ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1815/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1815/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 29 martie 2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul

Municipiul București prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a VI a comercială, a solicitat obligarea pârâtei BCR SA la plata sumei

de 50.475.255,94 lei, sumă datorată de pârâtă în perioada mai 2006 – 30

noiembrie 2009 și reprezentând: 11.558.237,59 lei chirie, 2.196.065,10 lei TVA,

35.375.677,53 lei – majorare de întârziere, 1.355.275,72 lei  - majorări de

întârziere aferente TVA, pretenții solicitate în baza contractului de

închiriere  nr. 3115/1991;

-

plata majorărilor până la efectuarea efectivă a plății debitului principal,

cuantumul acestora urmând a fi calculat prin aplicarea procentului de 0,5 % la

debitul principal, procent prevăzut de Legea 210/2005;

-

plata majorărilor la plata TVA, până la efectuarea efectivă a plății T.V.A.,

cuantumul acestora urmând a fi calculat prin aplicarea procentului prevăzut de

legislația emisă pentru aplicarea Codului fiscal și a Codului de procedură

fiscală pentru plata cu întârziere a obligațiilor bugetare, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul

București, secția a VI a comercială, prin sentința comercială nr. 1672 din 16

februarie 2011 a respins ca prescrise pretențiile solicitate pentru perioada

mai 2006 – 7 februarie 2007, a respins ca nefondate restul pretențiilor

formulate de reclamanta Municipiul București în contradictoriu cu pârâta B.C.R.

Instanța

de fond a reținut în motivarea sentinței că între R.A.I. SA, în calitate de

locator și pârâtă B.C.R. în calitate de locatar s-a încheiat contractul de

închiriere nr. 3113 din 23 august 1998, contract prin care pârâta a dobândit

dreptul de folosință asupra spațiului comercial situat în București, în

schimbul chiriei de 341.250 ROL.

S-a

apreciat întemeiată susținerea pârâtei în sensul că reclamanta a modificat

cuantumul chiriei în mod unilateral, cu încălcarea art. 969 C. civ., aspect

reținut ca atare și de către instanțele judecătorești în litigiile purtate

anterior între părți și pentru că în privința clauzei 5 din contractul nr. 3113

din 23 august 1991, clauză care prevede „chiria va fi revizuită în concordanță

cu tarifele legale în vigoare”, instanțele anterioare au stabilit în mod

irevocabil prin cauzele ce au format obiectul dosarelor nr. 390/2005 și nr. 32005/3/2006

că prevederile clauzei 5 din contract nu dau  dreptul reclamantului să modifice

unilateral chiria stabilită în contract.

Astfel,

a arătat instanța de fond, prin sentința nr. 1539 din 5 aprilie 2005 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în cauza ce a format

obiectul dosarului nr.390/2005 având ca obiect cererea reclamantului Municipiul

București de obligare a pârâtei BCR la plata chiriei și a majorărilor de

întârziere rezultate din contractele nr. 3113, 3114, 3115 și 3117 din 23 august

1991 pentru perioada august 1992 – 31 mai 2002, instanța a reținut că

„interpretarea dată de reclamantă articolului 5 în sensul că aceasta i-ar

permite să majoreze unilateral nivelul chiriei în funcție de hotărârile

Consiliului General al Municipiului București este eronat. Aceasta deoarece

clauzele de compensare prevăzute în contracte pun în evidență intenția comună a

părților de a stipula prestații echivalente, ceea ce exclude modificarea

unilaterală a convenției. Sintagma „tarifele legale în vigoare” trimite mai

degrabă la dispoziții imperative ale legii cu incidența asupra raporturilor

juridice legate între părți, iar nu la actele emise de reclamant (…) în lipsa

unor prevederi exprese, se aplică principiile

pacta sunt servanda și mutuus

consensus

prevăzut de art. 969 C. civ., modificările aduse prestațiilor

putând fi  stabilite numai prin acte adiționale”.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București prin decizia nr. 98

din 22 februarie 2006 pronunțată în soluționarea apelului declarat de

reclamant, instanța de apel reținând de asemenea că reclamantul a modificat

unilateral cuantumul chiriei încălcând dispozițiile art. 969 și art.  1091 C.

civ. (fila 35).

Prin

decizia nr. 2888 din 11 octombrie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a

respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 98 din 22

februarie 2006 a Curții de Apel București, sentința nr. 1539 din 5 aprilie 2005

devenind astfel irevocabilă.

