ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3184/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3184/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Dolj, secția comercială, la data de 16 aprilie 2009, sub nr.

4888/63/2009, reclamantul P.G. a chemat în judecată pe pârâții SC T.I. SRL și P.N.,

solicitând instanței dizolvarea societății.

În motivare,

reclamantul a arătat că este asociat al SC T.I. SRL împreună cu pârâtul P.N.,

fiecare deținând 50 % din părțile sociale. A arătat că societatea a desfășurat

activități de desfacere a gazelor lichefiate, în cooperare cu SC L.G. România

SRL Timișoara, având punctul de lucru în satul Basarabi, bis, județul Dolj,

contract care a fost reziliat începând cu data de 1 decembrie 2008 datorită

divergențelor dintre cei doi asociați. Conducerea societății era realizată de

cei doi asociați, iar din luna decembrie 2008 societatea nu mai desfășoară

nicio activitate.

Reclamantul a mai

arătat că datorită neînțelegerilor care au apărut între el și pârâtul P.N. a

fost obligat să cheme în judecată societatea SC T.I. SRL, pentru a fi obligată

să-i achite dividendele aferente anului 2004, deoarece P.N. nu era de acord cu

plata acestora.

În drept cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 233 și art. 237 din Legea nr. 31/1990,

privind societățile comerciale, fiind timbrată corespunzător cu chitanța nr. 37307249/2009.

La termenul din 9 iunie

2010 pârâții au depus la dosar cerere reconvențională pe care au timbrat-o

corespunzător și prin care au solicitat instanței excluderea reclamantului –

pârât P.G. din cadrul societății pentru faptul că a făcut concurență neloială

propriei firme. De asemenea, tot prin cererea reconvențională pârâții au

solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a firmei SC L.G. ROMÂNIA

SRL, cu sediul în Timișoara, județul Timiș, constatarea nulității absolute a

contractului încheiat între firma SC A.C. SRL și firma SC L.G. ROMÂNIA SRL,

contract ce a fost preluat de la SC T.I. SRL, obligarea reclamantului – pârât

la plata beneficiului nerealizat estimat la suma de 8.000 RON, și la plata

sumei de 3.000 RON daune morale. Prin cererea reconvențională pârâții au mai solicitat

instanței obligarea reclamantului – pârât la plata sumei de 3.500 RON,

constituind plata lipsei de folosință și la plata sumei de 375 RON,

reprezentând chiria aferentă lunii decembrie 2008.

La același termen

instanța a dispus disjungerea capetelor 3, 4, 5 și 6 ale cererii

reconvenționale, rămânând spre soluționare în prezenta cauză capătul principal

al cererii reconvenționale, respectiv cererea de excludere din SC T.I. SRL a

reclamantului P.G..

Prin sentința nr. 1028

din 18 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, în dosarul

nr. 4888/63/2009, s-a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamantul –

pârât P.G., în contradictoriu cu pârâții – reclamanți P.N. și SC T.I. SRL și

respingerea cererii reconvenționale formulată de către pârâții – reclamanți în

contradictoriu cu reclamantul – pârât, ca neîntemeiată.

Totodată, s-a dispus

dizolvarea SC T.I. SRL și au fost obligați pârâții – reclamanți la plata către

reclamantul – pârât a sumei de 3.639 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că reclamantul și pârâtul sunt asociați ai SC T.I. SRL, fiecare

deținând 50 % din părțile sociale, iar societatea are ca obiect principal de

activitate desfacerea și comercializarea gazelor lichefiate.

Pe parcursul

desfășurării activității societății între cei doi asociați au apărut mai multe

neînțelegeri referitoare la plata dividendelor – părțile purtând litigii între

ele cu privire la acest aspect, la investițiile ce urmau a fi făcute –

reclamantul dorind achiziționarea terenului pe care se afla imobilul

societății, teren aflat în proprietatea pârâtului ce refuza această investiție,

la maniera în care reclamantul înțelegea să folosească banii societății, la

faptul refuzului acestuia de a accepta cooptarea în societate a unui nou

asociat și altele. Toate aceste aspecte au fost relatate instanței de către

martorii audiați în cauză.

