ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2748/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, sub nr. 32005/3/2006,

reclamantul Municipiul București în contradictoriu cu pârâta B.C.R., a

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.322.724,16 ron

reprezentând chirie și T.V.A. începând cu perioada iunie 2002, precum

și majorări de întârziere, în baza contractelor de închiriere din

1991.

Prin întâmpinarea formulată

pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, în

raport de sentința civilă nr. 2494 din 29 martie 2001 pronunțată

de Tribunalul București, secția comercială, și de

sentința civilă nr. 1539/2005 pronunțată de aceeași

instanță, ambele definitive și irevocabile.

Prin sentința comercială nr.

2670 din 17 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca

nefondată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență,

că reclamantul a formulat pretenții pentru perioada 1994-2002, respinse

irevocabil prin decizia nr. 98 din 22 februarie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel București, instanță care a stabilit că

regimul juridic al celor patru contracte este unitar, ele au fost încheiate în

aceeași zi, cuprind clauze identice, iar prin contractul de credit se face

trimitere la cele 4 contracte de închiriere, părțile stabilind deci

raporturi contractuale interdependante.

În privința clauzei penale, s-a

apreciat că aceasta nu poate fi presupusă ori suplinită,

întrucât are un regim juridic propriu și distinct de daunele interese.

Prin decizia comercială nr. 112

din 17 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a repins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței mai sus menționate.

În primul rând, Curtea de Apel s-a

pronunțat în mod distinct asupra excepțiilor prescripției

dreptului la acțiune al reclamantului și a autorității de

lucru judecat, în raport de sentințele menționate mai sus întrucât,

din considerentele acestora, a observat că respectivele instanțe au

constatat, la rândul lor, temeinicia acestor excepții în raport de alte

hotărâri judecătorești definitive, ceea ce relevă reaua

credință și abuzul de drept procesual manifestată de

către reclamant prin obstinația cu care investește

instanțele cu cereri al căror obiect este similar sau identic.

Din această perspectivă

curtea de apel a constatat că prima instanță a analizat în mod

judicios probatoriul administrat în cauză și a pronunțat o

sentință legală și temeinică. A reținut astfel

următoarele:

Critica apelantului cu privire la

modul de apreciere asupra existenței clauzei penale din contractele încheiate

între părți este neîntemeiată, câtă vreme la cap.X din

contract, art. 14 nu constituie o clauză penală strito sensu,

întrucât nu prevede în mod anticipat cuantumul despăgubirilor ce trebuiau datorate

de către partea în culpă în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare

a obligațiilor asumate. Or, în contractele comerciale, clauza penală

trebuie să fie exprimată cu claritate, ea neputând fi presupusă

ori suplinită.

În ceea ce privește raportul de

expertiză realizat cu ocazia soluționării în fond a cauzei,

concluziile acestuia arată că penalitățile

(majorările) de întârziere pretinse de reclamantă în sumă de 79.496.120,71

ron nu sunt datorate, deoarece nu au fost prevăzute în contractele de

închiriere încheiate între părți printr-o clauză penală

și, creanțele nefiind de natură fiscală, nici accesoriile

nu pot fi asimilate obligațiilor fiscale.

Concluziile expertizei și ale

răspunsului la obiecțiuni nu au fost combătute de reclamant prin

nicio probă contrarie, pertinentă, care să poată convinge

instanța în mod corespunzător.

Reclamantul a modificat în mod

unilateral cuantumul chiriei, ignorând clauzele contractuale asumate și

încălcând astfel prevederile art. 969 și art. 1091 C. civ. În

contractele de închiriere nu se face nicio mențiune de prestabilire a

tarifelor de închiriere în funcție de hotărârile interne ale

primăriei.

Cum pretențiile derivate din

penalități și T.V.A. sunt accesorii ale chiriilor, iar acestea

din urmă nu sunt fondate, rezultă deci că nici accesoriile nu

sunt datorate.

Împotriva deciziei curții de

apel a declarat recurs reclamantul Municipiul București, prin primar,

întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

și art. 5 și art. 969 C. civ. și solicitând admiterea recursului

astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei comerciale recurate,

iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant susține în

esență că, prin inserarea în contract a art. 14,

părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat ca urmare a

neexecutării obligațiilor sau executării lor

necorespunzătoare, fapt ce conduce la concluzia că fiecare parte

și-a asigurat participarea nu numai la beneficii, ci și la pierderi,

or, prin decizia pronunțată instanța de apel a asigurat B.C.R.-ului

numai beneficiile în asociere, B.C.R.-ul putând beneficia de spațiul în

cauză, achitându-și sau nu obligațiile, prin această

interpretare instanța substituindu-se voinței părților

și încălcând astfel prevederile art. 969 C. civ.

