ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2320/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 pronunțată în Dosar nr. 4692/116/2010 al Tribunalului Călărați, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamnții C.C. și SC G.P. SRL Oltenița împotriva pârâtului D.F. S-a respins cererea reconvențională formulată de pârât, s-a dispus excluderea acestuia din societatea reclamantă, părțile sale sociale urmând a fi preluate de către reclamantul C.C., pârâtul fiind obligat la plata sumei de 244.005 RON cu titlu de daune interese către reclamanta SC G.P. SRL Oltenița. Prin aceeași sentință s-a dispus înscrierea în registrului comerțului a hotărârii și publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pârâtul fiind obligat și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.906 RON către reclamanta SC G.P.

SRL Oltenița și 1.524,6 RON către reclamantul C.C. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că prin cererea reconvențională, disjunsă din Dosarul nr. 3460/116/2010 al Tribunalului Călărași, reclamanții SC G.P. SRL Oltenița și C.C. au solicitat excluderea pârâtului D.F. din societatea reclamantă și obligarea acestuia la plata daunelor-interese produse societății comerciale în exercitarea atribuțiilor de administrator. Invocând dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, art. 998-art. 999 C. civ. și art. 197 alin. (2) și alin. (3) raportat la art. 79 din Legea nr. 31/1990, în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în noiembrie 2006 reclamantul C.C.

și pârâtul D.F. au devenit asociați cu drepturi egale ai SC G.P. SRL Oltenița, iar conform actelor constitutive ale societății comerciale, administrarea societății, care își desfășoară activitatea în domeniul transpoartului și distribuției buteliilor de gaz, trebuia făcută în comun de cei doi asociați. În perioada anilor 2007-2008, societatea comercială a avut o activitate profitabilă însă, ulterior, pârâtul D.F. a încheiat contracte comerciale între societatea reclamantă și SC F.I. SRL, societatea al cărei asociat unic era, contracte dezavantajoase pentru reclamantă neavând nici acordul celuilalt administrator.

În acest context, tribunalul a reținut, pe baza probelor administrate în cauză că este întemeiată solicitarea reclamantului de a se dispune în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, excluderea pârâtului care a desfășurat o activitate concurențială cu aceea ce constituie obiectul de activitate al societății reclamante cu scopul de a-i bloca activitatea, ceea ce denotă imposibilitatea continuării activității, situație în care culpa pentru această stare de fapt aparține în exclusivitate pârâtului. În acest context, a fost respinsă cererea formulată de pârât în Dosarul nr. 1668/116/2011 având ca obiect dizolvarea societății reclamante, această cerere fiind calificată de către tribunal ca fiind o cerere reconvențională.

Capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor-interese datorate pentru exercitarea cu rea-credință a mandatului de administrator a fost admis în parte cu motivarea că sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-art. 999 C. civ., dar și cele speciale cuprinse în art. 197 alin. (2) și alin. (3) raportat la art. 79 și art. 89 din Legea nr. 31/1990, în sensul că s-a dovedit faptul că acesta a întrebuințat capitalul și bunurile societății reclamante în folosul propriu și al societății al cărei asociat unic era și a luat decizii într-o operațiune în care avea interese contrare reclamantei. Prin urmare, s-a apreciat în temeiul expertizei efectuate în cauză că prejudiciul cauzat societății reclamante este în cuantum de 244.005 RON, la plata căruia pârâtul a fost obligat cu titlu de daune-interese.

S-a respins însă ca nefondat solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului la plata sumei de 165.150 RON reprezentând profit nerealizat de reclamantă pe anii 2008, 2009 și 2010 ca urmare a alterării rezultatelor financiare ale reclamantei prin faptele culpabile intenționate ale pârâtului în considerarea faptului că prejudiciul pretins nu este unul cert, în absența dovezilor din care să rezulte că nerealizarea profitului ar fi fost cauzată exclusiv de comportamentul ilicit al pârâtului și nu de existența unor cauze externe, de notorietate, respectiv, criza fiananciară. Apelul declarat de reclamanți și pârât a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 218 din 11 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, prin aceeași decizie fiind respinsă și cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelantul-pârât D.F.

În privința apelului reclamanților, instanța de apel a arătat că, având în vedere multiplii factori aleatorii ce condiționează obținerea profitului în economie, precum și considerentele simpliste pentru probarea prejudiciului de către reclamanți și a legăturii de cauzalitate, soluția primei instanțe prin care s-a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor-interese reprezentând lipsa profitului pe anii 2008-2010, este corectă.

