ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 797/2015

Nu a fost găsită fondată prima critică, prin care, în esență, se susține că nu i se poate reproșa frauda în patrimoniul societății, deoarece pentru aceasta faptele cauzatoare de prejudicii ar trebui să fie săvârșite cu intenție. În adevăr, frauda presupune existența elementului material - prejudiciul, și a elementului subiectiv - intenția. Curtea a apreciat ca întemeiată reținerea de către instanța de fond a situației de fapt și a constatat că apelantul D.F. și-a propus, începând cu anul 2008, ca scop final, neutralizarea activității reclamantei, care la sfârșitul anului 2007 avea un profit de 93.614 RON, prin preluarea elementelor cele mai importante ale fondului de comerț: activitatea de furnizare gaz lichefiat în butelii, precum și mijloacele de transport prin care se realiza această activitate, finalitate pe care a și realizat-o. SC F.I. SRL, la care apelantul este asociat unic, și care desfășoară o activitate concurentă, respectiv aceeași activitate, a preluat contractul de furnizare gaz lichefiat de la furnizor, dar și contractele de concesiune cu persoanele fizice ce asigurau desfacerea cu amănuntul a produsului arătat, personalul angajat al reclamantei, ca și cele mai importante mijloace de transport, autoutilitarele I. ce aparținuseră reclamantei în temeiul contractului de leasing financiar. Având în vedere finalitatea la care s-a ajuns, arătată mai sus, este certă prejudicierea reclamantei, rezultând că sunt întrunite cele două condiții ale fraudei, astfel că nu a fost găsită fondată prima critică.

Nu este fondată nici a doua critică, prin care, în esență, se susține că cedarea folosinței autovehiculului I., aparținând lui SC F.I. SRL, a fost utilă reclamantei și nu prejudiciabilă. Curtea a constatat că pârâtul-apelant a semnat contractul de comodat cu sine însuși, adică atât pentru comodant cât și pentru comodatar, deși SC F.I. SRL aparține acestuia și deci se prezumă că ar avea un interes care l-ar pune într-o situație de incompatibilitate să semneze contractul și pentru reclamantă. Curtea a mai constatat că deși contractul este denumit comodat, prin conținutul său este un contract oneros și chiar mai oneros decât un contract de închiriere. În realitate este un contract de cesionare a datoriilor SC F.I. SRL din contractul de leasing al acesteia, fără însă a-i ceda și drepturile rezultate din contractul de leasing. Admițând că autovehiculul a fost utilizat de reclamantă, aceasta nu putea fi obligată la plata ratelor de leasing, pentru că reclamanta nu era parte în contractul de leasing, ci doar la plata unei chirii. Apelantul mai susține că reclamanții nu au dovedit faptul că autovehiculul nu a fost utilizat de SC G.P. SRL. Curtea a apreciat mai întâi că reclamanta nu poate fi obligată să dovedească negația, că nu l-a folosit. În al doilea rând având în vedere condițiile în care a fost semnat contractul, respectiv de D.F. pentru reclamantă dar și pentru SC F.I. SRL se prezumă că acesta a fost făcut în interesul pârâtului-apelant, ca reprezentant al SC F.I. SRL. În consecință, pentru cele două considerente apelantului pârât îi revine sarcina de a dovedi că autoutilitara a fost folosită de reclamantă, dovadă nerealizată de către acesta. Pe de altă parte, din probele administrate, Curtea a reținut că autoutilitara nu a fost necesară și utilă reclamantei deoarece la sfârșitul anului 2007 aceasta a înregistrat un profit mare, deși nu „beneficiase" de contractul de „comodat", și pe de altă parte, în aceeași perioadă reclamanta a achiziționat un număr de trei autoutilitare, astfel că nu se justifică rațional utilitatea contractului de „comodat". Cum apelantul pârât nu a dovedit utilizarea și caracterul necesar și util al contractului de „comodat" rezultă că soluția instanței de fond este corectă.

Nu a fost găsită fondată această critică în care apelantul susține că prima instanță a reținut greșit că apelantul pârât ar fi închiriat bunuri „aflate deja sub contract de închiriere cu alte societăți." Prima instanță nu a reținut decât fapte concrete cu privire la închiriere, mai exact Contractul nr. 1/2008 și nr. 2/2008 și nu închirierea unor bunuri la modul general, cum susține apelantul pârât.

