ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 797/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 797/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 a

Tribunalului Călărași, secția civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată

de C.C. și SC G.P. SRL împotriva pârâtului D.F.; a fost respinsă cererea

reconvențională formulată de D.F. împotriva reclamanților, a fost dispusă

excluderea pârâtului D.F. din societatea reclamantă, urmând ca părțile sale

sociale să fie preluate de asociatul C.C.; a fost obligat pârâtul la plata

sumei de 244.005 RON către reclamanta SC G.P. SRL cu titlu de daune interese; a

fost dispusă înscrierea în Registrul Comerțului a hotărârii de excludere și

obligat pârâtul la plata sumei de 10.906 RON către reclamanta SC G.P. SRL și

1.524,3 RON către C.C. cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 15 iunie 2011

reclamanta SC G.P. SRL și-a precizat cuantumul despăgubirilor solicitând

obligarea pârâtului la plata sumei totale de 448.492,24 RON, ce se compune din:

71.160,38 RON reprezentând avans achitat de reclamantă la încheierea

contractelor de leasing financiar pentru cele trei autovehicule I.; 17.059,12

RON reprezentând suma plătită de societatea reclamantă pentru carosarea celor

trei autocamioane I. achiziționate în leasing; 103.269,66 RON reprezentând

contravaloarea ratelor de leasing la care a fost obligată societatea reclamantă

în baza contractului de comodat din 1 ianuarie 2008; 11.823,04 RON reprezentând

suma achitată de societatea reclamantă în baza Contractului nr. 2 din 1

ianuarie 2008 semnat de pârât, dar nu și de terța C.O.; 111.853,24 RON

reprezentând diferență neamortizată și care reprezenta pierdere efectivă a

societății reclamante; și 165.150 RON reprezentând profit nerealizat pentru

anii 2008 - 2010, prin raportarea la profitul anului 2007.

Analizând cererea,

tribunalul a constatat că C.C. și D.F. au devenit, la 27 noiembrie 2006, asociați

ai SC G.P. SRL, aceștia hotărând prin actul constitutiv ca cei doi asociați să

exercite în comun funcția de administrator al societății.

În esență, tribunalul

a constatat că primul capăt de cerere al acțiunii privind excluderea pârâtului

D.F. în baza art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 a fost întemeiat

și pe cale de consecință a fost respinsă cererea reconvențională a pârâtului

privind dizolvarea judiciară a societății.

Cu privire la capătul

de cerere privind obligarea pârâtului D.F. către societatea reclamantă la plata

daunelor-interese datorate pentru exercitarea cu rea-credință a mandatului de

administrator, tribunalul a constatat că au fost întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale a acestuia dar și condițiile speciale prevăzute

de art. 197 alin. (2) și (3) raportat la art. 79 și 89 din Legea nr. 31/1990 în

sensul că acesta a întrebuințat capitalul și bunurile societății în folosul său

și al societății la care era asociat unic, a luat decizii într-o operațiune în

care avea interese contrare reclamantei SC G.P. SRL, respectiv a semnat actele

de novație cu SC AFI L. IFN SA în dublă calitate de cedent și cesionar cu titlu

gratuit, a semnat cele două Contracte de comodat nr. 1/2008 și nr. 2/2008 în

urma cărora a plătit nejustificat sume importante de bani altor persoane,

firmei sale, SC F.I. SRL, sau soției sale D.E., fiind astfel alterată financiar

activitatea societății cu suma totală de 244.005 RON, formată din 103.269,66

RON achitată în baza Contractului de comodat nr. 1/2008, 11.823,04 RON

reprezentând cheltuieli decontate în baza Contractului de comodat nr. 2/2008,

17.059,12 RON reprezentând carosarea celor trei autovehicule ce au format

obiectul Contractelor de leasing și 111.853,24 RON sumă înregistrată în

contabilitatea societății ca activ ce nu a mai putut fi amortizată urmare

încheierii contractelor de novație arătate.

În consecință, a fost

decisă admiterea în parte a capătului 2 al acțiunii și obligarea pârâtului la

plata sumei de 244.005 RON către reclamanți cu titlu de daune interese.