Criticile formulate de pârât împotriva aceleiași hotărâri au vizat atât modul de soluționare a acțiunii principale, cât și a celei reconvenționale și au fost înlăturate de instanța de apel care a arătat, în esență, că dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea n. 31/1990 au fost corect aplicate, deoarece pârâtul, prin societatea al cărui asociat unic era a desfășurat o activitate concurențială cu efecte negative asupra celei desfășurate de reclamantă, a preluat elemente importante din fondul de comerț al acesteia astfel că prejudicierea reclamantei este certă în aceste condiții, în mod corect s-a respins cererea de dizolvare a societății formulată potrivit art. 227 alin. (1) din același act normativ, întrucât neînțelegerile grave dintre asociați au fost cauzate de pârât, care în consecință, în mod corect a fost obligat și la plata prejudiciului.

Această decizie a fost completată prin decizia nr. 382 din 12 octombrie 2012, prin care s-a admis cererea de completare formulată de apelanta-reclamantă SC G.P. SRL Oltenița și, în consecință s-a completat dispozitivul deciziei nr. 218 din 11 mai 2012, în sensul că s-a constatat ca fiind tardivă cererea de completare a apelului formulat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe. Pentru a proceda astfel, instanța de apel a arătat că, în privința apelului formulat de această recalamantă au fost verificate doar motivele de apel depuse la 23 februarie 2012, care au vizat nelegalitatea sentinței, cu motivarea că nu a fost admisă cererea de obligare a pârâtului și la plata sumei de 165.150 RON reprezentând profitul nerealizat în perioada 2008-2010.

Precizarea motivelor de apel depuse de reclamantă la data de 22 martie 2012 prin care s-a solicitat obligarea pârâtului și la plata sumei de 71.160,38 RON, nu a fost examinată, astfel că, cererea de completare este admisibilă conform art. 281 2 C. proc. civ. Având în vedere faptul că această nouă critică a fost depusă cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) raportat la art. 287 alin. (4) C. proc. civ. rezultă că, precizarea motivelor de apel a fost tardiv depusă fiind, în consecință, respinsă ca atare. Împotriva acestor decizii au declarat recurs reclamanții SC G.P. SRL Oltenița și C.C. și pârâtul D.F. Criticile de nelegalitate formulate de reclamanți împotriva deciziei nr. 218 din 11 mai 2012 vizează omisiunea instanței de a examina toate motivele de apel astfel cum au fost precizate și care au fost depuse la prima zi de desfășurare.

De asemenea, arată recurenții, soluția este greșită și din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ., art. 197 alin. (2) si alin. (3) raportat la art. 79 și art. 80 din Legea nr. 31/1990, în sensul că, contrar celor reținute prin decizia recurată, pârâtul trebuia obligat și la plata prejudiciului cauzat reclamanților ca urmare a activității pe care a desfășurat-o. În acest sens, în mod eronat s-a apreciat lipsa caracterului cert al prejudiciului, deși nu s-a precizat cauzele care ar fi putut determina o scădere a profitului. Criticile formulate de recurenții-reclamanți împotriva deciziei nr. 382 din 12 octombrie 2012 a Curții de Apel București, întemeiate de asemenea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. raportat la art. 312 C. proc. civ., se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 134 și art. 287 C. proc. civ. În concret, recurenții invocă faptul că la primul termen de judecată stabilit pentru data de 24 februarie 2011 s-au comunicat motivele de apel astfel că părțile, deși legal citate, nu se aflau în situația de a pune concluzii pe apeluri, nefiind întrunite cerințele art. 134 C. proc. civ. Cauza a fost amânată pentru termenul din 23 martie 2011, când era prima zi de înfățișare, însă anterior la data de 22 martie 2011 a fost depusă o completare a motivelor de apel prin care sentința era criticată și cu privire la neacordarea sumei de 71.160,38 RON, pentru care s-a și achitat taxa de timbru corespunzătoare.