Nu este fondată nici a patra critică în care în esență se susține că, societatea reclamantă nu ar fi fost prejudiciată prin închirierea autoturismului D. de la C.O. Curtea reține că apelantul pârât în calitate de administrator al societății reclamante a închiriat autoturismul arătat pentru a-l pune la dispoziția soției sale deși aceasta era salariat cu contract de muncă. Atâta timp cât nu se prevedea în contractul de muncă angajamentul societății reclamante de a pune la dispoziția salariaților autoturisme pentru deplasarea de la locuință la locul de muncă apelantul pârât a luat o măsură prejudiciabilă pentru societatea reclamantă, cu atât mai mult cu cât nu a avut și consimțământul celuilalt administrator. În consecință, valoarea de 11.823,04 RON reprezentând benzină, piese, ulei, asigurarea obligatorie, constituie un prejudiciu pentru reclamantă.

Nu este fondată nici această critică, în care în esență se susține că apelantul-pârât nu a prejudiciat societatea reclamantă prin ridicarea de D.E. a sumei de 38.121,51 RON, pe perioada ianuarie 2008 - iunie 2008 întrucât, potrivit raportului de expertiză la 30 iunie 2009 nu se înregistrau sume restante. Curtea consideră că prin dispoziția de plată aprobată de apelantul pârât pentru ca soția sa să ridice suma de 38.121,51 din casierie, constituie un prejudiciu reprezentând dobânda sumei arătate pe perioada ianuarie - iunie 2008.

Nu este fondată nici această critică, prin care, în esență, apelantul susține că nu a prejudiciat societatea reclamantă prin rezilierea a peste 200 de contracte cu comisionarii și încheiate ulterior de aceștia cu SC F.I. SRL pentru că rezilierea a fost făcută deoarece C.C. nu a respectat convenția ca și el să aducă în societate contracte cu comisionari. La dosarul cauzei au fost depuse convențiile de reziliere a contractelor de comision dintre reclamantă, reprezentată de D.F., și fiecare dintre persoanele fizice care preluau recipienții GPL (butelii de aragaz) și alte materiale în vederea desfacerii cu amănuntul. Totodată, au fost depuse contractele de comision încheiate de SC F.I. SRL și aceleași persoane fizice în calitate de comisionar. Nu poate fi reținut ca fiind just motivul invocat de apelantul pârât cu privire la rezilierea contractelor arătate. Nu există nici o dovadă a angajamentului lui C.C. ca acesta să încheie contracte de comision cu alte persoane fizice, sub condiție rezolutorie a contractelor încheiate de apelantul-pârât. În concluzie, critica nu este fondată, apelantul pârât a prejudiciat societatea reclamantă prin rezilierea contractelor arătate fără consimțământul celui de al doilea administrator.

Nu este fondată nici critica prin care, în esență, se susține că încheierea contractelor de novație a convențiilor de leasing între reclamantă, reprezentată de apelantul pârât și finanțatorul contractului de leasing precum și SC F.I. SRL prin care cea din urmă a preluat cele trei contracte de leasing de la societatea reclamantă ar fi o măsură managerială și nu o devalizare a societății. Curtea consideră că cesionarea contractelor de leasing de la societatea reclamantă la SC F.I. SRL este un contract făcut de pârâtul-reclamant în interes propriu, acesta semnând pentru societatea reclamantă cât și pentru societatea la care este asociat unic, în condițiile în care nu s-a probat și acordul celuilalt administrator C.C. Faptul că societatea reclamantă era lipsită de activitate întrucât contractele de comision privind livrarea buteliilor de aragaz erau deja reziliate este consecința comportamentului apelantului pârât pentru că el a luat măsura rezilierii. În consecință, el nu își poate invoca propriul doi pentru a susține că la momentul cesionării contractelor de leasing arătate societatea nu mai avea activitate. Măsura cesionării contractelor era radicală pentru societatea reclamantă, cele 3 autoutilitare reprezentau cele mai importante bunuri din punct de vedere valoric aflate în patrimoniul societății reclamante. Este adevărat că, contractele de leasing nu conferă drept de proprietate utilizatorului, însă conferă posibilitatea îndreptățită de dobândire a proprietății. Prin lipsirea de această posibilitate, apelantul-pârât a prejudiciat societatea. La fel prin lipsa contravalorii modificărilor aduse autoutilitarelor ca și a valorii amortizării cu care era înregistrată societatea reclamantă. Nu există nici o dovadă a faptului că autoutilitarele au fost, ulterior cesionării contractelor de leasing, puse la dispoziția societății reclamante. De fapt, dacă ar fi așa cum susține apelantul pârât ar însemna că reclamanta avea activitate de desfacere a buteliilor de aragaz și deci nu era oportună, nici măcar managerial, cum susține apelantul pârât, cesionarea contractului de leasing.