De altfel, din

ansamblul probator administrat și în special din înscrisurile depuse la dosar,

instanța a reținut că în prezent neînțelegerile dintre asociați sunt atât de

grave încât aceștia nu mai comunică decât în scris și chiar au convenit asupra

rezilierii contractului de furnizare gaze lichefiate și a contractelor

adiționale acestuia încheiate cu SC L.G. ROMÂNIA SRL, contracte ce asigurau

realizarea obiectului principal de activitate.

Instanța a constatat

astfel că neînțelegerile constante și de lungă durată apărute între asociați,

neînțelegeri referitoare la investițiile pe care societatea urma să le facă, la

activitatea pe care aceasta o desfășura, la modul de repartizare și utilizare a

dividendelor, denotă o lipsă de convergență de interese între asociații

societății și cum o asemenea disociere de interese echivalează cu o lipsă a lui

affectio societatis

, element esențial al unei societăți comerciale, a

concluzionat că sunt îndeplinite condițiile art. 227 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește

cererea reconvențională, instanța a reținut că, deși a invocat în cuprinsul

cererii sale faptul că reclamantul – pârât ar fi folosit în scop personal sume

de bani aparținând societății, fapt pe care martorii audiați nu l-au relatat

instanței ca fiind un fapt perceput în mod direct, ci comunicat de către

familia celuilalt asociat, pârâtul – reclamant nu și-a dovedit aceste susțineri

și nici caracterul repetat al unei asemenea fapte sau prejudiciul ce ar fi fost

astfel provocat societății.

Mai mult chiar, deși

faptul înființării unei noi societăți cu același obiect, în care asociatul cu

privire la care se formulează cerere de excludere deține și calitatea de

administrator poate constitui un temei pentru această cerere, instanța a

considerat că de vreme ce extinderea obiectului de activitate al SC A.C. SRL,

societatea nou înființată de către reclamantul – pârât, s-a realizat ulterior

momentului în care au fost reziliate de comun acord contractele încheiate de

către SC T.I. SRL cu SC L.G. România SRL, acest fapt este un argument în sensul

aprecierii cu privire la lipsa unei culpe a reclamantului și a lipsei intenției

acestuia în desfășurarea unei acțiuni de concurență neloială.

Totodată, instanța a

apreciat că deoarece nemulțumirea asociaților în ceea ce privește colaborarea

lor a fost provocată în egală măsură de către ambii asociați, care s-a dovedit

că sunt lipsiți de

affectio societatis

, soluționarea tuturor acestor

neînțelegeri se poate realiza mai degrabă prin dizolvarea societății, iar nu

prin excluderea unuia dintre asociați din societate.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâții – reclamanți P.N. și SC T.I. SRL care a fost

respins prin decizia

nr. 206 din 26 octombrie 2010 a

Curții de Apel Craiova, secția comercială.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că instanța de fond nu a

schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului, acesta neindicându-l, caz

în care văzând dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în temeiul

rolului său activ, judecătorul fondului era îndreptățit și chiar obligat să dea

acțiunii calificarea juridică exactă, calificare însușită de fapt de către

pârâți la instanța de fond, unde nu numai că nu au contestat-o, dar au formulat

probe și apărări în combaterea dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. e) din

Legea nr. 31/1990.

Așa cum s-a arătat,

referirea la dispozițiile art. 233 și art. 237 din Legea nr. 31/1990 se face

numai în scopul demarării procedurii de dizolvare, lichidare și radiere a

societății.