Tribunalul a respins

solicitarea reclamanților de obligare a pârâtului la plata sumei de 165.150 RON

reprezentând profit nerealizat de reclamantă pe anii 2008 - 2010, deoarece

prejudiciul pretins nu era cert, lipsind dovezile din care să rezulte că

nerealizarea profitului de societatea reclamantă la nivelul anului 2007 a fost

datorat exclusiv comportamentului ilicit al pârâtului și nu unor cauze externe

de notorietate, respectiv criza financiară.

Împotriva Sentinței

civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 a Tribunalului Călărași, secția civilă a

declarat apel D.F. la data de 10 ianuarie 2012 .

De asemenea, la data

de 6 ianuarie 2012 SC G.P. SRL împreună cu C.C. au declarat apel.

Prin Decizia civilă

nr. 218 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă a fost respinsă cererea de repunere pe rol formulată de apelantul D.F.;

s-au respins apelurile declarate de apelanții D.F., C.C. și SC G.P. SRL,

împotriva Sentinței civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. 4692/116/2010, ca nefondate.

Ulterior, prin

Decizia civilă nr. 382 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă în același dosar, a fost respinsă cererea de

suspendare a judecății formulată de D.F.; a fost admisă cererea de completare

formulată de SC G.P. SRL; s-a dispus completarea dispozitivului Deciziei nr.

218 din 11 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă în sensul că s-a constatat ca tardivă completarea apelului formulat de

SC G.P. SRL la 22 martie 2012 împotriva Sentinței civile nr. 3282 din 2

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă în Dosarul nr.

4692/116/2010.

Prin această ultimă

decizie, s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1

C. proc. civ. pentru suspendarea judecății apelului până la soluționarea

dosarului arbitrai aflat pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României nr. 474/DDP/2009, pe motiv că

litigiul arbitrai a fost soluționat.

De asemenea, s-a

considerat că sunt întemeiate dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ.

pentru motivul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii precizatoare

la motivele de apel prin care s-a solicitat ca pârâtul D.F. să fie obligat și

la plata sumei de 71.160,38 RON reprezentând avans achitat de SC G.P. SRL la

încheierea contractelor de leasing. S-a apreciat că față de data depunerii

completării motivelor de apel și de art. 284 alin. (1) și art. 287 alin. (4) C.

proc. civ., cererea este tardiv formulată.

Atât împotriva

Deciziei civile nr. 218 din 11 mai 2012 cât și împotriva Deciziei civile nr.

382 din 12 octombrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a

comercială, au declarat recurs reclamanții SC G.P. SRL Oltenița și C.C., precum

și pârâtul D.F.

Prin Decizia nr. 2320

din 11 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a

II-a civilă au fost admise recursurile declarate de reclamanții SC G.P. SRL Oltenița

și C.C. și de pârâtul D.F.; s-a dispus casarea Deciziei civile nr. 218 din 11

mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a și Deciziei

civile nr. 382 din 12 octombrie 2012 pronunțată de aceeași instanță și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a

reținut că recursul formulat de reclamanți este fondat.

S-a reținut că este

fondată critica recurenților reclamanți cu privire la aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 287 C. proc. civ.

S-a mai arătat că,

ulterior, prin încheierea de completare, instanța de apel, respingând ca

tardivă cererea privind analizarea motivelor suplimentare de apel, nu

precizează care a fost prima zi de înfățișare și admite în mod eronat excepția

tardivității.

Înalta Curte a

observat că pentru motivele suplimentare de apel depuse de reclamant la data de

22 martie 2012, nici pârâtul și nici instanța de apel nu au invocat decăderea

reclamanților din termenul de a mai depune precizări, dimpotrivă acestea au

fost comunicate pârâtului și s-a pus în vedere reclamanților să achite o taxă

suplimentară, scop în care cauza a fost amânată.

De asemenea, a mai

observat că prin decizia pronunțată asupra fondului, instanța de apel a ignorat

complet aceste motive, iar prin decizia de completare a invocat din oficiu

excepția de tardivitate a acestor motive.