În aceste condiții, instanța de apel, deși era legal învestită, a omis să se pronunțe asupra acestor motive și în plus, a aplicat greșit și dispozițiile art. 287 C. proc. civ. care prevede în mod expres elementele din conținutul cererii de apel a căror lipsă este sancționată cu decăderea sau nulitatea. Pârâtul D.F., prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. invocă faptul că instanța de apel, în mod greșit, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată pentru completarea probațiunii, și nu a pus în discuție probele solicitate prin motivele de apel încălcând în acest mod dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

De asemenea, în privința modului de soluționare a fondului cererii, recurentul susține că prevederile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 au fost greșit aplicate, în realitate neexistând dovezi în sensul art. 1169 C. civ., din care să rezulte cauzarea unui prejudiciu adus societății reclamante și prin urmare existența unor motive temeinice pentru excluderea sa din societate. O altă critică vizează înlăturarea greșită a motivelor de apel referitoare la modul de soluționare a cererii reconvenționale în sensul că, contrar celor reținute, prin decizia recurată lipsa de colaborare a celor doi asociați era evidentă, situație în care existau suficiente motive pentru a dispune dizolvarea societății reclamante.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea constată că recursul formulat de reclamanți este fondat. Astfel, prin motivele de apel depuse de aceștia pentru termenul din 24 februarie 2012, hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru neacordarea sumei de 165.150 RON reprezentând profit nerealizat de către societatea reclamantă în perioada 2008-2010. La termenul anterior menționat au fost depuse la dosar și motivele de apel formulate de pârât, dispunându-se comunicarea reciprocă a motivelor de apel și acordându-se termen pentru data de 23 martie 2012. La data de 22 martie 2012, reclamanții-apelanți au depus o precizare a motivelor de apel prin care au arătat că nelegalitatea sentinței vizează și neacordarea sumei de 71.160,38 RON reprezentând avansul achitat de societatea reclamantă la încheierea contractelor de leasing.

Aceste precizări au fost comunicate pârâtului D.F., iar cauza a fost amânată la data de 4 mai 2012, pentru stabilirea taxei judiciare de timbru în sarcina apelanților-reclamanți, având în vedere că a fost depusă o precizare a motivelor de apel, astfel cum rezultă din consemnările acestei încheieri de ședință. Din această perspectivă rezultă că este fondată critica recurenților-reclamanți referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 287 C. proc. civ. Astfel, art. 287 C. proc. civ. reglementează conținutul cererii de apel precizând, potrivit pct. 3 al acestui articol că motivele de fapt și de drept se depun sub sancțiunea decăderii, conform alin. (2) al aceluiași articol, până cel târziu la prima zi de înfățișare.

Prima zi de înfățișare, în conformitate cu art. 134 C. proc. civ., este socotită aceea în care părțile legal citate pot pune concluzii. Ulterior, prin încheierea de completare, instanța de apel respingând ca tardivă cererea privind analizarea motivelor suplimentare de apel, nu precizează care a fost prima zi de înfățișare și admite în mod eronat excepția tardivității. În acest context, Înalta Curte observă că motivele suplimentare de apel depuse de reclamant la data de 22 martie 2012, nici pârâtul și nici instanța de apel nu a invocat decăderea reclamanților din termenul de a mai depune precizări, dimpotrivă acestea au fost comunicate pârâtului și s-a pus în vedere reclamanților să achite o taxă de timbru suplimentară, scop în care cauza a fost amânată.

Ulterior însă, prin decizia pronunțată asupra fondului instanța de apel a ignorat complet aceste motive, iar prin decizia de completare a invocat, din oficiu, excepția de tardivitate a acestor motive. Rezultă așadar, că dispozițiile anterior menționate au fost greșit aplicate și că, în realitate, insatnța de apel a omis să examineze toate criticile cu crea a fost învestită prin apelul formulat de reclamați, situație în care fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul că instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, soluția ce se impune este aceea de admitere a recursurilor declarate de reclamanți împotriva ambelor decizii, casarea acestora și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Față de soluția preconizată, analizarea criticilor de fond formulate de reclamanți este inutilă și lipsită de interes juridic, dar cu prilejul rejudecării instanța de apel în temeiul art. 315 alin. (3) C. proc. civ. va avea în vedere toate motivele invocate. În aceste condiții, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi admis și recursul declarat de pârât, judecarea unitară a cauzei impunând o atare soluție având în vedere faptul că și pârâtul prin recursul formulat a criticat soluția instanței de apel cu privire la fondul pretențiilor sale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de recalamți SC G.P. SRL Oltenița și C.C. și pârâtul D.F. Casează decizia civilă nr. 218 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și decizia civilă nr. 382 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2013.