Cea de-a doua critică

a vizat faptul că instanța de fond a apreciat greșit lipsa lui „

affectio

societatis

”, părțile neavând decât un singur litigiu, în anul 2004, dată

după care asociații nu au mai avut disensiuni, iar din probele administrate la

instanța de fond rezultă existența unor neînțelegeri permanente între asociați

care au determinat încetarea activității SC T.I. SRL Calafat care, prin cei doi

asociați ai săi, a solicitat partenerului SC L.G. ROMÂNIA SRL rezilierea

contractelor de furnizare (fila 46 și 106 dosar fond), fapt concretizat prin

actul adițional din 20 octombrie 2008 (fila 105 dosar fond).

Având în vedere

aceste considerente, curtea de apel a apreciat că instanța de fond a reținut în

mod corect că între cei doi asociați ai SC T.I. SRL a dispărut „

affectio

societatis

”, societatea nemaiputând funcționa, fiind astfel îndeplinite

condițiile art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 și că aceste neînțelegeri,

datând din anul 2004, au continuat până la începutul lui 2008.

Cât privește

criticile apelantelor referitoare la respingerea cererii de excludere a

asociatului P.G., curtea de apel le-a apreciat ca neîntemeiate.

Potrivit

dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus

din societatea cu răspundere limitată asociatul administrator care comite

fraudă în dauna societății (...).

Din cuprinsul cererii reconvenționale se

constată că pârâții SC T.I. SRL și P.N. nu și-au întemeiat cererea pe ideea de

fraudă în dauna societății, ci pe temeiul concurenței neloaiale practicate de

asociatul P.G. Aceeași idee a concurenței neloaiale este reluată și în

întrebarea 7 din interogatoriu (fila 77 verso dosar fond).

Doar în concluziile

pe fond depuse la dosar la 18 mai 2010 a fost invocată frauda, constând în

concurența neloaială efectuată de reclamant prin societatea la care este

asociat unic, SC A.C. SRL dar probele nu confirmă această situație de fapt.

Împotriva

acestei hotărâri au formulat, în termenul legal, recurs pârâții invocând

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Au

susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 129

alin. (4) și (6) C. proc. civ., privind limitele rolului activ al judecătorului

care nu poate schimba cadrul procesual privind obiectul dedus judecății,

reclamantul solicitând admiterea acțiunii în temeiul art. 233 și art. 237 din

Legea nr. 31/1990, R, limite în care trebuia să și verifice situația de fapt și

nu cu raportare la dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din aceeași lege,

fiind inexactă și nemotivată reținerea împrejurării că recurenții – pârâți ar

fi achiesat la această calificare juridică a acțiunii.

O altă

critică vizează greșita apreciere a motivelor de dizolvare față de caracterul

vădit exemplificativ al textului art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990,

R, instanța fiind obligată din această perspectivă să analizeze cauza

determinantă, efectul și impactul acestora asupra activității societății,

societatea realizând profit, chiar dacă între asociați au existat neînțelegeri

încă de la înființare.

În

conținutul noțiunii

affectio societatis

este inclusă dorința specifică a

semnatarilor pactului societar de a colabora în vederea realizării scopului

comun și dacă instanța de apel trebuia să facă o analiză comparativă a

temeiurilor de drept invocate de părți și a stării de fapt, rezultă,

dimpotrivă, că cererea reconvențională având ca obiect excluderea intimatului –

reclamant trebuia admisă, iar cel vinovat nu poate acționa în direcția

dizolvării societății așa cum acesta a cerut prin cererea principală.

Or, sub

acest aspect, instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la susținerile

recurenților – pârâți privind culpa intimatului – reclamant, încălcându-se și

art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ.

În

privința cererii reconvenționale cauza juridică nu a constituit-o culpa în

frauda societății, ci concurența neloială existând în acest sens o precizare

făcută la 10 noiembrie 2009, cererea reconvențională având de fapt mai multe

petite, din care o parte au fost disjunse, toate având, însă, un caracter

compact și, deci, instanța de apel trebuia să compare gradul de culpă a celor

doi asociați, ceea ce nu a făcut.

În

concluzie, recurenții – pârâți au solicitat, în principal, casarea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare, iar într-o teză subsidiară admiterea

recursului, modificarea hotărârilor, iar pe fond respingerea cererii principale

privind dizolvarea societății și admiterea cererii reconvenționale privind

excluderea din societate a intimatului – reclamant.

