vedere că,

potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a actului juridic

poate determina modificarea hotărârii judecătorești numai în acele împrejurări

în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic

sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că

interpretarea dată adreselor nr. 015 din 19 noiembrie 2004 și nr. 66 din 23

decembrie 2004, ca înscrisuri depuse în probațiune, nu se circumscrie acestor

ipoteze și nu justifică invocarea precitatului motiv de recurs.

Nici motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță.

Astfel, nu poate fi

reținut ca o omisiune în exercitarea rolului activ al judecătorului, conform

cerințelor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aspectul invocat de recurentă

referitor la pretinsa ignorare a probelor administrate.

Reținând că Legea nr.

303 din 30 decembrie 2008 este pe deplin aplicabilă raporturilor juridice „care

sunt în curs de formare la data intrării sale în vigoare”, cazul în speță,

instanța de apel s-a raportat la principiul neretroactivității legii, așa încât

nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 1 C. proc. civ. și art. 15

alin. (2) din Constituția României, care îl consacră.

Recurenta justifică

încălcarea art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008 pe lipsa dovezii încheierii

protocolului prevăzut de această lege, or instanța de apel, având în vedere că,

în speță, un astfel de protocol nu a fost încheiat, a reținut cu justețe că

schimbarea regimului juridic al imobilului în discuție și trecerea lui în

proprietatea publică a unității administrativ teritoriale s-a produs la data

intrării în vigoare a legii, indiferent dacă s-a încheiat sau nu un protocol de

primire – predare între R.A.D.E.F. și consiliul local.

Este de observat că

recurenta nu a argumentat în ce constă încălcarea invocatelor dispoziții ale

Legii nr. 213/1998 prin decizia recurată, mulțumindu-se să redea conținutul

acestora, demers insuficient pentru a permite analiza acestei afirmații.

Întrucât instanța de

apel și-a fundament decizia pe incidența prevederilor imperative ale Legii nr. 303/2008,

nu se justifică critica nesocotirii dispozițiilor legale ce constituie temeiul

de drept al acțiunii prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997 și de Legea nr. 346/2004,

indicate de recurentă.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC R.F.M.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei

comerciale nr. 209 din 11 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V–a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 februarie 2012.