Mai arată că, obligațiile

de plată ale pârâtei având natura de venit bugetar, cuantumul

majorărilor de întârziere aplicabile este stabilit prin hotărâri de

guvern, iar în contract este prevăzut clar că dacă nu își

execută sau își execută necorespunzător obligațiile

contractuale, asociatul va plăti despăgubiri, asociatul debitor fiind

de drept în întârziere de la data scadenței plății hotărâte

de comun acord și, din această perspectivă, consideră că

au fost încălcate prevederile art. 978 C. civ.

Recursul nu este fondat.

Examinând prima critică

formulată în recurs de către reclamant, se observă că

acesta amintește de un contract de asociere, or, în speță, sunt în

discuție patru contracte de închiriere încheiate în anul 1991 și nu

există niciun argument care să conducă la ideea schimbării

naturii acestora, din contracte de închiriere într-un contract de asociere, cu

efectele sale specifice.

În ce privește art. 14,

conținut de contractele mai sus menționate, invocat drept temei al

clauzei penale se constată că acesta, în redactarea sa generică

„pentru nerespectarea obligațiilor asumate, partea în culpă

datorează celeilalte părți despăgubiri” se referă la

daune interese pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a

obligațiilor contractuale asumate, expresiile „clauză penală”

și „majorare de întârziere” neexistând în niciuna din clauzele

contractelor încheiate între părți.

Or, așa cum au reținut

judicios ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, clauza

penală are un regim distinct de daunele interese, ea trebuind să fie

exprimată cu claritate în contractul părților și neputând

fi presupusă sau suplinită, în lipsa ei reclamantul neputând să

pretindă penalități.

Pe de altă parte, în cauză

a fost efectuată o expertiză care a stabilit că

penalitățile (majorările) solicitate de reclamant nu sunt

datorate, întrucât plata acestora nu a fost prevăzută în contractele

de închiriere și creanțele nefiind de natură fiscală, nici

accesoriile nu pot fi asimilate obligațiilor fiscale, iar concluziile

expertizei și răspunsul la obiecțiuni nu au fost combătute

de reclamant printr-o altă probă convingătoare.

În ce privește cea de-a doua

critică exprimată în recurs, referitoare la natura de venit bugetar a

obligațiilor de plată ale pârâtei, astfel cum susține recurenta,

se reține că prin decizia nr. 98 din 22 februarie 2006 a Curții

de Apel București, devenită irevocabilă prin decizia nr. 2888

din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială, pronunțată în

soluționarea unui alt litigiu dintre aceleași părți, s-a

stabilit că este exclusă posibilitatea modificării unilaterale a

convenției cu privire la prețul închirierii, sintagma „tarifele

legale în vigoare” cuprinsă la art. 5 din contractele de închiriere

nefăcând o astfel de dovadă în lipsa unei prevederi exprese în acest

sens.

De asemenea, cu putere de lucru

judecat, referitor la caracterul de creanțe bugetare al sumelor datorate

cu titlu de chirie s-a stabilit și că menționatele sume nu pot

primi o atare calificare, nefiind induse în categoria acestora, expres și

limitativ prevăzute de lege.

Ca atare, se constată că

de vreme ce instanțele s-au pronunțat prin hotărâri intrate în

puterea lucrului judecat asupra aspectelor mai sus menționate,

lămurind problemele de drept asupra cărora s-a purtat litigiul,

acestea nu mai pot fi dezbătute pe fond într-un nou litigiu, chiar

dacă în prezenta cauză se solicită chirii majorate și

penalități pentru o altă perioadă, pentru că în

esență este vorba despre același drept subiectiv dedus

judecății și pentru că regimul juridic al celor patru

contracte fiind identic se impune în mod necesar abordarea unitară pe

toată perioada de valabilitate a acestora.

În consecință,

reținându-se că reclamantul nu a formulat în recurs nicio

critică întemeiată, care în raport de dispozițiile art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei Curții

de Apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va

respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul Municipiul București, prin primar, împotriva deciziei

comerciale nr. 112 din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 septembrie 2010.