ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1312/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 616 din 19 noiembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de H.A., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Cluj, a dispus anularea hotărârii emise de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada 1 februarie 1941 – 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 iulie 2007. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: În raport cu prevederile art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea de Apel a procedat la audierea martorului C.D., din declarația căruia rezultă că, în urma Dictatului de la Viena, reclamanta împreună cu familia sa s-au refugiat din localitatea de domiciliu în localitatea M., revenind în localitatea natală în anul 1945, la sfârșitul războiului. A reținut instanța că declarația martorului, în care sunt arătate persecuțiile etnice suferite de mama reclamantei în localitatea de domiciliu, este pertinentă și concludentă, având în vedere că martorul a prezentat detalii ale refugiului și a relatat fapte pe care le-a cunoscut direct și în care a fost implicat personal. În concluzie, instanța a reținut că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta C.J.P. Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă C.J.P. Cluj susține, în esență, că, potrivit O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar să existe două surse de informație care să poată fi coroborate în favoarea petentului și care să indice aceleași date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu și data întoarcerii din refugiu. Recurenta-pârâtă susține că instanța fondului a nesocotit aceste prevederi ale legii prin faptul că a procedat la audierea unui singur martor, care a redat susținerile reclamantei, și, în mod netemeinic, a reținut aspectele referitoare la intervalul de refugiu și la persecuțiile din motive etnice.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „ beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999 , aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 , cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.” Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „d ovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege ”. Față de aceste dispoziții legale, este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că instanța de fond a eludat dispozițiile ordonanței referitoare la existența a două surse de informații care să probeze susținerile reclamantei H.A. Înalta Curte reține că nici dispozițiile ordonanței și nici dispozițiile din normele de aplicare a acesteia nu prevăd că este necesar ca instanța să verifice două surse de informație care să ateste susținerile din cererea de chemare în judecată sau cererea de acordare a drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. În privința mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei, aceste caracteristici ale mijloacelor de probă fiind la aprecierea instanței învestită cu soluționarea cauzei. Or, în speță, întemeiat și cu respectarea normelor procedurale, Curtea de Apel a apreciat declarația martorului C.D. ca făcând dovada persecuțiilor etnice care au determinat familia reclamantei să se refugieze din localitatea de domiciliu – B. în localitatea M., revenind în localitatea natală în luna martie 1945. Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, și având în vedere faptul că reclamanta a efectuat diligențele necesare pentru a obține acte oficiale eliberate de organele competente, așa cum rezultă din împrejurarea că s-a adresat Arhivelor Naționale, dovada persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu și a refugiului puteau fi făcute prin declarații de martori, cum de altfel s-a și întâmplat. În ceea ce privește aprecierea probelor, aceasta se face pe baza convingerii intime a judecătorului, în mod liber, dar nu arbitrar. Or, recurenta-pârâtă aduce critici modalității de apreciere a probatoriului administrat în cauză, fără a combate aspectele invocate de reclamantă la fond și fără a produce în recurs vreo probă care să demonstreze netemeinicia celor reținute de Curtea de Apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu dispozițiile art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la art. 4 alin. (1) și (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002. În privința localității de domiciliu – B., județul Cluj, a localității de refugiu – M., a datei de început și a datei de sfârșit a refugiului, Înalta Curte constată că instanța de fond a avut în vedere întemeiat aspectele prezentate de reclamantă și susținute prin declarațiile martorilor.

Data menționată pentru începutul refugiului este 15 ianuarie 1941, astfel că, potrivit practicii în domeniu, instanța întemeiat a considerat drept început al refugiului data de 1 februarie 1941. Data menționată drept sfârșit al perioadei de refugiu este data de 15 martie 1945, astfel că întemeiat și legal instanța a considerat refugiul reclamantei până la data limită prevăzută de ordonanță, respectiv 6 martie 1945. Sub toate aspectele, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile, stabilind cu just temei faptul că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare. Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și, în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de C.J.P. Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 616 din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2008.