De

asemenea, prin sentința nr. 2670 din 17 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 32005/3/2006, având ca

obiect cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata chiriei și a

majorărilor de întârziere în temeiul contratului de închiriere nr. 3113, 3114,

3115 și 3117 din 23 august 1991, instanța a reținut că modificarea chiriei prevăzută

de clauza 5 din contract nu poate fi necontrolată de locatar (fila 32).

În

același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel București prin decizia nr. 112 din

17 februarie 2010 pronunțată în soluționarea apelului declarat de reclamant

împotriva sentinței nr. 2670 din 17 februarie 2009, instanța de apel reținând

că reclamantul a modificat unilateral cuantumul chiriei cu încălcarea

prevederilor art. 969 și art. 1091 C. civ.  Mai mult, instanța de apel a

reținut reaua credință și abuzul de drept manifestate de reclamant care

investește instanțele de judecată cu cereri al căror obiect este similar sau

identic cu toate că instanțele au stabilit în mod irevocabil că aceste cereri

sunt neîntemeiate.

Prin

urmare, Tribunalul a constatat că aprecierile făcute de instanțe cu privire la

clauza 5 din contractul nr. 3113 din 23 august 1991 se impun cu putere de lucru

judecat și în prezenta cauză, reclamantul nefiind deci îndreptățit să solicite

pârâtei o chirie mai mare decât cea stabilită în contract.

Instanța

de fond a constatat că pârâta și-a îndeplinit obligația de plată a chiriei

prevăzute în contract, reclamantul nefiind îndreptățit să solicite acesteia o

chirie mai mare decât cea stabilită în contract, astfel încât cererea

reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 11.558.237,59

lei cu titlu de chirie și la plata sumei de 2.196.065,10 lei cu titlu de TVA

este nefondată.

Majorările

de întârziere sunt nedatorate, a arătat instanța de fond, pe de o parte, pentru

că pârâta și-a achitat la termenul prevăzut în contract chiria stabilită de

părți iar, pe de altă parte, nu i se pot aplica obligația de plată privind

majorări de întârziere prevăzute de dispozițiile fiscale legale în materie

fiscală, câtă vreme raportul juridic dintre părți este un raport comercial,

supus legii comerciale, dispozițiile Codului fiscal și ale Codului de procedură

fiscală care stabilesc majorările de întârziere pentru neîndeplinirea

obligațiilor de plată aplicându-se obligațiilor fiscale ce izvorăsc din

raporturi juridice fiscale.

În

același sens, a arătat instanța de fond, prin decizia nr. 112 din 17 februarie

2010 a Curții de Apel București s-a reținut cu putere de lucru judecat că

penalitățile (majorările) de întârziere solicitate de reclamant în temeiul

dispozițiilor Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală nu sunt

datorate de pârâtă întrucât debitul principal nu este de natură fiscală și,

deci, nici accesoriile lor nu pot fi asimilate obligațiilor fiscale.

Apelul

declarat de reclamantul Municipiul București împotriva acestei sentințe a fost

respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin

decizia civilă nr. 346 din 3 octombrie 2011.

În

argumentarea acestei decizii instanța de apel, referitor la critica adusă

modalității

de soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului materiale la

acțiune, a reținut că apelantul reclamant nu a apelat și încheierea pronunțată

la data de 13 octombrie 2010 (filele 68 dosar T.B.), prin care instanța de fond

a soluționat excepția prescripției extinctive invocată de către pârâta B.C.R.

Potrivit

dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ. „Împotriva încheierilor

premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul

când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”.

Față

de această reglementare și având în vedere că prin Legea nr. 219/2005 a fost

abrogat alin. (3) al art. 282, care prevedea că apelul declarat împotriva

hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, rezultă

că cel care dorește să critice o încheiere premergătoare (preparatorie sau

interlocutorie), prin care s-au dispus măsuri considerate nelegale, trebuie să

precizeze expres în cuprinsul apelului declarat împotriva hotărârii primei

instanțe faptul că înțelege să atace și încheierea premergătoare considerată

nelegală.

Cum

apelantul reclamant nu a precizat expres că înțelege să apeleze, ca fiind

nelegală și netemeinică și încheierea pronunțată în ședința publică de la 13

octombrie 2010, criticile acestuia vizând admiterea de către instanța de fond a

excepției prescripției materiale a dreptului la acțiune pentru pretențiile

aferente perioadei anterioare datei de 8 februarie 2007, respectiv perioada mai

2006 – 7 februarie 2007, nu pot fi primite, față de dispozițiile legale

precitate.

