ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 988/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta B.S. a

chemat în judecată C.J.P. Mureș, solicitând instanței ca în contradictoriu cu

pârâta și pe calea contenciosului administrativ să dispună modificarea

Hotărârii nr. 5842/2009, prin care i s-a respins cererea de recunoaștere a

calității de persoană refugiată în perioada septembrie 1940 martie 1945 și

acordarea drepturilor prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, în perioada septembrie 1940 – martie 1945, în urma

Dictatului de la Viena din 30 august 1940, a fost obligată să se refugieze cu familia în localitatea Mihai Viteazu județul Cluj, fapt dovedit prin

declarațiile autentificate ale martorilor I.V. și I.M.

Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 72 din 22 aprilie 2010, a respins acțiunea formulată de reclamantă,

reținând că aceasta nu a făcut dovada persecuției etnice care să justifice

acordarea drepturilor prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990, așa cum a fost

aprobată prin Legea nr. 189/2002.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta B.S., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurenta a reiterat

motivele invocate în fața instanței de fond. În plus, a susținut că, deși

hotărârea pe care o recurează a fost expediată la data de 11 iunie 2010, fiind

internată în spital (conform Biletului de ieșire anexat) în perioada 7 iunie 2010

– 21 iunie 2010, nu a putut-o recura în termenul prevăzut de lege, solicitând

repunerea în termen.

Deliberând asupra

cererii de repunere în termen și găsind-o întemeiată, Înalta Curte a dispus

admiterea acesteia și a purces la soluționarea recursului.

Examinând cererea de

recurs în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este

nefondat, după cum se va arăta în cele de urmează:

În conformitate cu dispozițiile

art. l lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu

modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ

beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut

de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

Din conținutul

textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face distincție între persoanele care au fost efectiv

strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să

trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi

să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit

consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Prin Normele de

aplicare a Ordonanței aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate

în altă localitate decât cea de domiciliu le-au fost asimilate și cele

expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de

populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Potrivit art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație de

martori.

În speță, refugiul

reclamantei în anul 1940 din localitatea de domiciliu în localitatea Mihai

Viteazu județul Cluj unde a stat până în anul 1945, a avut loc ca urmare a înaintării frontului (localitatea de domiciliu era localitate de

frontieră) și nu ca urmare a persecuției din motive etnice, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Statul român, prin

reprezentanții săi de la acea vreme, urmare a înaintării frontului, a evacuat o

mare parte a populației, având drept scop protejarea ei și nicidecum persecuția

acesteia din motive etnice.

În acest sens, au

fost și declarațiile celor doi martori I.V. și I.M. care au fost audiați sub

prestare de jurământ de către instanță.

Ca atare, se constată

că prin corecta reținere a stării de fapt și interpretarea corectă a

dispozițiilor Legii nr. 189/2000, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică, astfel încât, recursul fiind nefondat, va fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de

repunere în termen.

Respinge

recursul declarat de B.S. împotriva sentinței civile nr. 72 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2011.