S-a reținut că

dispozițiile anterior menționate au fost greșit aplicate și că, în realitate,

instanța de apel a omis să examineze toate criticile cu care a fost învestită

prin apelul formulat de reclamanți.

În ceea ce privește

apelul formulat de pârâtul D.F. instanța a reținut următoarele:

fondată prima critică, prin care, în esență, se susține că nu i se poate

reproșa frauda în patrimoniul societății, deoarece pentru aceasta faptele

cauzatoare de prejudicii ar trebui să fie săvârșite cu intenție.

În adevăr, frauda

presupune existența elementului material - prejudiciul, și a elementului

subiectiv - intenția.

Curtea a apreciat ca

întemeiată reținerea de către instanța de fond a situației de fapt și a

constatat că apelantul D.F. și-a propus, începând cu anul 2008, ca scop final,

neutralizarea activității reclamantei, care la sfârșitul anului 2007 avea un

profit de 93.614 RON, prin preluarea elementelor cele mai importante ale

fondului de comerț: activitatea de furnizare gaz lichefiat în butelii, precum

și mijloacele de transport prin care se realiza această activitate, finalitate

pe care a și realizat-o. SC F.I. SRL, la care apelantul este asociat unic, și

care desfășoară o activitate concurentă, respectiv aceeași activitate, a

preluat contractul de furnizare gaz lichefiat de la furnizor, dar și

contractele de concesiune cu persoanele fizice ce asigurau desfacerea cu

amănuntul a produsului arătat, personalul angajat al reclamantei, ca și cele

mai importante mijloace de transport, autoutilitarele I. ce aparținuseră

reclamantei în temeiul contractului de leasing financiar.

Având în vedere

finalitatea la care s-a ajuns, arătată mai sus, este certă prejudicierea

reclamantei, rezultând că sunt întrunite cele două condiții ale fraudei, astfel

că nu a fost găsită fondată prima critică.

nici a doua critică, prin care, în esență, se susține că cedarea folosinței

autovehiculului I., aparținând lui SC F.I. SRL, a fost utilă reclamantei și nu

prejudiciabilă.

Curtea a constatat că

pârâtul-apelant a semnat contractul de comodat cu sine însuși, adică atât

pentru comodant cât și pentru comodatar, deși SC F.I. SRL aparține acestuia și

deci se prezumă că ar avea un interes care l-ar pune într-o situație de

incompatibilitate să semneze contractul și pentru reclamantă.

Curtea a mai

constatat că deși contractul este denumit comodat, prin conținutul său este un

contract oneros și chiar mai oneros decât un contract de închiriere. În

realitate este un contract de cesionare a datoriilor SC F.I. SRL din contractul

de leasing al acesteia, fără însă a-i ceda și drepturile rezultate din

contractul de leasing.

Admițând că

autovehiculul a fost utilizat de reclamantă, aceasta nu putea fi obligată la

plata ratelor de leasing, pentru că reclamanta nu era parte în contractul de

leasing, ci doar la plata unei chirii.

Apelantul mai susține

că reclamanții nu au dovedit faptul că autovehiculul nu a fost utilizat de SC

G.P. SRL.

Curtea a apreciat mai

întâi că reclamanta nu poate fi obligată să dovedească negația, că nu l-a

folosit. În al doilea rând având în vedere condițiile în care a fost semnat

contractul, respectiv de D.F. pentru reclamantă dar și pentru SC F.I. SRL se

prezumă că acesta a fost făcut în interesul pârâtului-apelant, ca reprezentant

al SC F.I. SRL.

În consecință, pentru

cele două considerente apelantului pârât îi revine sarcina de a dovedi că

autoutilitara a fost folosită de reclamantă, dovadă nerealizată de către

acesta.