Cât

privește criticile aduse hotărârii apelate care vizează greșita interpretare de

către instanța de fond a actului juridic dedus judecății, respectiv a

contractului de închiriere încheiat, sau greșita calificare a creanței de către

instanța de fond, instanța de apel a constatat că aceste critici sunt

nefondate, instanța de fond stabilind în mod corect situația de fapt pe baza

probatoriilor administrate și a făcut o judicioasă interpretare și aplicare

atât a actului juridic dedus judecății, cât și a dispozițiilor legale incidente

în cauză.

Astfel,

s-a constatat că instanța de fond a apreciat în mod corect că între părți s-au

derulat raporturi juridice de locațiune, în baza contractului de închiriere nr.

3115 din 23 august 1991, intimata pârâtă probând că a achitat integral și la

termen chiria stabilită de părți prin contract, de 341.250 ROL/lunar, apelantul

reclamant neputând modifica în mod unilateral clauza contractuală referitoare

la cuantumului chiriei, față de principiul statornicit prin art. 969 C. civ.,

contractul fiind legea părților, clauza referitoare la revizuirea chiriei în

concordanță cu tarifele legale în vigoare (art. 5) neputând fi apreciată ca

lăsată exclusiv la dispoziția locatorului, ci presupune o revizuire

convențională bazată pe principiul bunei credințe (art. 970 C. civ.).

S-a

constatat că instanța de fond în mod corect a apreciat natura comercială a

contractului încheiat între părți, obiectul locației fiind un spațiu comercial

unde intimata pârâtă își desfășoară activitatea economico-financiară, de

unitate bancară, astfel încât „despăgubirile” inserate în art. 14 din contract

și invocate drept temei al clauzei penale nu pot fi asimilate unei clauze

penale, în sensul dispozițiilor art. 1066 C. civ.

Instanța

de apel a apreciat ca legală și temeinică reținerea existenței lucrului judecat

de către instanța de fond cât privește regimul juridic al celor patru contracte

de închiriere încheiate în aceeași zi, 23 august 1991, precum și cu privire la

natura creanței, ceea ce duce la constatarea inexistenței dreptului

reclamantului apelant de a pretinde un tarif majorat unilateral al chiriei și

penalități (majorări) cu titlu de clauză penală (sentința comercială nr.

2492/2001, sentința comercială nr. 1539/2005 și sentința comercială nr. 2670

din 17 februarie 2009) hotărâri devenite irevocabile prin respingerea

apelurilor și a recursurilor declarate (decizia nr. 68A din 26 martie 2002 a

Curții de Apel București, decizia nr. 98/22 februarie 2006 a Curții de Apel

București, decizia nr. 2888 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție; decizia nr. 112 din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București,

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din 15 septembrie 2010).

Față

de caracterul comercial al chiriei percepute, chiria neconstituind creanță

bugetară în sensul legii fiscale, instanța de apel a apreciat că este corect și

raționamentul juridic al instanței de fond care a apreciat că acestor creanțe

rezultate din chirie nu le este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani

prevăzut de legislația fiscală pentru  creanțele bugetare, ci termenul general

de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Împotriva

acestei decizii reclamantul Municipiul București a declarat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. în susținerea cărora a

arătat că prin decizia pronunțată instanța a asigurat BCR-ului numai

beneficiile de asociere, BCR-ul putând beneficia de spațiul în cauză

achitându-și sau nu obligațiile acestui fapt în mod discreționar, considerând

că prin această interpretare instanța s-a substituit voinței părților,

încălcând astfel, prevederile art. 969, dând o altă interpretare contractului,

decât cea a voinței părților.

Recurentul

susține că prin hotărârea pronunțată a fost negat principiul libertății

asociaților de a decide asupra modului de a participa la împărțirea

beneficiilor și suportarea pierderilor, considerând totodată că au fost

încălcate prevederile art. 978 în sensul că atunci când o clauză este

primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un

efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce nici unul.

În

ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune,

recurentul consideră că instanța de fond, cât și cea de apel în mod greșit a

considerat că pretențiile anterioare datei de 8 februarie 2007 sunt prescrise.

În opinia recurentului nu sunt aplicabile dispozițiile generale de prescripție

reglementate de Decretul nr. 167/1958, ci reglementările speciale cuprinse în O.G.

nr. 61/2002 și a Hotărârilor de Guvern emise în aplicarea Codului de procedură

fiscală, precizând că pentru recuperarea creanțelor fiscale se aplică termenul

special de 5 ani.

Totodată,

susține recurentul, instanța de fond și cea de apel nu au avut în vedere faptul

că în speță sunt perfect aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958,

întrucât în cauză nu este vorba despre un  contract cu executare

uno ictu

,

ci de unul cu executare succesivă.

