ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 985/2012

Asupra recursului, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții G.M. și M.G., au chemat în judecată pe pârâta CEC BANK S.A., SUCURSALA BOTOȘANI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 3393 din 10 iulie 2007, accesoriu contractului de credit nr. 274 din 10 octombrie 2006, încheiat de aceeași pârâtă și SC L.D. SRL Zăicești.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că nu au exprimat un consimțământ valabil la încheierea contractului de ipotecă atacat, consimțământul lor fiind viciat prin manopere dolosive folosite de pârâtă, respectiv prin dol prin reticență, culpa pârâtei constând în ascunderea situației că respectiva garanție însoțea un contract tip linie de credit, acordat către SC L.D. SRL. și nu reprezenta o garanție aferentă gestiunii lor, ca gestionari angajați, precum și în ascunderea situației financiare reale a societății împrumutate și că, pârâta nu a respectat normele de creditare și de prudență bancară în relația cu societatea împrumutată.

Reclamanții au formulat cerere de acordare ajutor public judiciar, în baza O.U.G. nr. 51/2008, cerere care a fost admisă prin încheierea camerei de consiliu din 15 decembrie 2010, sub forma scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru aferente acțiunii.

Pârâta, prin întâmpinare, a arătat că a îndeplinit toate obligațiile legale ce-i reveneau la momentul încheierii contractului de ipotecă, reclamanții exprimând un consimțământ valabil, cunoscând din cuprinsul contractului de ipotecă rațiunea acestuia, de garantare a liniei de credit și a dobânzilor aferente, în folosul împrumutatului.

Prin sentința nr. 141 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată din oficiu, și a respins acțiunea, ca inadmisibilă, reținând, în esență, că pentru motivul de anulare invocat de reclamanți, ce se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni de la încheierea actului, ori, în speță, nu se poate reține că reclamanții nu au cunoscut nicio clipă, în interiorul unei durate de 18 luni, despre împrejurarea că pârâta i-a indus în eroare, ascunzând că destinația ipotecii a fost cea de garantare a liniei de credit acordată SC L.D. SRL.

A apreciat tribunalul că, reclamanții au avut posibilitatea reală de a cunoaște despre asemenea manopere exercitate de pârâtă, câtă vreme s-a consemnat în cuprinsul contractului de ipotecă faptul că garanția se referă la sumele acordate prin contractul de credit nr. 274 din 10octombrie 2006, în beneficiul SC L.D. SRL Zăicești; că, motivul pretinsei nulități, respectiv natura dolosivă a eventualei conduite a pârâtei, au putut fi cunoscute chiar la momentul încheierii contractului de ipotecă, respectiv 10 iulie 2007, când „după citirea actului al cărui conținut le este cunoscut și exprimă voința lor”, reclamanții l-au semnat și că, de la acea dată, în realitate, a început să curgă termenul de prescripție.

În consecință, a constatat prima instanță că, termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, s-a împlinit la 10iulie 2010, încât la data de 08octombrie 2010, data introducerii acțiunii, dreptul la exercitarea acesteia era prescris.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții G.M. și M.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanții au arătat, în esență, că în mod greșit instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând acțiunea ca inadmisibilă, întrucât, contractul de ipotecă a fost încheiat la data de 10 iulie 2007, iar, conform art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza de nulitate, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului; că, au aflat despre dolul existent la data când li s-a comunicat contractul de ipotecă, urmare a adresei acestora nr. 8797 din 30 septembrie 2010, după termenul de 18 luni de la data încheierii actului, care a expirat la data de 10 ianuarie 2009, termen de la care cel mai târziu începe să curgă prescripția, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 14octombrie 2010, în termenul de prescripție, care s-ar împlini la 10 ianuarie 2012.

Curtea a constatat apelul întemeiat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 953 C. civ., „consimțământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violență, sau surprins prin dol”, iar în conformitate cu prevederile art. 960 C. civ., „dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat; dolul nu se presupune”.

Pe de altă parte, potrivit art. 961 C. civ., „convenția făcută prin eroare, violență sau dol, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acțiunii de nulitate”, prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, care începe să curgă „de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) din același act normativ.