Pe de altă parte, din

probele administrate, Curtea a reținut că autoutilitara nu a fost necesară și

utilă reclamantei deoarece la sfârșitul anului 2007 aceasta a înregistrat un

profit mare, deși nu „beneficiase" de contractul de „comodat", și pe

de altă parte, în aceeași perioadă reclamanta a achiziționat un număr de trei

autoutilitare, astfel că nu se justifică rațional utilitatea contractului de

„comodat".

Cum apelantul pârât

nu a dovedit utilizarea și caracterul necesar și util al contractului de

„comodat" rezultă că soluția instanței de fond este corectă.

fondată această critică în care apelantul susține că prima instanță a reținut

greșit că apelantul pârât ar fi închiriat bunuri „aflate deja sub contract de

închiriere cu alte societăți."

Prima instanță nu a

reținut decât fapte concrete cu privire la închiriere, mai exact Contractul nr.

1/2008 și nr. 2/2008 și nu închirierea unor bunuri la modul general, cum

susține apelantul pârât.

nici a patra critică în care în esență se susține că, societatea reclamantă nu

ar fi fost prejudiciată prin închirierea autoturismului D. de la C.O.

Curtea reține că

apelantul pârât în calitate de administrator al societății reclamante a

închiriat autoturismul arătat pentru a-l pune la dispoziția soției sale deși aceasta

era salariat cu contract de muncă.

Atâta timp cât nu se

prevedea în contractul de muncă angajamentul societății reclamante de a pune la

dispoziția salariaților autoturisme pentru deplasarea de la locuință la locul

de muncă apelantul pârât a luat o măsură prejudiciabilă pentru societatea

reclamantă, cu atât mai mult cu cât nu a avut și consimțământul celuilalt

administrator.

În consecință,

valoarea de 11.823,04 RON reprezentând benzină, piese, ulei, asigurarea

obligatorie, constituie un prejudiciu pentru reclamantă.

nici această critică, în care în esență se susține că apelantul-pârât nu a

prejudiciat societatea reclamantă prin ridicarea de D.E. a sumei de 38.121,51

RON, pe perioada ianuarie 2008 - iunie 2008 întrucât, potrivit raportului de

expertiză la 30 iunie 2009 nu se înregistrau sume restante.

Curtea consideră că

prin dispoziția de plată aprobată de apelantul pârât pentru ca soția sa să

ridice suma de 38.121,51 din casierie, constituie un prejudiciu reprezentând

dobânda sumei arătate pe perioada ianuarie - iunie 2008.

nici această critică, prin care, în esență, apelantul susține că nu a

prejudiciat societatea reclamantă prin rezilierea a peste 200 de contracte cu

comisionarii și încheiate ulterior de aceștia cu SC F.I. SRL pentru că

rezilierea a fost făcută deoarece C.C. nu a respectat convenția ca și el să

aducă în societate contracte cu comisionari.

La dosarul cauzei au

fost depuse convențiile de reziliere a contractelor de comision dintre

reclamantă, reprezentată de D.F., și fiecare dintre persoanele fizice care

preluau recipienții GPL (butelii de aragaz) și alte materiale în vederea

desfacerii cu amănuntul. Totodată, au fost depuse contractele de comision

încheiate de SC F.I. SRL și aceleași persoane fizice în calitate de comisionar.

Nu poate fi reținut

ca fiind just motivul invocat de apelantul pârât cu privire la rezilierea

contractelor arătate. Nu există nici o dovadă a angajamentului lui C.C. ca

acesta să încheie contracte de comision cu alte persoane fizice, sub condiție

rezolutorie a contractelor încheiate de apelantul-pârât.

În concluzie, critica

nu este fondată, apelantul pârât a prejudiciat societatea reclamantă prin

rezilierea contractelor arătate fără consimțământul celui de al doilea

administrator.

nici critica prin care, în esență, se susține că încheierea contractelor de

novație a convențiilor de leasing între reclamantă, reprezentată de apelantul

pârât și finanțatorul contractului de leasing precum și SC F.I. SRL prin care

cea din urmă a preluat cele trei contracte de leasing de la societatea

reclamantă ar fi o măsură managerială și nu o devalizare a societății.