Analizând

recursul se găsește nefondat.

Legea nr.

31/1990 privind societățile comerciale reglementează dizolvarea societății

comerciale pentru cauze generale aplicabile tuturor formelor juridice ale

societăților comerciale (art. 227) și cauze speciale, care vizează doar anumite

forme de societate comercială (art. 228, art. 229, art. 230) sau cele care

sancționează anumite situații (art. 237).

Având în

vedere situația de fapt prezentată prin cererea introductivă, împrejurarea că

reclamantul a făcut trimitere la dispozițiile art. 233 care reglementează

dizolvarea dar nu și cazurile de dizolvare, respectiv la ale art. 237 din Legea

nr. 31/1990, este lipsită de relevanță, calificarea juridică prin raportare la

motivele de fapt invocate prin cererea introductivă de către reclamant dând-o

instanța de judecată, ceea ce a și făcut în mod corect, reclamantul invocând

multiple neînțelegeri grave între asociați care împiedică funcționarea

societății [art. 227 lit. e)] și nu numai imposibilitatea întrunirii organelor

statutare care se constituie doar într-una din consecințele acestor

neînțelegeri grave [art. 237 lit. a)].

Așa

fiind, nu se poate vorbi de o depășire a cadrului procesual privind obiectul

dedus judecății, instanța de apel neîncălcând, deci, dispozițiile art. 129

alin. (4) și alin. (6) C. proc. civ.

Cât

privește motivarea instanței de apel potrivit căreia și pârâții ar fi achiesat

la această încadrare juridică, așa cum s-a arătat, nu acesta a fost argumentul

hotărâtor al instanței în calificarea cererii, ci conținutul acesteia.

Cât

privește următoare critică legată de analiza neînțelegerilor din perspectiva

culpei fiecărei părți, deși recurenții invocă încălcarea art. 129 alin.(5) teza

I C. proc. civ., care se referă la rolul activ al judecătorului, pe de o parte,

se constată că aceștia tind la modificarea situației de fapt, astfel cum a

rezultat din aprecierea probelor, or, reanalizarea acestora nu mai este

posibilă în recurs față de caracterul nondevolutiv al recursului, iar pe de

altă parte, plecând de la scopul rolului activ al judecătorului de a asigura un

echilibru procesual între părți și respectarea principiului egalității

acestora, se constată din actele dosarului și motivarea hotărârii că instanța

de apel a respectat aceste limite prin încuviințarea tuturor părților a

probelor cerute și analizarea acestora.

În

privința cererii reconvenționale, de asemenea, instanța de apel a făcut o

analiză amplă și motivată referitor la toate aspectele invocate privind cauza

acestei cereri și din perspectiva precizărilor ulterioare, prin fraudă în

sensul art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, înțelegându-se prejudicierea

intenționată de către administrator a intereselor societății prin diferite acte

juridice de natură a micșora patrimoniul societății, fiind evident că și

printr-o comparare a culpei asociaților s-a ajuns la concluzia că în cauză se

impune dizolvarea societății și nu excluderea unuia dintre asociați, atât timp

cât lipsește

affectio societatis

.

S-a mai

susținut că societatea produce profit dar și această afirmație se circumscrie

unei situații de fapt și nu de drept care nu mai poate face obiectul cenzurii

în recurs, instanța de recurs verificând legalitatea hotărârii raportat la o

situație de fapt deja stabilită și constatând dacă s-au aplicat normele legale

în mod corespunzător acestei situații.

Așa

fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va

respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc.

civ., va

obliga recurenții să plătească intimatului P.G.

suma de 1.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de

avocat, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâții P.N. și SC T.I. SRL CALAFAT împotriva deciziei nr.

206 din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, ca

nefondat.

Obligă

recurenții să plătească intimatului P.G. suma de 1.800 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 octombrie 2011.