Recurentul

susține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că municipalitatea a

modificat unilateral cuantumul chiriei, întrucât, modificarea cuantumului

chiriei este expres stipulată în contractul încheiat între părți prin art. 5,

noile tarife fiind stabilite prin Hotărâri ale Consiliului Local al

Municipiului București care sunt acte normative cu forță obligatorie pe plan

local.

Pentru

aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei recurate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimata

pârâtă BCR SA prin întâmpinarea depusă la dosar, răspunzând punctual criticilor

recurentului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul

este nefondat.

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea greșită a

actului dedus judecății și schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia. Trebuie reținut că natura raporturilor juridice a

fost determinată ținând seama de contractul de închiriere și de clauzele

acestuia și că  actului dedus judecății nu i-a fost dată o altă calificare. În

privința clauzelor contractului și a interpretării lor instanțele nu s-au

substituit părților contractante modificând prin interpretare aceste clauze

nefiind încălcate dispozițiile art. 969 C. proc. civ.

Se

observă totodată că recurentul a relatat opinii proprii despre dezlegările date

împrejurărilor de fapt analizate de  instanța de apel ceea ce vizează în

realitate netemeinicia deciziei.

În

cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune  în

discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere

concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. Astfel, că

acest motiv va fi respins ca nefondat.

În

argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. recurentul a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și că a

fost dată cu aplicarea greșită a legii. Acest motiv a fost raportat la

aplicarea art. 969, art. 978 C. civ. și dispozițiile generale în materie de prescripție

reglementate de Decretul 167/1958.

Art.

978 C. civ. stabilește că „când o clauză este primitoare de două înțelesuri ea

se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar

putea produce nici unul”. Prin prisma acestor prevederi s-a reproșat instanței

de apel că a încercat să dea un alt înțeles clauzelor. Critica este nefondată.

Se

constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 969,

și art. 978 C. proc. civ., sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de

părți dându-le înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea convențiilor

supuse spre analiză instanțelor.

Cu

alte  cuvinte, principiul de interpretare a contractelor conform căruia trebuie

să se acorde prioritate voinței reale și nu sensului literal al cuvintelor,

invocat în alți termeni în  argumentarea recursului, a fost respectat.

Critica

recurentului-reclamant conform căreia în cauză nu sunt incidente dispozițiile

Decretului nr. 167/1958, ci dispozițiile codului de procedură fiscală, coroborat

cu dispozițiile O.G. nr. 61/2002 și că termenul de prescripție este de 5 ani și

nu de 3 ani având în vedere că este vorba despre recuperarea unor creanțe, este

nefondată.

Astfel,

așa cum corect a apreciat și instanța de apel față de caracterul comercial al

chiriei percepute, chiria neconstituind creanță bugetară în sensul legii

fiscale, raționamentul juridic al instanței de fond care a apreciat că acestor

creanțe rezultate din chirie nu le este aplicabil termenul de prescripție de 5

ani prevăzut de legislația fiscală pentru creanțele bugetare, ci termenul

general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958, este corect.

Se

constată că dispozițiile art. 3 ale Decretului nr. 167/1958, au fost

interpretate corect potrivit cu exigențele acestor texte reținute prin soluția

pronunțată, constatând că se aplică  termenul general de  prescripție, de 3

ani. Din acest  punct de vedere  se observă că momentul de la care începe să

curgă dreptul  la acțiune s-a analizat conform regulii generale instituită de art.

7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căreia prescripția începe să

curgă de la data când se

naște dreptul la acțiune.

Astfel,

având în vedere data introducerii acțiunii 8 februarie 2010, s-a apreciat în

mod corect că cererea de chemare în judecată a fost formulată după expirarea

termenului de prescripție de 3 ani în privința pretențiilor solicitate anterior

datei de 8 februarie 2007.

Instanța

de apel a apreciat în mod corect că față de principiul statornicit prin art. 969

C. civ., contractul fiind  legea părților, reclamantul nu poate modifica în mod

unilateral clauza contractuală referitoare la cuantumul chiriei, întrucât

clauza referitoare la revizuirea chiriei în concordanță cu tarifele legale în

vigoare (art. 5) nu poate fi apreciată ca lăsată exclusiv la dispoziția

locatorului, ci presupune o revizuire convențională bazată pe principiul bunei

credințe (art. 970 C. civ.).

Așa

fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor

criticilor formulate, în cauză neexistând  motive de  nelegalitate, astfel

încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D

E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Primar General

împotriva deciziei civile nr. 346 din 3 octombrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29

martie 2012.