Curtea consideră că

cesionarea contractelor de leasing de la societatea reclamantă la SC F.I. SRL

este un contract făcut de pârâtul-reclamant în interes propriu, acesta semnând

pentru societatea reclamantă cât și pentru societatea la care este asociat

unic, în condițiile în care nu s-a probat și acordul celuilalt administrator

C.C.

Faptul că societatea

reclamantă era lipsită de activitate întrucât contractele de comision privind

livrarea buteliilor de aragaz erau deja reziliate este consecința

comportamentului apelantului pârât pentru că el a luat măsura rezilierii. În

consecință, el nu își poate invoca propriul doi pentru a susține că la momentul

cesionării contractelor de leasing arătate societatea nu mai avea activitate.

Măsura cesionării

contractelor era radicală pentru societatea reclamantă, cele 3 autoutilitare

reprezentau cele mai importante bunuri din punct de vedere valoric aflate în

patrimoniul societății reclamante.

Este adevărat că,

contractele de leasing nu conferă drept de proprietate utilizatorului, însă

conferă posibilitatea îndreptățită de dobândire a proprietății. Prin lipsirea

de această posibilitate, apelantul-pârât a prejudiciat societatea. La fel prin

lipsa contravalorii modificărilor aduse autoutilitarelor ca și a valorii

amortizării cu care era înregistrată societatea reclamantă.

Nu există nici o

dovadă a faptului că autoutilitarele au fost, ulterior cesionării contractelor

de leasing, puse la dispoziția societății reclamante. De fapt, dacă ar fi așa

cum susține apelantul pârât ar însemna că reclamanta avea activitate de

desfacere a buteliilor de aragaz și deci nu era oportună, nici măcar

managerial, cum susține apelantul pârât, cesionarea contractului de leasing.

nici această critică, prin care în esență apelantul-pârât susține că nu avea

nevoie de acordul reclamantului C.C. pentru novația contractelor de leasing

deoarece prin actul constitutiv aceștia erau abilitați să lucreze individual.

Prin Decizia din 4

mai 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul

reclamantului D.F. împotriva Deciziei civile nr. 426 din 7 octombrie 2011 a

Curții de Apel București prin care aceasta din urmă stabilise că

administratorii societății reclamante trebuiau să lucreze împreună și nu

disjunct.

În consecință, pentru

motivul arătat critica nu este fondată.

nici această critică prin care în esență, se susține că prima instanță a

respins greșit cererea reconvențională prin care a fost solicitată dizolvarea

societății pe motiv de neînțelegeri grave între asociați.

Având în vedere culpa

apelantului D.F., așa cum a fost reținută mai sus, Curtea a considerat că

acesta nu își poate invoca propriul comportament dolosiv pentru a solicita

dizolvarea societății.

Nu a fost găsit

fondat nici apelul formulat de reclamanți în care în esență se susține că

greșit prima instanță a respins cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor-interese

reprezentând lipsa profitului pe anii 2008 - 2010.

Prima instanță a

respins pretenția reclamanților de obligare a pârâtului la plata sumei de

165.150 RON, reprezentând daune-interese arătate mai sus, pe motiv că nu există

proba legăturii de cauzalitate dintre comportamentul pârâtului și scăderea

beneficiului pe anii arătați.

În adevăr, Curtea a

constatat că reclamanții au calculat suma arătată prin raportarea beneficiilor

pe anii 2008 - 2010 la cel din anul 2007. Această raportare este liniară și

simplistă fără a ține seama de multiplii factori care intervin în mediul

economic. Nimeni nu poate garanta că în anii 2008 - 2010 societatea reclamantă

ar mai fi beneficiat de raportul contractual cu furnizorul buteliilor de aragaz

și că, consumatorii ar mai fi achiziționat acest produs sau dacă l-ar fi

achiziționat ar fi consumat aceiași cantitate de gaz lichefiat și aceasta prin

achiziționarea de la reclamantă.

Având în vedere

multiplii factori aleatorii ce condiționează obținerea profitului în economie,

precum și considerentele simpliste pentru probarea prejudiciului de reclamanți

și a legăturii de cauzalitate, este corectă soluția primei instanțe de

respingere a acestei pretenții.