În speță, în condițiile în care reclamanții au precizat fără echivoc cauza juridică a acțiunii ca fiind lipsa unei condiții esențiale pentru validitatea contractului de ipotecă în litigiu, autentificat sub nr. 3393 din 10iulie 2007, invocând nevalabilitatea consimțământului lor la încheierea actului juridic anterior menționat, viciat prin mijloace dolosive, aspect statuat de altfel și în practicaua prezentei decizii, prima instanță avea îndatorirea ca, în exercitarea rolului activ, să pună în discuția părților și să stabilească data exactă la care reclamanții au luat cunoștință despre cauza anulării și care, se putea situa în intervalul 10iulie 2007 – 10 ianuarie 2009, termenul limită fiind prevăzut imperativ de art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a apreciat că această modalitate defectuoasă de instrumentare a cauzei, cu încălcarea principiilor esențiale ale procesului, echivalează cu necercetarea fondului, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri nelegale și anulabilă în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 55 din 10 iunie 2011 a admis apelul declarat de reclamanții G.M. și M.G., a anulat sentința apelată și a trimis cauza pentru rejudecare, aceleiași instanțe.

Pârâta

CEC Bank S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 55/2011, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 299-316 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului declarat de reclamanții împotriva sentinței nr. 141 din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Secția comercială

de contencios administrativ și fiscal, a Tribunalului Botoșani.

În motivarea recursului se susține, în esență, că din înscrisurile depuse la dosar de ambele părți, rezultă cu claritate că garanții au aderat la contractul de credit nr. 274 din 10 octombrie 2006, încheiat de bancă cu SC L.D. SRL, prin actul adițional nr. 1 din 5 iulie 2007, pe care l-au semnat. Prin această aderare la contractul de credit, garanții consimt la constituirea ipotecii pentru garantarea liniei de credit acordate societății susmenționate, astfel că, într-o asemenea situație nu se mai poate considera că cealaltă parte contractantă ar fi utilizat manopere dolosive pentru a-i determina să creadă că garantau creditul în calitate de ,,gestionar angajat”.

De asemenea, pârâta recurentă arată că nu se poate reține în sarcina sa săvârșirea unui dol prin reticență, deoarece nu a ascuns reclamanților o împrejurare esențială pe care ar fi trebuit să o cunoască la momentul încheierii actului juridic, întrucât în contractul de ipotecă este precizat motivat pentru care bunul este adus în garanție în favoarea băncii, iar reclamanții avut cunoștință că garantează prin aceste contracte autentificate în fața notarului public, creditul acordat SC L.D. SRL.

Referitor la data la care reclamanții au luat cunoștință de cauza de anulare a contractului, în raport de care se stabilește incidența prescripției extinctive a dreptului de a introduce acțiunea, pârâta susține că reclamanții au luat cunoștință de conținutul contractului de la data încheierii, 10 iulie 2007 și în consecință dreptul de a introduce acțiune s-a prescris după 18 luni conform dispozițiilor art. 9 din Decretul nr. 167/1958, astfel că în mod legal tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea.

Reclamanții M.G. și G.M. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării se susține, în esență, că obiectul acțiunii îl constituie anularea unui contract de ipotecă și nu o contestație iar anularea cum se menționează în declarația de recurs.

Întrucât acțiunea nu s-a judecat pe fond nici la tribunal nici la curtea de apel, reclamanții solicită respingerea motivului de apel referitor la fondul cauzei, ca inadmisibil, urmând să se soluționeze doar motivul de recurs referitor la incidența prescripției extinctive.

Cu privire la prescripție reclamanții susțin că la data de 10 iulie 2007 când s-a încheiat actul, notarul nu le-a citit nici un înscris din cele pe care le-a cerut să le semneze și apoi nici nu le-a înmânat vreun act și că abia la data de 27 august 2010 când banca le-a cerut ca în termen de 5 zile să achite suma de 248.490,72 lei reprezentând datorie restantă a SC L.D. SRL pentru care au garantat împrumutul.

Pârâții precizează că situația reală de fapt rezultă din conținutul plângerii penale pe care au făcut-o împotriva numiților C.C.C. și C.L.L., ce face obiectul dosarului nr. 3743/p/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani, anexată în xerocopie.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele recursului și susținerile din întâmpinare, constată următoarele:

La data de 10 iulie 2007 s-a încheiat contractul de ipotecă nr. 454, între CEC SA, sucursala Botoșani, și G.M., care în calitate de proprietari ai apartamentului nr. 12 situat în Botoșani s-au obligat să constituie o ipotecă de rangul I în favoarea CEC, pentru suma de 105.467 lei, valoare de garanție bancară în vederea garantării creditului în valoare de 276.250 lei și a dobânzilor aferente, acordat de CEC către SC L.D. SRL cu sediul în Județul Botoșani, în baza contractului de credit nr. 274 din 10 octombrie 2006 și a actului adițional nr. 1 din 5 iulie 2007.

