ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2587/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2382 din 23 februarie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea formulată de A.F.I., în contradictoriu cu pârâta SC M.G.E.C. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 10.560,16 euro în echivalent RON la data plății reprezentând contravaloare chirie, 2.202,59 euro în echivalent RON la data plății reprezentând TVA, 11.999,91 euro în echivalent RON la data plății reprezentând majorări de întârziere și 405,29 euro în echivalent RON la data plății reprezentând majorări TVA.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele: Prin contractul de închiriere din 5 octombrie 2007, reclamanta a închiriat pârâtei spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat în sector 5, în suprafață construită de 233,67 mp, terasă de 31,02 mp și curte aferentă în suprafață de 156,67 mp, pentru a fi folosit exclusiv pentru birouri ale societății ce are ca obiect de activitate prestări servicii. Conform contractului, pârâta s-a obligat să plătească lunar chiria până la data de 30 a fiecărei luni pentru luna în curs prin virament. Pentru neplata chiriei la termenul prevăzut, prin contract s-au stabilit majorări de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâta nu a achitat chiria pentru perioada aprilie 2010 - august 2010, astfel că datorează atât contravaloarea chiriei, TVA, majorări de întârziere pentru neplata chiriei, precum și majorări de întârziere aferente TVA. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamanta A.F.I. a solicitat modificarea sentinței în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 46.085,75 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând chirie, TVA și majorări de întârziere aferente perioadei aprilie 2010 - 31 decembrie 2011. Pârâta SC M.G.E.C. SRL a solicitat modificarea sentinței, cu aplicarea art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 372 din 8 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelurile și a schimbat sentința în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 24.673,72 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, sumă ce se compune din: 10.006,63 euro diferență chirie pentru perioada aprilie 2010 - 20 august 2010; 2097,42 euro diferență TVA pentru perioada aprilie 2010 - 20 august 2010; 11.220,65 euro majorări de întârziere calculate până la 30 septembrie 2012; 1349,02 euro majorări TVA calculate până la 30 septembrie 2012. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele: La pronunțarea sentinței, prima instanță a avut în vedere sumele de bani pretinse de reclamantă prin cererea introductivă, ignorând pe cele menționate în cererea precizatoare ulterioară și încălcând astfel principiul disponibilității, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., în conformitate cu care instanța era obligată să se pronunțe asupra obiectului cererii, astfel cum acesta a fost stabilit prin cererea precizatoare. Față de dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. s-a considerat admisibilă solicitarea de obligare a pârâtei la plata majorărilor TVA calculate în continuare, până la data de 30 septembrie 2012. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta A.F.I., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate: Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. Astfel, a considerat întemeiată apărarea apelantei - pârâte în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr 469/2002 conform cărora totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Instanța a considerat că această normă legală este aplicabilă raporturilor juridice deduse judecății. Recurenta consideră că această lege nu este aplicabilă în speță deoarece în art. 1 din actul normativ se arată că prezenta lege se aplică tuturor contractelor încheiate pentru realizarea actelor de comerț, iar recurenta este instituție publică de interes local și nu realizează acte de comerț. Închirierea locuințelor și a spațiilor comerciale nu reprezintă acte de comerț ci prestare de servicii. Contractul de închiriere a fost încheiat cu pârâta în conformitate cu H.C.G.M.B. nr. 32/2007 privind reglementarea raporturilor contractuale privind spațiile cu altă destinație decât aceea de locuință aflate în administrarea C.G.M.B., prin urmare acest act normativ îi este aplicabil.

Instanța de apel a limitat cuantumul majorărilor de întârziere la cuantumul debitului principal și astfel au fost încălcate dispozițiile art. 5.2. al contractului de închiriere, iar pârâta nu va mai datora majorări până la achitarea integrală a debitului, ci, indiferent la ce dată va achita debitul restant, va achita majorări în același cuantum cu debitul principal restant. Se solicită admiterea recursului și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei și obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere în cuantum de 34.324,87 euro în echivalent RON la data plății, majorări calculate până la data de 30 septembrie 2012. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că Legea nr. 469/2002 este aplicabilă raportului juridic dedus judecății.

Este de necontestat că în ceea ce privește contractul de închiriere încheiat între părți a avut ca scop realizarea actelor de comerț, spațiul închiriat fiind un spațiu comercial, iar calitatea de comerciant al societății SC M.G.E.C. SRL nu poate fi pusă la îndoială. Chiar dacă contractul de închiriere a fost încheiat în conformitate cu H.C.G.M.B., aceasta nu înseamnă că Legea nr. 469/2002 nu este aplicabilă în speță. S-a reținut în mod corect de către instanță că, potrivit principiului „tempus regit actum", în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, chiar dacă aceasta a fost abrogată expres prin Legea nr. 246/2009. Potrivit acestui text de lege, totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

Valoarea debitului principal asupra căruia se calculează majorările de întârziere convenționale este de 0,5% pe zi, prevăzute de art. 5.2 din contractul de închiriere, este de 11.220,65 euro. În lipsa unei stipulații contrare în contract, majorările de întârziere nu pot depăși suma de 11.220,65 euro, astfel că în mod corect au fost limitate la această valoare, chiar dacă recurenta reclamantă le-a calculat până la 30 septembrie 2012, la o valoare mai mare, respectiv 34.324,87 euro. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.F.I. împotriva deciziei civile nr. 372 din 8 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.