În ceea ce privește

motivul de apel invocat prin completarea motivelor de apel formulată de

apelanții reclamanți la data de 22 martie 2012 și intitulată „Precizare la

motivele de apel", se constată că nu este întemeiată critica potrivit

căreia greșit instanța nu a obligat pe pârât și la plata sumei de 71160,38 RON

(pag. 4 din raportul de expertiză), reprezentând avans achitat SC G.P. SRL la

încheierea contractelor de leasing și nerestituit de D.F. la momentul

încheierii actelor de novație în favoarea firmei sale SC F.I. SRL.

Astfel cum rezultă

din Contractele de leasing financiar nr. 071121AB21, nr. 080114AB21 și nr.

080114AB22 și din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, suma

totală achitată de către SC G.P. SRL cu titlu de avans în temeiul acestor

contracte este de 71.160,38 RON.

Ca urmare a novației

prin schimbare de debitor a acestor contracte de leasing, conform actelor de

novație depuse la dosar, creditorul SC A.L. IFN S.A. a fost de acord ca

drepturile și obligațiile fostului debitor SC G.P. SRL să fie preluate de către

noul debitor, SC F.I. SRL.

Se apreciază că suma

solicitată de către apelanții reclamanți nu poate fi cerută de la

apelantul-pârât, D.F., asociat exclus din societate, ci cel mult, de la

societatea cesionară a dreptului de folosință, SC F.I. SRL, în măsura în care

acesteia i-ar fi profitat, s-ar fi folosit de plata acestui avans. Nu sunt deci

îndeplinite condițiile art. 998 - 999 C. civ. pentru obligarea pârâtului D.F.

la plata sumei de 71.160,38 RON cu titlu de avans achitat în temeiul acestor

contracte de leasing, sens în care în mod întemeiat și legal de hotărât

instanța de fond.

Față de

considerentele arătate, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin

Decizia civilă nr. 215 din 2 aprilie 2014 respins ca nefondate apelurile

declarate de apelanții-reclamanți SC G.P. SRL și C.C. și de către

apelantul-pârât D.F. împotriva Sentinței civile nr. 3282 din 2 noiembrie 2011

pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în Dosarul nr. 4692/116/2010.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul D.F. prin care a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurată, admiterea apelului și pe fond schimbarea

sentinței de fond, în sensul admiterii cererii reconvenționale privind

dizolvarea societății în baza Legii nr. 31/1990. În subsidiar, a solicitat

respingerea capătului de cerere privind transmiterea părților sociale ale

asociatului D.F. către asociatul C.C. care începând din data de 5 noiembrie

1996 și până în prezent a avut și are calitatea de asociat unic într-o altă

societate comercială.

Cererea de recurs a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică adusă

deciziei recurată din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 229 alin. (1) din aceeași lege.

În esență,

recurentul-pârât arată că deși reclamantele au solicitat continuarea

activității comerciale a SC G.P. SRL chiar și după excluderea asociatului pârât

D.F., continuarea activității fiind permisă de actul constitutiv, au fost

eludate dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care interzic ca o

persoană să dețină calitatea de asociat unic la o altă societate cu răspundere

limitată.

Recurentul-pârât a

susținut că a depus în susținere înscrisuri eliberate de Oficiul Național al

Registrul Comerțului care dovedesc acest lucru.

Mai mult, în cauză

devin incidente dispozițiile art. 229 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul în care numărul

asociaților s-a redus la unul singur, iar asociatul rămas deține și calitatea

de asociat unic la altă societate cu răspundere limitată.

Prin cea de a doua

critică, recurentul invocă nemotivarea hotărârii recurate, întrucât au fost

reluate considerentele instanței de apel înainte de casare.

De asemenea,

recurentul-pârât consideră că au fost nesocotite dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. referitoare la greșita aplicare a legii și invocă exclusiv

chestiuni care țin de situația de fapt și de modul de interpretare al probelor.

