ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1675/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 5196 din 22 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA în contradictor cu pârâta SC M.N.P.P. SRL și, în consecință, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 6.000 Euro lunar cu titlu de chirie, subsecvent modificării chiriei convenite de părți prin contractul nr. 2620 din 7 august 1997 de la 6000 dolari SUA lunar la 6000 Euro lunar, începând cu data de 22 aprilie 2010. Prin aceeași sentință s-au respins capetele de cerere privind rezilierea contractului de închiriere și evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu.

Judecătorul fondului a reținut că reclamanta prin cererea formulată a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act adițional la contractul de închiriere nr. 2620 din 7 august 1997, modificat prin actul adițional nr. 3940 din 21 noiembrie 1997 prin care să se restabilească echilibrul contractul prin majorarea chiriei lunare și indexarea acesteia cu rata inflației, obligarea pârâtei la această chirie majorată începând cu data introducerii acțiunii. Întrucât prin mecanismul teoriei impreviziunii este posibilă adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și monetară din societate, tribunalul, în concordanță și cu bună credință și cu echitatea la care face trimitere art. 970 C. civ., a admis această cerere, celelalte fiind respinse în raport de prevederile art. 1160 C. civ.

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 431 din 4 noiembrie 2010 admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea. Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat. Criticile apelantei - pârâte cu privire la inaplicabilitatea regulei rebus sic stantibus față de reglementarea principiului forței obligatorii a contractului au fost apreciate ca întemeiate de instanța de apel. În considerentele deciziei se arată că în speță părțile au încheiat un contract de închiriere pe o perioadă de 20 de ani, prețul locațiunii fiind stabilit la 600 dolari SUA lunar. Fiind un contract legal încheiat, acesta are forță obligatorie între părțile contractante, principiul pacta sunt servanta fiind întemeiat pe autonomia libertății de voință a părților.

Riscul creșterii prețurilor și al ratei inflației face parte din „aleatoriul” existent în orice contract cu executare în timp iar în speță, clauza „ rebus sic stantibus ” poate fi prezumată cel mult în intenția debitorului nu și a creditorului. Pentru aceste argumente a fost admis apelul declarat de pârâtă și, pe cale de consecință, a fost respins apelul declarat de reclamantă. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC P. SA pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în a cărui dezvoltare, în esență, susține aplicabilitatea teoriei impreviziunii, indicând drept circumstanțe obiective: valoarea impozitului pe clădiri și terenuri; creșterea cheltuielilor directe și indirecte ca efect al liberalizării prețurilor și creșterii ratei inflației arătând că acestea au determinat un dezechilibru contractual printr-o pierdere financiară care se impune a fi reparată.

Susține că revizuirea prețului locațiunii se poate face și în lipsa unei clauze contractuale de reactualizare în baza art. 970 C. civ. și art. 981 C. civ. și a regulei rebus sie stantibus ca excepție de la principiul „ pacta sunt servanda ”. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului pe care l-a declarat și respingerii apelului declarat de pârâtă. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 304 C. proc. civ. partea introductivă hotărârea atacată cu recurs poate fi modificată numai pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive ce țin de temeinicia hotărârii. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. prin raportare la prevederile art. 970 C. civ., 981 și art. 1084 C. civ. Față de obiectul contractului pe care părțile l-au încheiat în anul 1997: locațiunea și prețul ei, cu privire la care recurenta susține posibilitatea aplicării prevederilor art. 970 C. civ. se constată că părțile și-au reglementat obligațiile lor specifice prin contractul pe care l-au încheiat nefiind în situația suplinirii unui gol de reglementare cu clauze obișnuite sau subînțelese și nici în situația recurgerii la echitate și obiceiul locului avute în vedere de legiuitorul codului pentru zone geografice și tipuri de contracte în care aceste criterii au semnificații și conținut diferit, aspecte care nu se regăsesc în speța de față.

Cât privește critica incidenței art. 981 C. civ. „clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg” se constată că în raport de obiectul acțiunii în justiție: pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act adițional la contractul de închiriere, de solicitarea suplinirii de către instanță a consimțământului părților, în cauza de față prevederile acestui articol sunt superflue și contrare a ceea ce reclamanta a solicitat de la instanță, critica nefiind deci întemeiată.

Dezechilibrul financiar de care vorbește recurenta era previzibil la epoca încheierii contractului de închiriere: 1997 – epocă la care instabilitatea economico–monetară definea o realitate, dovadă că prețul locațiunii a fost convenit nu în lei ci în dolari așa încât nu are susținere nici teoria impreviziunii, care prin definiție presupune situații și împrejurări exterioare părților absolut imprevizibile, context în care în mod legal instanța de apel a dat eficiență principiului pacta sunt servanda , forței obligatorii a contractului și consensualismului reglementate de art. 942, art. 969 C. civ. Nici art. 1084 C. civ. invocat de recurentă nu are aplicare față de obiectul cererii de chemare în judecată, prevederile acestuia reglementând o situație care excede acestuia: executarea prin echivalent în situația neexecutării în natură a unui contract.

Așa fiind, față de cele ce preced, Înalta Curte, în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 5000 lei cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 431 din 4 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei-pârâte 5000 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2011.