Potrivit încheierii de autentificare nr. 3393 din 10 iulie 2007 a B.N.P. Asociați C.A. – S.A., reclamanților M.G. și G.M. și numitului D.S., în calitate de reprezentant al pârâtei CEC SA, sucursala Botoșani, care s-au prezentat în fața notarului public C.A. și li s-a dat să citească acest contract de ipotecă și după citirea actului au declarat că exprimă voința lor, au consimțit la autentificarea lui și au semnat cele patru exemplare.

Astfel fiind, mențiunile din încheierea de autentificare fac dovada respectării dispozițiilor legale privind autentificarea de către notar a contractului de ipotecă de conținutul căruia reclamanții au luat cunoștință la 10 iulie 2007, data autentificării și în consecință de la această dată a început să curgă termenul de prescripție.

Referitor la încheierea contractului, în formă autentică, în fața notarului, este de notorietate că actul se încheie într-un număr de exemplare suficient și după autentificare se înmânează fiecărei părți câte un exemplar original.

În situația în care notarul refuză să înmâneze reclamanților un exemplar în original, la data autentificării 10 iulie 2007, reclamanții aveau posibilitatea legală să solicite în scris notarului acest lucru, însă timp de peste 3 ani (10 iulie 2007 – 30 septembrie 2010) reclamanții nu au formulat o asemenea cerere.

Susținerile reclamanților în sensul că au luat cunoștință de conținutul contractului de ipotecă la o dată ulterioară autentificării și anume 30 septembrie 2010 când le-a fost trimis de pârâtă, care îi somase anterior la 27 august 2010 ca în termen de 5 zile să achite suma de 248.490,72 lei sunt nefondate deoarece mențiune de autentificare instituie o prezumție de veridicitate a celor consemnate pe care reclamanții nu au răsturnat-o.

Solicitarea reclamanților ca pârâta să le comunice un exemplar al contractului de ipotecă, în luna septembrie 2010, la peste 3 ani de la data încheierii contractului de ipotecă (10 iulie 2007) a fost făcută pro cauza pentru a putea susține că termenul de prescripție curge de la 30 septembrie 2010 și în consecință acțiunea, introdusă la data de 9 octombrie 2010 este înlăuntrul acestui termen.

Potrivit art. 9 prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru violență, începe să curgă de la data când aceasta a încetat.

În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, (însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

În raport de considerentele înfățișate, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind data la care reclamanții au cunoscut conținutul contractului de ipotecă este 10 iulie 2007, data autentificării și în consecință termenul de prescripție prevăzut de art. 9 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă , de 18 luni începe să curgă de la această dată și în consecință, introducerea acțiunii de către reclamanți la data de 8 octombrie 2010 după 36 de luni s-a făcut după împlinirea prescripției privind dreptul de a introduce acțiunea, cum în mod legal a constatat și instanța de fond.

Astfel fiind, Înalta Curte constatând că acest motiv de recurs este fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să admită recursul, să modifice decizia 55/2011 în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 141 din 20 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, cu consecința menținerii acesteia.

Față de soluția adoptată, respectiv soluționarea cauzei pe excepția referitoare la prescripție, Înalta Curte constată că motivul de recurs, pe fondul cauzei referitor la manoperele dolosive privind încheierea contractului nu mai necesită a fi analizat, însă se impune precizarea că reclamanții au invocat în acțiune faptul că au crezut că prin contract constituiau bunurile lor o garanție bancară deoarece M.G. lucra ca gestionar la SC L.D. SRL, pentru ca în întâmpinarea depusă în recurs și în plângerea penală să susțină altceva și anume că li s-a cerut să încheie contractul de ipotecă pentru a garanta un împrumut al SC L.D. SRL, ceea ce denotă o conduită procesuală incorectă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

CEC BANK S.A., SUCURSALA BOTOȘANI,

împotriva deciziei nr. 55 din 10 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții M.G. și G.M. împotriva sentinței nr. 141 din 20 ianuarie 2011 a Tribunalului Botoșani, secția comercială contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2012.