Astfel, recurentul arată că reclamantul C.C. nu s-a implicat în activitatea

societății, nu a semnat nici un act de administrare pe perioada 2007 - 2010,

fiind de acord în mod tacit cu actele de administrare semnate de către pârât.

În continuare,

recurentul-pârât face referiri la actul adițional din 28 noiembrie 2006 al SC

G.P. SRL, care prevedea că funcția de administrator să fie exercitată în comun

de asociați.

De asemenea,

recurentul pârât face trimitere la bilanțurile contabile și la expertiza

efectuată în cauză prin care s-a stabilit că activitatea desfășurată de pârât a

fost una profitabilă pentru societate.

În combaterea cererii

de recurs, intimatele SC G.P. SRL și C.C. au formulat întâmpinare, prin care au

solicitat pe cale de excepție constatarea nulității recursului în temeiul art.

302

1

lit. c) C. proc. civ., excepție respinsă de către instanță prin

încheierea de ședință din data de 5 martie 2015, iar în subsidiar au solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Prin cererea

înregistrată la data de 16 ianuarie 2015, recurentul-pârât a depus la dosarul

cauzei precizări ale cererii de recurs, prin care a invocat excepția

inadmisibilității continuării activității SC G.P. SRL de către asociatul C.C.,

în condițiile în care acesta a îndeplinit și îndeplinește în continuare

calitatea de administrator unic la SC ECF P. SRL.

Recursul este

nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării

motivelor de recurs, în ce privește excepția de inadmisibilitate invocată de

recurentul-pârât, Înalta Curte constată în raport de criticile formulate în

susținerea acesteia că aceasta nu reprezintă o excepție procesuală, ci o

apărare de fond, care a fost formulată și ca motiv de recurs, urmând a fi

analizată în consecință de către instanță.

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Recurentul-pârât a

invocat ipoteza a doua a acestui motiv considerând că hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a art. 229 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 31/1990.

În raport de aceste

dispoziții puse în discuție în fața Înaltei Curți, se va analiza dacă instanța

de apel recurgând la textele de lege aplicabile litigiului Ie-a dat o greșită

interpretare sau dacă faptele reținute au fost calificate în raport de exigența

textelor de lege.

Dispozițiile art. 229

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 au următorul conținut: „Societățile în nume

colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,

excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, datorită

acestor cauze, numărul asociaților s-a redus la unul singur".

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 „O persoană fizică sau o persoană juridică nu

poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere

limitat".

Revenind la criticile

formulate prin primul motiv de recurs, se constată că acestea vizează cererea

reconvențională formulată în cauză, prin care pârâtul a solicitat dizolvarea

societății pentru grave neînțelegeri dintre asociați.

O primă observație se

impune cu privire la temeiul cererii reconvenționale care a vizat lipsa lui

affectio societatis. În discuție fiind o societate de persoane cu un „caracter

închis", iar datorită relației „intuitu personae" fiind evident că

primează valențele elementului afectiv care impune verificarea dezacordului

societar din perspectiva celor două cereri, dând prevalentă excluderii sau

dizolvării societății, după caz.

În acord cu

observațiile de mai sus se impune și sublinierea că analiza cererii de

dizolvare a fost făcută de instanța de apel cu respectarea principiului

disponibilității și că în apel criticile nu puteau fi extinse asupra altor

motive decât cele care se încadrează în temeiul legal invocat în cererea

reconvențională.

Valorificând

observațiile de mai sus, în raport de contextul speței și de criticile

formulate în recurs, se constată că instanța a dat prevalentă excluderii,

apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 222 pct. 1 lit. d) din

Legea nr. 31/1990, ținând seama și de faptul că reclamantul C.C. a arătat în

mod expres că dorește continuarea activității comerciale a SC G.P. SRL chiar și

după excluderea asociatului D.F., precum și de faptul că actul constitutiv

prevede continuarea societății cu asociat unic.

Aceste împrejurări

sunt suficiente pentru a trage concluzia că există interes societar.