Nu este fondată nici această critică, prin care în esență apelantul-pârât susține că nu avea nevoie de acordul reclamantului C.C. pentru novația contractelor de leasing deoarece prin actul constitutiv aceștia erau abilitați să lucreze individual. Prin Decizia din 4 mai 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul reclamantului D.F. împotriva Deciziei civile nr. 426 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București prin care aceasta din urmă stabilise că administratorii societății reclamante trebuiau să lucreze împreună și nu disjunct. În consecință, pentru motivul arătat critica nu este fondată.

Nu este fondată nici această critică prin care în esență, se susține că prima instanță a respins greșit cererea reconvențională prin care a fost solicitată dizolvarea societății pe motiv de neînțelegeri grave între asociați. Având în vedere culpa apelantului D.F., așa cum a fost reținută mai sus, Curtea a considerat că acesta nu își poate invoca propriul comportament dolosiv pentru a solicita dizolvarea societății. Nu a fost găsit fondat nici apelul formulat de reclamanți în care în esență se susține că greșit prima instanță a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor-interese reprezentând lipsa profitului pe anii 2008 - 2010. Prima instanță a respins pretenția reclamanților de obligare a pârâtului la plata sumei de 165.150 RON, reprezentând daune-interese arătate mai sus, pe motiv că nu există proba legăturii de cauzalitate dintre comportamentul pârâtului și scăderea beneficiului pe anii arătați. În adevăr, Curtea a constatat că reclamanții au calculat suma arătată prin raportarea beneficiilor pe anii 2008 - 2010 la cel din anul 2007. Această raportare este liniară și simplistă fără a ține seama de multiplii factori care intervin în mediul economic. Nimeni nu poate garanta că în anii 2008 - 2010 societatea reclamantă ar mai fi beneficiat de raportul contractual cu furnizorul buteliilor de aragaz și că, consumatorii ar mai fi achiziționat acest produs sau dacă l-ar fi achiziționat ar fi consumat aceiași cantitate de gaz lichefiat și aceasta prin achiziționarea de la reclamantă. Având în vedere multiplii factori aleatorii ce condiționează obținerea profitului în economie, precum și considerentele simpliste pentru probarea prejudiciului de reclamanți și a legăturii de cauzalitate, este corectă soluția primei instanțe de respingere a acestei pretenții. În ceea ce privește motivul de apel invocat prin completarea motivelor de apel formulată de apelanții reclamanți la data de 22 martie 2012 și intitulată „Precizare la motivele de apel", se constată că nu este întemeiată critica potrivit căreia greșit instanța nu a obligat pe pârât și la plata sumei de 71160,38 RON (pag. 4 din raportul de expertiză), reprezentând avans achitat SC G.P. SRL la încheierea contractelor de leasing și nerestituit de D.F. la momentul încheierii actelor de novație în favoarea firmei sale SC F.I. SRL. Astfel cum rezultă din Contractele de leasing financiar nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 și nr. 080114AB22 și din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, suma totală achitată de către SC G.P. SRL cu titlu de avans în temeiul acestor contracte este de 71.160,38 RON. Ca urmare a novației prin schimbare de debitor a acestor contracte de leasing, conform actelor de novație depuse la dosar, creditorul SC A.L. IFN S.A. a fost de acord ca drepturile și obligațiile fostului debitor SC G.P. SRL să fie preluate de către noul debitor, SC F.I. SRL. Se apreciază că suma solicitată de către apelanții reclamanți nu poate fi cerută de la apelantul-pârât, D.F., asociat exclus din societate, ci cel mult, de la societatea cesionară a dreptului de folosință, SC F.I. SRL, în măsura în care acesteia i-ar fi profitat, s-ar fi folosit de plata acestui avans. Nu sunt deci îndeplinite condițiile art. 998 - 999 C. civ. pentru obligarea pârâtului D.F. la plata sumei de 71.160,38 RON cu titlu de avans achitat în temeiul acestor contracte de leasing, sens în care în mod întemeiat și legal de hotărât instanța de fond. Față de considerentele arătate, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 215 din 2 aprilie 2014 respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții-reclamanți SC G.P. SRL și C.C. și de către apelantul-pârât D.F. împotriva Sentinței civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. 4692/116/2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.F. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, admiterea apelului și pe fond schimbarea sentinței de fond, în sensul admiterii cererii reconvenționale privind dizolvarea societății în baza Legii nr. 31/1990. În subsidiar, a solicitat respingerea capătului de cerere privind transmiterea părților sociale ale asociatului D.F. către asociatul C.C. care începând din data de 5 noiembrie 1996 și până în prezent a avut și are calitatea de asociat unic într-o altă societate comercială. