ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 522/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 522/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin sentința
comercială nr. 10589,
pronunțată la
data de 10
noiembrie 2010, Secția a VI-a comercială a Tribunalului Constanța a admis, în
parte, acțiunea formulată de reclamanta SC R.F.M.I. SRL, în contradictoriu cu
pârâta R.A.D.E.F. R.F., pe care a obligat-o să încheie cu reclamanta contractul
de vânzare-cumpărare a activului „Cinematograful Bulevard”, situat în
Constanța, județul Constanța, respingând cererea de obligare a pârâtei la plata
daunelor cominatorii, ca neîntemeiată.
Spre a hotărî astfel,
prima instanță a reținut, în principal, că reclamantei îi sunt aplicabile
prevederile art. 12 lit. b) din Legea nr. 346/2004, care consacră dreptul
acesteia de a cumpăra activele deținute în baza unui contract de închiriere,
iar corelativ acestui drept, pârâtei îi revine obligația de vânzare, apreciind
că operațiunea privind procedura de vânzare - cumpărare s-a declanșat și
consumat în baza menționatei legi, a O.U.G. nr. 88/1997 și a Ordinului nr. 2461
din 25 septembrie 2004.
Sub aspectul daunelor
cominatorii tribunalul a reținut că, deși au caracter sancționator de natură a
stimula debitorul obligației, acordarea lor rămâne la aprecierea instanței și
că din probele cauzei nu rezultă exprimarea relei-credințe la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare.
Secția a
V-a comerci
ală
a Curții de Apel București, prin
decizia comercială nr. 209,
pronunțată la data de 11 mai 2011, a admis
apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței
tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins ca
neîntemeiată cererea formulată de reclamantă de obligare a pârâtei la
încheierea contractului de vânzare - cumpărare a activului „Cinematograful
Bulevard”, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța
această decizie, prima instanță de control judiciar a reținut că, în mod
greșit, prima instanță a constatat că operațiunea de vânzare a fost finalizată,
fiind îndeplinite toate cerințele pentru obligarea pârâtei la încheierea
contractului, întrucât procedura de vânzare-cumpărare, deși a fost demarată, nu
a fost finalizată, iar contractul nu a fost perfectat înainte de intrarea în
vigoare a Legii nr. 303 din 30 decembrie 2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008,
prin care „Cinematograful Bulevard” din Constanța a trecut în domeniul public
al statului, pe deplin aplicabilă drepturilor și obligațiilor părților în curs
de formare, considerând fără relevanță, atât faptul că protocolul de primire –
predare al imobilului în litigiu nu a fost încheiat, cât și împrejurarea că
apelanta a continuat să administreze în fapt bunul, având în vedere că trecerea
bunului în domeniul public al statului s-a realizat în momentul intrării în
vigoare a legii.
Împotriva menționatei
decizii a formulat recurs intimata reclamantă, invocând în drept dispozițiile
art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a solicitat
admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii
apelului formulat de pârâtă în cauză.
În dezvoltarea
motivelor de nelegalitate invocate s-a arătat, în esență, că argumentele
instanței de apel referitoare la aplicabilitatea O.U.G. nr. 7/2008 pentru
modificarea și completarea O.U.G. nr. 39/2005, respectiv, la lipsa de relevanță
a susținerilor intimatei în sensul că apelanta deținea dreptul de administrare
asupra cinematografului, sunt străine de natura pricinii; că această instanță a
interpretat greșit adresa nr. 015 din 19 noiembrie 2004 și adresa nr. 66 din 23
decembrie 2004, iar decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea
greșită a legii – cu trimitere la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.; art. 15
alin. (2) din Constituția României și art. 1 Cod civil; art. II pct. 5 din
Legea nr. 303/2008; art. 7, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 213/1998; art. 12 alin.
(1) lit. b), art. 13 alin. (2) și (4) și art. 14 din Legea nr. 346/2004 și art.
27 din O.U.G. nr. 88/1997 – prin ignorarea probelor administrate, a
principiului neretroactivității legii civile, în lipsa dovezii unui protocol,
prevăzut de Legea nr. 303/2008, de primire – predare a activului în discuție
pentru a opera o schimbare a regimului său juridic și fără a ține seama de
dispozițiile legale ce constituie temeiul de drept al acțiunii.
Recursul este
nefondat.
Motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei
hotărâri judecătorești atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină dar
și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura
cauzei.
Cum instanța de apel
avea a răspunde, conform cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,
motivelor de apel vizând aplicarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și
completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată prin Legea nr. 303
din 30 decembrie 2008 și, deopotrivă, apărărilor intimatei referitoare la
faptul că apelanta o continuat să administreze în fapt bunul, nu se poate
susține că, procedând astfel, a prezentat considerente străine de natura
pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Având în vedere că,
potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a actului juridic
poate determina modificarea hotărârii judecătorești numai în acele împrejurări
în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic
sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, se constată că
interpretarea dată adreselor nr. 015 din 19 noiembrie 2004 și nr. 66 din 23
decembrie 2004, ca înscrisuri depuse în probațiune, nu se circumscrie acestor
ipoteze și nu justifică invocarea precitatului motiv de recurs.
Nici motivul prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță.
Astfel, nu poate fi
reținut ca o omisiune în exercitarea rolului activ al judecătorului, conform
cerințelor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aspectul invocat de recurentă
referitor la pretinsa ignorare a probelor administrate.
Reținând că Legea nr.
303 din 30 decembrie 2008 este pe deplin aplicabilă raporturilor juridice „care
sunt în curs de formare la data intrării sale în vigoare”, cazul în speță,
instanța de apel s-a raportat la principiul neretroactivității legii, așa încât
nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 1 C. proc. civ. și art. 15
alin. (2) din Constituția României, care îl consacră.
Recurenta justifică
încălcarea art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008 pe lipsa dovezii încheierii
protocolului prevăzut de această lege, or instanța de apel, având în vedere că,
în speță, un astfel de protocol nu a fost încheiat, a reținut cu justețe că
schimbarea regimului juridic al imobilului în discuție și trecerea lui în
proprietatea publică a unității administrativ teritoriale s-a produs la data
intrării în vigoare a legii, indiferent dacă s-a încheiat sau nu un protocol de
primire – predare între R.A.D.E.F. și consiliul local.
Este de observat că
recurenta nu a argumentat în ce constă încălcarea invocatelor dispoziții ale
Legii nr. 213/1998 prin decizia recurată, mulțumindu-se să redea conținutul
acestora, demers insuficient pentru a permite analiza acestei afirmații.
Întrucât instanța de
apel și-a fundament decizia pe incidența prevederilor imperative ale Legii nr. 303/2008,
nu se justifică critica nesocotirii dispozițiilor legale ce constituie temeiul
de drept al acțiunii prevăzute de O.U.G. nr. 88/1997 și de Legea nr. 346/2004,
indicate de recurentă.
Pentru aceste
considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta
Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de reclamanta SC R.F.M.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei
comerciale nr. 209 din 11 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a V–a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
8 februarie 2012.