Dintr-un alt punct de

vedere, instanța de apel a reținut culpa pârâtului D.F. în îndeplinirea

obligațiilor, ceea ce a demonstrat dezinteres pentru pactul societar și

protecția societății, situație în care starea conflictuală dintre asociați nu

poate conduce la dizolvarea societății.

Relevant în ce

privește cererea de dizolvare formulată de către recurentul-pârât sunt și

aspectele reținute cu putere de lucru judecat în litigiile care au drept obiect

cererea de dizolvare a societății formulată de D.F., respectiv 1757/116/2012 și

2839/116/2012, prin care s-au respins în mod irevocabil cererile formulate.

În ce privește

critica recurentului-pârât prin care a susținut incidența art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că aceste dispoziții stabilesc

interdicția pentru a persoană fizică sau juridică de a fi asociat unic într-o

singură societate comercială cu răspundere limitată, însă în vederea

constituirii unei societăți cu răspundere limitată.

În ipoteza în care

aceste dispoziții sunt nesocotite, acțiunea privind dizolvarea judecătorească

aparține oricărei persoane interesate care justifică un interes, cerere care

așa cum s-a arătat nu formează obiectul cauzei de față.

În speță,

intimatul-reclamant a devenit asociat unic ca urmare a excluderii din societate

al recurentului-pârât, precum și în baza dispoziției din actul constitutiv al

societății care prevede posibilitatea continuării societății cu asociat unic.

Aspectul sesizat de recurentul-pârât este reglementat legal atât din punct de

vedere al modalității de sancționare (acțiune în dizolvarea societății), cât și

din punct de vedere al remediului (regularizarea societății prin cooptare de

noi asociați până la soluționarea unei eventuale acțiuni în justiție).

În consecință,

cererea de dizolvare în mod corect a fost apreciată nefondată, în speță nefiind

întrunite condițiile cerute de art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990

pentru dizolvare, ci au prevalentă dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 31/1990 pentru excluderea asociatului.

Din expunerea

argumentelor evocate de recurentul-pârât prin cea de a doua critică încadrată

în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., rezultă

cu evidență că s-au readus în discuție doar aspecte ce țin de o eventuală

netemeinicie a deciziei atacate, vizând nemulțumirea pârâtului cu privire la

soluția dată cererii de chemare în judecată, aspecte ce nu pot fi analizate în

această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a stabili situația

de fapt și a face o corectă apreciere a situației de fapt și de drept, în

raport de circumstanțele cauzei.

Având în vedere

aceste considerente și cerințele impuse de art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ., potrivit căruia recursul este o cale extraordinară de atac în care

se verifică doar legalitate hotărârii, fără a putea fi analizate chestiuni care

țin de fondul cauzei, Înalta Curte constată că pot fi analizate doar criticile

care țin de greșita aplicare a legii în raport de aplicarea dispozițiilor art.

222 lit. d) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 222

lit. d) din Legea nr. 31/1990 republicată a căror încălcare este criticată prin

prezentul recurs, au următorul conținut: „Poate fi exclus din societatea .. cu

răspundere limitată, asociatul administrator care comite fraudă în dauna

societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în

folosul lui sau al altora".

Faptele comise de

administratorul asociat, sancționate de textul de lege cu excluderea din

societate, au vizat acțiunea sau inacțiunea frauduloase săvârșită de asociatul

administrator, cu intenția de a bloca activitatea societății reclamante.

Mai trebuie precizat

că faptele sancționate trebuie să aibă și o anumită gravitate în raport cu

urmările produse contrare interesului societar.

Or, în cauză,

instanța de apel a stabilit în mod corect că sancțiunea excluderii poate fi

aplicată asociatului administrator D.F.

În raport de toate

aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

urmează să respingă recursul pârâtului ca nefondat.

De asemenea, Înalta

Curte urmează să admită cererea intimaților SC G.P. SRL și C.C., privind

acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, având în vedere dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și justificarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul D.F. împotriva Deciziei civile nr. 215 din 2

aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurentul

D.F. la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în

favoarea intimaților SC G.P. SRL și C.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2015.

Procesat de GGC - LM