ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2748/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 32005/3/2006, reclamantul Municipiul București în contradictoriu cu pârâta B.C.R., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.322.724,16 ron reprezentând chirie și T.V.A. începând cu perioada iunie 2002, precum și majorări de întârziere, în baza contractelor de închiriere din 1991. Prin întâmpinarea formulată pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 2494 din 29 martie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, și de sentința civilă nr. 1539/2005 pronunțată de aceeași instanță, ambele definitive și irevocabile.

Prin sentința comercială nr. 2670 din 17 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul a formulat pretenții pentru perioada 1994-2002, respinse irevocabil prin decizia nr. 98 din 22 februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, instanță care a stabilit că regimul juridic al celor patru contracte este unitar, ele au fost încheiate în aceeași zi, cuprind clauze identice, iar prin contractul de credit se face trimitere la cele 4 contracte de închiriere, părțile stabilind deci raporturi contractuale interdependante. În privința clauzei penale, s-a apreciat că aceasta nu poate fi presupusă ori suplinită, întrucât are un regim juridic propriu și distinct de daunele interese.

Prin decizia comercială nr. 112 din 17 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a repins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței mai sus menționate. În primul rând, Curtea de Apel s-a pronunțat în mod distinct asupra excepțiilor prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și a autorității de lucru judecat, în raport de sentințele menționate mai sus întrucât, din considerentele acestora, a observat că respectivele instanțe au constatat, la rândul lor, temeinicia acestor excepții în raport de alte hotărâri judecătorești definitive, ceea ce relevă reaua credință și abuzul de drept procesual manifestată de către reclamant prin obstinația cu care investește instanțele cu cereri al căror obiect este similar sau identic.

Din această perspectivă curtea de apel a constatat că prima instanță a analizat în mod judicios probatoriul administrat în cauză și a pronunțat o sentință legală și temeinică. A reținut astfel următoarele: Critica apelantului cu privire la modul de apreciere asupra existenței clauzei penale din contractele încheiate între părți este neîntemeiată, câtă vreme la cap.X din contract, art. 14 nu constituie o clauză penală strito sensu, întrucât nu prevede în mod anticipat cuantumul despăgubirilor ce trebuiau datorate de către partea în culpă în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor asumate. Or, în contractele comerciale, clauza penală trebuie să fie exprimată cu claritate, ea neputând fi presupusă ori suplinită.

În ceea ce privește raportul de expertiză realizat cu ocazia soluționării în fond a cauzei, concluziile acestuia arată că penalitățile (majorările) de întârziere pretinse de reclamantă în sumă de 79.496.120,71 ron nu sunt datorate, deoarece nu au fost prevăzute în contractele de închiriere încheiate între părți printr-o clauză penală și, creanțele nefiind de natură fiscală, nici accesoriile nu pot fi asimilate obligațiilor fiscale. Concluziile expertizei și ale răspunsului la obiecțiuni nu au fost combătute de reclamant prin nicio probă contrarie, pertinentă, care să poată convinge instanța în mod corespunzător. Reclamantul a modificat în mod unilateral cuantumul chiriei, ignorând clauzele contractuale asumate și încălcând astfel prevederile art. 969 și art. 1091 C. civ.

În contractele de închiriere nu se face nicio mențiune de prestabilire a tarifelor de închiriere în funcție de hotărârile interne ale primăriei. Cum pretențiile derivate din penalități și T.V.A. sunt accesorii ale chiriilor, iar acestea din urmă nu sunt fondate, rezultă deci că nici accesoriile nu sunt datorate. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul Municipiul București, prin primar, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și art. 5 și art. 969 C. civ. și solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei comerciale recurate, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant susține în esență că, prin inserarea în contract a art. 14, părțile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat ca urmare a neexecutării obligațiilor sau executării lor necorespunzătoare, fapt ce conduce la concluzia că fiecare parte și-a asigurat participarea nu numai la beneficii, ci și la pierderi, or, prin decizia pronunțată instanța de apel a asigurat B.C.R.-ului numai beneficiile în asociere, B.C.R.-ul putând beneficia de spațiul în cauză, achitându-și sau nu obligațiile, prin această interpretare instanța substituindu-se voinței părților și încălcând astfel prevederile art. 969 C. civ.

