ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2126/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2008, reclamanta M.E. a chemat în judecată pe pârâții A.I., R.C., D.A.M., D.G. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții la plata unor despăgubiri în cuantum de 400.014.000 lei. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că pârâții, R.C., D.A.M. și D.G., în calitate de judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție i-au încălcat drepturile prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât în dosarul nr. 216/36/2007 al instanței supreme i-au numit un avocat din oficiu, obligând-o în final la plata sumei de 140 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În ce-l privește pe pârâtul A.I., a susținut că acesta, în calitate de avocat din oficiu, s-a prezentat în instanță fără a studia dosarul, susținând în mod greșit că reclamanta și-ar fi retras recursul ce forma obiectul dosarului menționat. După un prim ciclu procesual în care a fost lămurit cadrul procesual atât în ce privește cauza acțiunii - art. 504 C. proc. pen. – cât și persoana în contradictoriu cu care înțelege să se judece, indicată a fi Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin sentința civilă nr. 158 din 11 februarie 2010, Tribunalul Constanța a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei. Prima instanță a reținut, în raport de dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., indicate în extenso, că reclamanta nu se regăsește în nici una dintre ipotezele reglementate de acest text, întrucât nu a suferit o condamnare penală, nu a fost privată de libertate și nu i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal. Mai mult decât atât, reclamanta nu a făcut dovada că a suferit vreun prejudiciu de natură materială sau morală ca urmare a soluției contestate, deși sarcina probei îi revenea în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ. Prin decizia nr. 91 C din 10 mai 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri. Instanța de apel a reținut, în esență, că situația de fapt evocată de parte nu se înscrie în sfera de aplicare a textului art. 504 C. proc.

pen. și că, în speță, nu s-a făcut dovada producerii unui prejudiciu real și justificat din punctul de vedere al legii. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta care a susținut că judecata pricinii s-a desfășurat în lipsa sa, nefiind legal citată și că, împrejurările cauzei nu au fost lămurite sub toate aspectele. Dezvoltând situația de fapt evocată în cererea introductivă de instanță, reclamanta a susținut că soluțiile pronunțate în cauza penală înregistrată pe rolul instanței supreme (dec. nr. 1873 din 3 aprilie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dos. nr. 216/36/2007), ca și cele pronunțate în cursul urmăririi penale sunt erori materiale de natură a antrena răspunderea statului, ele fiind date cu încălcarea legii și ale Constituției României și Convenției europene a drepturilor omului.

Scopul adoptării soluțiilor menționate l-a constituit împiedicarea în exercitarea căii de atac a revizuirii hotărârii pronunțate în dos. nr. 949/2002 al Judecătoriei Constanța prin care a fost condamnată pe nedrept pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o și care nu a fost probată. Recursul nu a fost motivat în drept. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Critica privind soluționarea litigiului cu nesocotirea prevederilor art. 85 C. proc. civ. nu este fondată întrucât, potrivit dovezii de citare (aflată la fila 8 dosar apel) privind-o pe reclamantă, aceasta a fost citată pentru termenul de dezbatere al apelului la adresa indicată, neconstatându-se astfel existența vreunui viciu procedural cât privește înștiințarea sa pentru termenul menționat, judecata căii de atac desfășurându-se în condițiile prescrise de lege.

Nu sunt fondate nici criticile privind nelămurirea deplină a situației de fapt deduse judecății (care nu au fost dezvoltate și nici pe cele privind nelegalitatea soluției atacate sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de lege pentru admiterea acțiunii. Se reține că, potrivit art. 504 C. proc. pen., textul pe care reclamanta și-a încadrat în drept pretențiile solicitate prin cererea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată, „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”. Totodată „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.

Or, în speță, astfel cum legal a reținut curtea de apel, reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele precis reglementate de textul legal invocat, astfel cum au fost acestea mai indicate ceea ce determină netemeinicia pretențiilor solicitate în baza acestor dispoziții legale, care corect au fost respinse de instanțele fondului. Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat reclamanta M.E. împotriva deciziei nr. 91C din 10 mai 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.