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică adusă deciziei recurată din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 229 alin. (1) din aceeași lege. În esență, recurentul-pârât arată că deși reclamantele au solicitat continuarea activității comerciale a SC G.P. SRL chiar și după excluderea asociatului pârât D.F., continuarea activității fiind permisă de actul constitutiv, au fost eludate dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care interzic ca o persoană să dețină calitatea de asociat unic la o altă societate cu răspundere limitată. Recurentul-pârât a susținut că a depus în susținere înscrisuri eliberate de Oficiul Național al Registrul Comerțului care dovedesc acest lucru. Mai mult, în cauză devin incidente dispozițiile art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul în care numărul asociaților s-a redus la unul singur, iar asociatul rămas deține și calitatea de asociat unic la altă societate cu răspundere limitată. Prin cea de a doua critică, recurentul invocă nemotivarea hotărârii recurate, întrucât au fost reluate considerentele instanței de apel înainte de casare. De asemenea, recurentul-pârât consideră că au fost nesocotite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la greșita aplicare a legii și invocă exclusiv chestiuni care țin de situația de fapt și de modul de interpretare al probelor. Astfel, recurentul arată că reclamantul C.C. nu s-a implicat în activitatea societății, nu a semnat nici un act de administrare pe perioada 2007 - 2010, fiind de acord în mod tacit cu actele de administrare semnate de către pârât. În continuare, recurentul-pârât face referiri la actul adițional din 28 noiembrie 2006 al SC G.P. SRL, care prevedea că funcția de administrator să fie exercitată în comun de asociați. De asemenea, recurentul pârât face trimitere la bilanțurile contabile și la expertiza efectuată în cauză prin care s-a stabilit că activitatea desfășurată de pârât a fost una profitabilă pentru societate. În combaterea cererii de recurs, intimatele SC G.P. SRL și C.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat pe cale de excepție constatarea nulității recursului în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., excepție respinsă de către instanță prin încheierea de ședință din data de 5 martie 2015, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2015, recurentul-pârât a depus la dosarul cauzei precizări ale cererii de recurs, prin care a invocat excepția inadmisibilității continuării activității SC G.P. SRL de către asociatul C.C., în condițiile în care acesta a îndeplinit și îndeplinește în continuare calitatea de administrator unic la SC ECF P. SRL. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Prealabil examinării motivelor de recurs, în ce privește excepția de inadmisibilitate invocată de recurentul-pârât, Înalta Curte constată în raport de criticile formulate în susținerea acesteia că aceasta nu reprezintă o excepție procesuală, ci o apărare de fond, care a fost formulată și ca motiv de recurs, urmând a fi analizată în consecință de către instanță. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurentul-pârât a invocat ipoteza a doua a acestui motiv considerând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a art. 229 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. În raport de aceste dispoziții puse în discuție în fața Înaltei Curți, se va analiza dacă instanța de apel recurgând la textele de lege aplicabile litigiului Ie-a dat o greșită interpretare sau dacă faptele reținute au fost calificate în raport de exigența textelor de lege. Dispozițiile art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au următorul conținut: „Societățile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită acestor cauze, numărul asociaților s-a redus la unul singur". Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitat". Revenind la criticile formulate prin primul motiv de recurs, se constată că acestea vizează cererea reconvențională formulată în cauză, prin care pârâtul a solicitat dizolvarea societății pentru grave neînțelegeri dintre asociați. O primă observație se impune cu privire la temeiul cererii reconvenționale care a vizat lipsa lui affectio societatis. În discuție fiind o societate de persoane cu un „caracter închis", iar datorită relației „intuitu personae" fiind evident că primează valențele elementului afectiv care impune verificarea dezacordului societar din perspectiva celor două cereri, dând prevalentă excluderii sau dizolvării societății, după caz. În acord cu observațiile de mai sus se impune și sublinierea că analiza cererii de dizolvare a fost făcută de instanța de apel cu respectarea