ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7810/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 392 din 9 iulie 2010

Tribunalul Mehedinți a admis în parte acțiunea reclamantului D.G. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligându-l pe acesta la plata sumei de 30.000 euro daune morale pentru prejudiciul

suferit de reclamant și părinții săi.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel părțile.

Prin Decizia civilă

nr. 455 din 08 decembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant și a

admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentința și a respins acțiunea.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010. De aceea, această

dispoziție legală nu se mai poate aplica. De asemenea, a reținut că, deși

textul de lege era în vigoare la data introducerii acțiunii, reclamantul nu are

o speranță legitimă la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție

legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate,

iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc.

În termen legal, împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul. A susținut că Legea nr. 221/2009

se circumscrie principiului restitutio in integrum, ce vizează întreaga sa

familie, distrusă de măsura inumană a deportării, că fiind rudă de gradul I cu

părinții săi, decedați, suferința este acută și nediluată. Critică refuzul

acordării daunelor materiale, constând în contravaloarea bunurilor familiei din

momentul privării de libertate, ce au fost distruse sau furate, valoare pe care

o apreciază ca fiind de 100.000 euro, arătând că la dosar au fost depuse dovezi

clare, de care instanța nu a ținut seama. Cât privește daunele morale,

consideră că ele au fost pe deplin dovedite, inclusiv prin Decizia nr. 200/1951

care confirmă atestarea, deportarea, domiciliul obligatoriu al său și al

familiei sale.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l

respinge, pentru considerentele ce succed:

Criticile referitoare

la greșita respingere a cererii de acordare a daunelor morale urmează a fi

analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei

supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr.

761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Cât privește critica

referitoarea la greșita respingere a cererii de acordare a daunelor materiale,

nici aceasta nu poate fi primită.

Art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009 prevede că persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita instanței

obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu

a obținut despăgubiri prin echivalent.

În mod corect

instanța de apel a reținut că în cauză reclamantul nu a făcut dovada că bunurile

a căror contravaloare o solicită au fost confiscate ca efect al măsurii

deportării dispuse prin Decizia nr. 200/1951 a MAI, ci doar că la un moment

anterior deportării autorul său a fost proprietarul acestor bunuri.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva Deciziei nr. 455 din 08 decembrie

2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 noiembrie 2011.