ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2584/2010

Asupra

recursului de față;

În baza lucrărilor

din dosarul cauzei, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 75 din 1 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a

penală, în baza art. 394 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea

de revizuire formulată de condamnatul L.C. împotriva deciziei penale nr. 87/A

din 8 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

A fost obligat

revizuentul la 50 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut că L.C. a formulat cerere de revizuire

împotriva deciziei penale nr. 87/A din 8 februarie 2006, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția I penală, cu motivarea că s-au descoperit fapte sau

împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei și prin

administrarea acestor probatorii și rejudecarea cauzei s-ar putea ajunge la

achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, întrucât nu el a

săvârșit fapta.

Inculpatul L.C. a

fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută

și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b) și lit. c) C. pen.

Prin sentința nr. 1239

din 07 octombrie 2005, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. a) C. proc. pen., Tribunalul București a dispus achitarea inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin

decizia penală nr. 87/A din 08 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția

I penală, a admis apelului declarat de către Parchet și a dispus condamnarea

revizuentului la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și lit. c) C. pen.

Prin decizia penală

nr. 5517 din 26 septembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

ca neîntemeiat recursul promovat de revizuent, menținând decizia Curții de Apel

București.

Revizuentul a

susținut că ulterior pronunțării hotărârii de condamnare, s-au descoperit fapte

și împrejurări noi, respectiv încă un martor, C.D., ce nu a fost cunoscut de

către instanța de apel la data soluționării cauzei și în baza declarației

acestuia poate dovedi cele arătate atât în faza de urmărire penală, cât și faza

de judecată, respectiv că în ziua pretinsei săvârșiri a faptei, 28 noiembrie 2004,

nu s-a aflat la locul săvârșirii faptei, ci la domiciliul său, aspecte arătate

și de către alți martori care au fost audiați în cauză: P.M. și D.E.I., care au

declarat că în acea zi se afla cu certitudine la domiciliu.

Analizând

motivele invocate raportat la dispozițiile art. 394 C. proc. pen., Tribunalul a

constatat că revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau

împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei. În

consecință, faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloace de probă sau

împrejurări cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.

Revizuentul își

întemeiază cererea pe o interpretare a probelor administrate, nereușind să

dovedească că împrejurările invocate, deci faptele probatorii sunt noi și deci,

inexistente în materialul probator de la dosar.

În sensul art. 394

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., noi trebuie să fie faptele sau împrejurările

invocate, de natură a stabili existența unei erori judiciare și a conduce la o

altă soluționare a cauzei și nu aprecierea probelor făcută de instanța de

revizuire.

Solicitarea revizuentului

de a fi audiat martorul C.D., ce nu a fost cunoscut de către instanțe la data

soluționării cauzei, nu poate constitui un motiv pentru fundamentarea cererii

de revizuire, deoarece această probă nu a apărut ulterior, ci mai degrabă poate

fi apreciată ca o probă pro causa, atâta timp cât martorul cunoștea faptul că

inculpatul nu s-ar fi aflat la locul săvârșirii pretinsei infracțiuni și deci,

ar fi putut fi propus de inculpat la administrarea probatoriilor de către

instanța de fond sau, ulterior, în căile de atac.

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia penală nr. 81/A din 31 martie 2010, a respins ca nefondat apelul revizuentului, dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către

stat în sumă de 400 lei, din care 200 lei constituie onorariul apărătorului din

oficiu avansat din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei

decizii penale, în termen legal, a declarat recurs condamnatul L.C., solicitând

casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii de revizuire, în

temeiul dispozițiilor art. 394 lit. a) C. proc. pen. S-a susținut că audierea

martorului este esențială pentru dovedirea nevinovăției inculpatului în

contextul în care comiterea faptei a fost înscenată de partea vătămată.

Examinând recursul,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu este fondat pentru

următoarele considerente:

Instanțele au

analizat în mod temeinic cererea de revizuire, prin raportare la motivele

invocate de către revizuent, precum și la actele și lucrările dosarului în care

a fost pronunțată hotărârea supusă revizuirii.

Inculpatul a negat

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, susținând că la data de 28 noiembrie 2004

s-a aflat la domiciliul său, în acest sens solicitând audierea martorilor P.M.

și D.E.I., probă administrată de instanța de fond.

Prin urmare, apărarea

sa în sensul că nu s-a aflat la locul faptei în ziua săvârșirii acesteia a fost

cunoscută și analizată de instanțe și nu are caracter de noutate.

Pe cale de

consecință, audierea martorului C.D. pentru dovedirea aceluiași aspect

constituie numai o încercare de prelungire a probatoriului, împrejurare

nepermisă de lege în calea de atac extraordinară a revizuirii.

În mod corect, instanțele

au constatat ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de condamnat în

baza art. 394 lit. a) C. proc. pen., întrucât acesta nu a indicat fapte sau

împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute la soluționarea cauzei,

finalizată prin condamnarea sa.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul revizuentului condamnat L.C.

În baza art. 192

alin. (2) și art. 189 C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu fiind avansat din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuientul L.C. împotriva deciziei penale nr. 81/A

din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

revizuient la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 29 iunie 2010.