principiului disponibilității și că în apel criticile nu puteau fi extinse asupra altor motive decât cele care se încadrează în temeiul legal invocat în cererea reconvențională. Valorificând observațiile de mai sus, în raport de contextul speței și de criticile formulate în recurs, se constată că instanța a dat prevalentă excluderii, apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 222 pct. 1 lit. d) din Legea nr. 31/1990, ținând seama și de faptul că reclamantul C.C. a arătat în mod expres că dorește continuarea activității comerciale a SC G.P. SRL chiar și după excluderea asociatului D.F., precum și de faptul că actul constitutiv prevede continuarea societății cu asociat unic. Aceste împrejurări sunt suficiente pentru a trage concluzia că există interes societar. Dintr-un alt punct de vedere, instanța de apel a reținut culpa pârâtului D.F. în îndeplinirea obligațiilor, ceea ce a demonstrat dezinteres pentru pactul societar și protecția societății, situație în care starea conflictuală dintre asociați nu poate conduce la dizolvarea societății. Relevant în ce privește cererea de dizolvare formulată de către recurentul-pârât sunt și aspectele reținute cu putere de lucru judecat în litigiile care au drept obiect cererea de dizolvare a societății formulată de D.F., respectiv 1757/116/2012 și 2839/116/2012, prin care s-au respins în mod irevocabil cererile formulate. În ce privește critica recurentului-pârât prin care a susținut incidența art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că aceste dispoziții stabilesc interdicția pentru a persoană fizică sau juridică de a fi asociat unic într-o singură societate comercială cu răspundere limitată, însă în vederea constituirii unei societăți cu răspundere limitată. În ipoteza în care aceste dispoziții sunt nesocotite, acțiunea privind dizolvarea judecătorească aparține oricărei persoane interesate care justifică un interes, cerere care așa cum s-a arătat nu formează obiectul cauzei de față. În speță, intimatul-reclamant a devenit asociat unic ca urmare a excluderii din societate al recurentului-pârât, precum și în baza dispoziției din actul constitutiv al societății care prevede posibilitatea continuării societății cu asociat unic. Aspectul sesizat de recurentul-pârât este reglementat legal atât din punct de vedere al modalității de sancționare (acțiune în dizolvarea societății), cât și din punct de vedere al remediului (regularizarea societății prin cooptare de noi asociați până la soluționarea unei eventuale acțiuni în justiție). În consecință, cererea de dizolvare în mod corect a fost apreciată nefondată, în speță nefiind întrunite condițiile cerute de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 pentru dizolvare, ci au prevalentă dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 pentru excluderea asociatului. Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-pârât prin cea de a doua critică încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., rezultă cu evidență că s-au readus în discuție doar aspecte ce țin de o eventuală netemeinicie a deciziei atacate, vizând nemulțumirea pârâtului cu privire la soluția dată cererii de chemare în judecată, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a stabili situația de fapt și a face o corectă apreciere a situației de fapt și de drept, în raport de circumstanțele cauzei. Având în vedere aceste considerente și cerințele impuse de art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., potrivit căruia recursul este o cale extraordinară de atac în care se verifică doar legalitate hotărârii, fără a putea fi analizate chestiuni care țin de fondul cauzei, Înalta Curte constată că pot fi analizate doar criticile care țin de greșita aplicare a legii în raport de aplicarea dispozițiilor art. 222 lit. d) C. proc. civ. Dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată a căror încălcare este criticată prin prezentul recurs, au următorul conținut: „Poate fi exclus din societatea .. cu răspundere limitată, asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora". Faptele comise de administratorul asociat, sancționate de textul de lege cu excluderea din societate, au vizat acțiunea sau inacțiunea frauduloase săvârșită de asociatul administrator, cu intenția de a bloca activitatea societății reclamante. Mai trebuie precizat că faptele sancționate trebuie să aibă și o anumită gravitate în raport cu urmările produse contrare interesului societar. Or, în cauză, instanța de apel a stabilit în mod corect că sancțiunea excluderii poate fi aplicată asociatului administrator D.F. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat. De asemenea, Înalta Curte urmează să admită cererea intimaților SC G.P. SRL și C.C., privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și justificarea acestor cheltuieli.