ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 691/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.M. împotriva rezoluției nr. 1580/P/2010 dispusă la data de 24 martie 2011, de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Au fost menținute rezoluția nr. 1580/P/2010 dispusă la data de 24 martie 2011 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și rezoluția nr. 1009/II-2/2011, dispusă la data de 28 aprilie 2011 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 500 de lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 08 iunie 2011 a fost înregistrată plângerea formulată de petentul G.M., în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva soluției dispuse în dosarul nr. 1580/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. În motivarea plângerii, acesta a arătat că prin soluțiile adoptate de către instanțele de judecată i s-au adus grave prejudicii morale și materiale, precizând că în fața instanțelor a dovedit că nu a înstrăinat nici un autovehicul către R.G., nu a cerut radierea autovehiculelor, dovezi care nu au fost luate în considerare.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în conformitate cu prevederile art. 10 lit. a) C. proc. pen. față de magistrații - judecători la Judecătoria Bolintin Vale, judecători la Tribunalul București, judecători Tribunalul Giurgiu și procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246, art. 248, art. 217 și art. 289 C. pen., întrucât faptele nu există, este legală și temeinică. Instanța, fiind sesizată cu plângere împotriva rezoluției de neînceperea urmăririi penale, analizând actele premergătoare urmăririi penale în dosarul nr. 1580/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a constatat că nu au rezultat indicii din care să rezulte săvârșirea vreunei infracțiuni de către magistrații mai sus amintiți.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul G.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul de judecată din data de 12 martie 2012, recurentul petiționar a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 202/2010 în raport cu prevederile art. 16 și art. 21 din Constituția României. La același termen, reprezentantul parchetului a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de petiționar împotriva sentinței penale nr. 446 din data de 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 202/2010 în raport cu prevederile art. 16 și art. 21 din Constituția României, Înalta Curte constată că cererea este inadmisibilă pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Cea de a doua condiție care trebuie îndeplinită se referă la dreptul oricărei părți, a instanței de judecată și a procurorului de a putea ridica o excepție de neconstituționalitate. În al treilea rând, trebuie ca normele legale în vigoare, a căror neconstituționalitate este contestată să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În speță, recurentul petiționar a criticat dispozițiile Legii nr. 202/2010, în integralitatea acesteia, în raport cu prevederile cuprinse în Constituția României la art. 16 (referitoare la egalitatea în drepturi) și art. 21 (referitor la accesul liber la justiție). Admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), și (3) din Legea nr. 47/1992, care reglementează o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor de judecată. Potrivit art. 5 din același articol, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2), și (3), cererea de sesizare a Curții Constituționale va fi respinsă ca inadmisibilă.

În cauză, Înalta Curte constată că dispozițiile Legii nr. 202/2010, a căror neconstituționalitate este invocată de către recurentul petiționar, trebuie să aibă rol determinant în soluționarea prezentului dosar, aceasta fiind o condiție de bază pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale. Se reține că excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cursul unui litigiu, invocarea ei impunând justificarea unui interes, cât și stabilirea existenței acestui interes pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit. Așadar, soluționarea excepției trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul penal principal.

Cerința relevanței și a pertinenței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul soluționării cauzei. În acest sens, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 202/2010, invocată de către recurentul petiționar, este inadmisibilă, prin prisma irelevanței și lipsei de pertinență. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul petiționar, considerând inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 202/2010 în raport cu prevederile art. 16 și art.21 din Constituția României.

În ceea ce privește recursul declarat de petiționarul G.M., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente: Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații juridice identice. Codul de procedură penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

În conformitate cu prevederile art. 278 1 pct. 10 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010, „Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă". Sentința penală nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, în calitate de instanță de fond, a rămas definitivă potrivit art. 278 1 pct. 10 C. proc. pen., împrejurare ce atrage inadmisibilitatea controlului judiciar prin recurs solicitat de petiționar. Această sancțiune procesuală este incidență în cauză în raport și cu principiul unicității exercitării căilor de atac, decurgând din aceleași dispoziții legale anterior citate. Astfel, dacă s-ar recunoaște promovarea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalității căilor de atac consfințit prin art. 129 din Constituție, ceea ce este inadmisibil.

Pentru considerentele anterior arătate, recursul în cauză se va respinge ca inadmisibil în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., cu consecința obligării recurentului petiționar, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului, conform dispozitivului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 202/2010, formulată de recurentul petiționar G.M. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționarul G.M. împotriva sentinței penale nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2012.