Mai arată că, obligațiile de plată ale pârâtei având natura de venit bugetar, cuantumul majorărilor de întârziere aplicabile este stabilit prin hotărâri de guvern, iar în contract este prevăzut clar că dacă nu își execută sau își execută necorespunzător obligațiile contractuale, asociatul va plăti despăgubiri, asociatul debitor fiind de drept în întârziere de la data scadenței plății hotărâte de comun acord și, din această perspectivă, consideră că au fost încălcate prevederile art. 978 C. civ. Recursul nu este fondat. Examinând prima critică formulată în recurs de către reclamant, se observă că acesta amintește de un contract de asociere, or, în speță, sunt în discuție patru contracte de închiriere încheiate în anul 1991 și nu există niciun argument care să conducă la ideea schimbării naturii acestora, din contracte de închiriere într-un contract de asociere, cu efectele sale specifice.

În ce privește art. 14, conținut de contractele mai sus menționate, invocat drept temei al clauzei penale se constată că acesta, în redactarea sa generică „pentru nerespectarea obligațiilor asumate, partea în culpă datorează celeilalte părți despăgubiri” se referă la daune interese pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate, expresiile „clauză penală” și „majorare de întârziere” neexistând în niciuna din clauzele contractelor încheiate între părți. Or, așa cum au reținut judicios ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, clauza penală are un regim distinct de daunele interese, ea trebuind să fie exprimată cu claritate în contractul părților și neputând fi presupusă sau suplinită, în lipsa ei reclamantul neputând să pretindă penalități.

Pe de altă parte, în cauză a fost efectuată o expertiză care a stabilit că penalitățile (majorările) solicitate de reclamant nu sunt datorate, întrucât plata acestora nu a fost prevăzută în contractele de închiriere și creanțele nefiind de natură fiscală, nici accesoriile nu pot fi asimilate obligațiilor fiscale, iar concluziile expertizei și răspunsul la obiecțiuni nu au fost combătute de reclamant printr-o altă probă convingătoare.

În ce privește cea de-a doua critică exprimată în recurs, referitoare la natura de venit bugetar a obligațiilor de plată ale pârâtei, astfel cum susține recurenta, se reține că prin decizia nr. 98 din 22 februarie 2006 a Curții de Apel București, devenită irevocabilă prin decizia nr. 2888 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, pronunțată în soluționarea unui alt litigiu dintre aceleași părți, s-a stabilit că este exclusă posibilitatea modificării unilaterale a convenției cu privire la prețul închirierii, sintagma „tarifele legale în vigoare” cuprinsă la art. 5 din contractele de închiriere nefăcând o astfel de dovadă în lipsa unei prevederi exprese în acest sens.

De asemenea, cu putere de lucru judecat, referitor la caracterul de creanțe bugetare al sumelor datorate cu titlu de chirie s-a stabilit și că menționatele sume nu pot primi o atare calificare, nefiind induse în categoria acestora, expres și limitativ prevăzute de lege. Ca atare, se constată că de vreme ce instanțele s-au pronunțat prin hotărâri intrate în puterea lucrului judecat asupra aspectelor mai sus menționate, lămurind problemele de drept asupra cărora s-a purtat litigiul, acestea nu mai pot fi dezbătute pe fond într-un nou litigiu, chiar dacă în prezenta cauză se solicită chirii majorate și penalități pentru o altă perioadă, pentru că în esență este vorba despre același drept subiectiv dedus judecății și pentru că regimul juridic al celor patru contracte fiind identic se impune în mod necesar abordarea unitară pe toată perioada de valabilitate a acestora.

În consecință, reținându-se că reclamantul nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care în raport de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei Curții de Apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul București, prin primar, împotriva deciziei comerciale nr. 112 din 17 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2010.