ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 691/2012

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost

respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul G.M. împotriva

rezoluției nr. 1580/P/2010 dispusă la data de 24 martie 2011, de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București.

Au fost

menținute rezoluția nr. 1580/P/2010 dispusă la data de 24 martie 2011 de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și rezoluția nr. 1009/II-2/2011,

dispusă la data de 28 aprilie 2011 de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 500 de lei,

reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 08 iunie 2011 a fost

înregistrată plângerea formulată de petentul G.M., în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., împotriva soluției dispuse în dosarul nr. 1580/P/2010 al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București.

În motivarea

plângerii, acesta a arătat că prin soluțiile adoptate de către instanțele de

judecată i s-au adus grave prejudicii morale și materiale, precizând că în fața

instanțelor a dovedit că nu a înstrăinat nici un autovehicul către R.G., nu a

cerut radierea autovehiculelor, dovezi care nu au fost luate în considerare.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a constatat că soluția de

neîncepere a urmăririi penale dispusă în conformitate cu prevederile art. 10

lit. a) C. proc. pen. față de magistrații - judecători la Judecătoria Bolintin

Vale, judecători la Tribunalul București, judecători Tribunalul Giurgiu și procuror

la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, pentru săvârșirea

infracțiunilor prev. de art. 246, art. 248, art. 217 și art. 289 C. pen.,

întrucât faptele nu există, este legală și temeinică.

Instanța,

fiind sesizată cu plângere împotriva rezoluției de neînceperea urmăririi

penale, analizând actele premergătoare urmăririi penale în dosarul nr.

1580/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a constatat că

nu au rezultat indicii din care să rezulte săvârșirea vreunei infracțiuni de

către magistrații mai sus amintiți.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul G.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

La termenul de

judecată din data de 12 martie 2012, recurentul petiționar a depus la dosarul

cauzei o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a Legii nr. 202/2010 în raport cu prevederile art. 16 și art. 21 din

Constituția României.

La același

termen, reprezentantul parchetului a invocat excepția inadmisibilității

recursului declarat de petiționar împotriva sentinței penale nr. 446 din data

de 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Examinând

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 202/2010 în raport cu

prevederile art. 16 și art. 21 din Constituția României, Înalta Curte constată

că cererea este inadmisibilă pentru considerentele care urmează.

Potrivit art.

29 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, aceasta decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unor legi sau

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care

au legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi

obiectul acestuia.

Cea de a doua

condiție care trebuie îndeplinită se referă la dreptul oricărei părți, a

instanței de judecată și a procurorului de a putea ridica o excepție de

neconstituționalitate.

În al treilea

rând, trebuie ca normele legale în vigoare, a căror neconstituționalitate este

contestată să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie

anterioară a Curții Constituționale.

În speță,

recurentul petiționar a criticat dispozițiile Legii nr. 202/2010, în

integralitatea acesteia, în raport cu prevederile cuprinse în Constituția

României la art. 16 (referitoare la egalitatea în drepturi) și art. 21

(referitor la accesul liber la justiție).

Admisibilitatea

cererii de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției

de neconstituționalitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

cerințelor prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), și (3) din Legea nr. 47/1992,

care reglementează o formă a controlului de constituționalitate, în sensul

soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor

de judecată.

Potrivit art.

5 din același articol, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară

prevederilor alin. (1), (2), și (3), cererea de sesizare a Curții

Constituționale va fi respinsă ca inadmisibilă.

În cauză,

Înalta Curte constată că dispozițiile Legii nr. 202/2010, a căror

neconstituționalitate este invocată de către recurentul petiționar, trebuie să

aibă rol determinant în soluționarea prezentului dosar, aceasta fiind o

condiție de bază pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții

Constituționale.

Se reține că

excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cursul unui

litigiu, invocarea ei impunând justificarea unui interes, cât și stabilirea

existenței acestui interes pe calea verificării pertinenței excepției în raport

cu procesul în care a intervenit. Așadar, soluționarea excepției trebuie să fie

de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul

penal principal.

Cerința

relevanței și a pertinenței este expresia utilității pe care soluționarea

excepției invocate o are în cadrul soluționării cauzei.

În acest sens,

Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate a Legii nr.

202/2010, invocată de către recurentul petiționar, este inadmisibilă, prin

prisma irelevanței și lipsei de pertinență.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată,

Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată

de recurentul petiționar, considerând inadmisibilă excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 202/2010 în raport cu

prevederile art. 16 și art.21 din Constituția României.

În ceea ce

privește recursul declarat de petiționarul G.M., Înalta Curte constată că

acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituție privind exercitarea căilor

de atac în condițiile legii procesual penale, precum și celui privind liberul

acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv

exigențelor art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, Codul de procedură penală a stabilit un sistem

coerent al căilor de atac, același pentru toate persoanele aflate în situații

juridice identice.

Codul de

procedură penală reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse

examinării, căile de atac ordinare care pot fi exercitate împotriva acestora,

termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea

hotărârilor.

În

conformitate cu prevederile art. 278

1

pct. 10 C. proc. pen., astfel

cum a fost modificat prin Legea 202/2010, „Hotărârea judecătorului pronunțată

potrivit alin. (8) este definitivă".

Sentința

penală nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, în calitate de instanță de fond, a rămas definitivă potrivit art. 278

1

pct. 10 C. proc. pen., împrejurare ce atrage inadmisibilitatea controlului

judiciar prin recurs solicitat de petiționar.

Această sancțiune

procesuală este incidență în cauză în raport și cu principiul unicității

exercitării căilor de atac, decurgând din aceleași dispoziții legale anterior

citate.

Astfel, dacă

s-ar recunoaște promovarea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute

de lege, s-ar ajunge la încălcarea principiului legalității căilor de atac consfințit

prin art. 129 din Constituție, ceea ce este inadmisibil.

Pentru

considerentele anterior arătate, recursul în cauză se va respinge ca

inadmisibil în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc.

pen., cu consecința obligării recurentului petiționar, potrivit art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului,

conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a Legii nr. 202/2010, formulată de recurentul petiționar

G.M.

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petiționarul G.M. împotriva sentinței penale

nr. 446 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 12 martie 2012.