ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2587/2013

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2382 din

23 februarie 2012, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea formulată

de A.F.I., în contradictoriu cu pârâta SC M.G.E.C. SRL; a obligat pârâta la plata

către reclamantă a următoarelor sume: 10.560,16 euro în echivalent RON la data plății

reprezentând contravaloare chirie, 2.202,59 euro în echivalent RON la data plății

reprezentând TVA, 11.999,91 euro în echivalent RON la data plății reprezentând majorări

de întârziere și 405,29 euro în echivalent RON la data plății reprezentând majorări

TVA.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

Prin contractul

de închiriere din 5 octombrie 2007, reclamanta a închiriat pârâtei spațiul cu altă

destinație decât aceea de locuință situat în sector 5, în suprafață construită de

233,67 mp, terasă de 31,02 mp și curte aferentă în suprafață de 156,67 mp, pentru

a fi folosit exclusiv pentru birouri ale societății ce are ca obiect de activitate

prestări servicii.

Conform contractului,

pârâta s-a obligat să plătească lunar chiria până la data de 30 a fiecărei luni

pentru luna în curs prin virament.

Pentru neplata

chiriei la termenul prevăzut, prin contract s-au stabilit majorări de întârziere

în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere.

Pârâta nu a achitat

chiria pentru perioada aprilie 2010 - august 2010, astfel că datorează atât contravaloarea

chiriei, TVA, majorări de întârziere pentru neplata chiriei, precum și majorări

de întârziere aferente TVA.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Reclamanta A.F.I.

a solicitat modificarea sentinței în sensul obligării pârâtei la plata sumei de

46.085,75 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând chirie, TVA și

majorări de întârziere aferente perioadei  aprilie 2010 - 31 decembrie 2011.

Pârâta SC

M.G.E.C. SRL a solicitat modificarea sentinței, cu aplicarea art. 294 alin. (2)

C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 372 din 8 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a

admis apelurile și a schimbat sentința în sensul că a admis în parte cererea de

chemare în judecată precizată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

24.673,72 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua

plății, sumă ce se compune din: 10.006,63 euro diferență chirie pentru perioada

aprilie 2010 - 20 august 2010; 2097,42 euro diferență TVA pentru perioada   aprilie

2010 - 20 august 2010; 11.220,65 euro majorări de întârziere calculate până la 30

septembrie 2012; 1349,02 euro majorări TVA calculate până la 30 septembrie 2012.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

La pronunțarea

sentinței, prima instanță a avut în vedere sumele de bani pretinse de reclamantă

prin cererea introductivă, ignorând pe cele menționate în cererea precizatoare ulterioară

și încălcând astfel principiul disponibilității, prevăzut de art. 129 alin. (6)

C. proc. civ., în conformitate cu care instanța era obligată să se pronunțe asupra

obiectului cererii, astfel cum acesta a fost stabilit prin cererea precizatoare.

Față de dispozițiile

art. 294 alin. (2) C. proc. civ. s-a considerat admisibilă solicitarea de obligare

a pârâtei la plata majorărilor TVA calculate în continuare, până la data de 30

septembrie 2012.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta A.F.I., criticând-o sub următoarele

motive de nelegalitate:

Instanța de apel

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Astfel, a considerat

întemeiată apărarea apelantei - pârâte în ceea ce privește incidența dispozițiilor

art. 4 alin. (3) din Legea nr 469/2002 conform cărora totalul penalităților pentru

întârziere în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate,

cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Instanța a considerat

că această normă legală este aplicabilă raporturilor juridice deduse judecății.

Recurenta consideră

că această lege nu este aplicabilă în speță deoarece în art. 1 din actul normativ

se arată că prezenta lege se aplică tuturor contractelor încheiate pentru realizarea

actelor de comerț, iar recurenta este instituție publică de interes local și nu

realizează acte de comerț.

Închirierea locuințelor

și a spațiilor comerciale nu reprezintă acte de comerț ci prestare de servicii.

Contractul de

închiriere a fost încheiat cu pârâta în conformitate cu H.C.G.M.B. nr. 32/2007 privind

reglementarea raporturilor contractuale privind spațiile cu altă destinație decât

aceea de locuință aflate în administrarea C.G.M.B., prin urmare acest act normativ

îi este aplicabil.

Instanța de apel

a limitat cuantumul majorărilor de întârziere la cuantumul debitului principal și

astfel au fost încălcate dispozițiile art. 5.2. al contractului de închiriere, iar

pârâta nu va mai datora majorări până la achitarea integrală a debitului, ci, indiferent

la ce dată va achita debitul restant, va achita majorări în același cuantum cu debitul

principal restant.

Se solicită admiterea

recursului și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea

în parte a deciziei și obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere în cuantum

de 34.324,87 euro în echivalent RON la data plății, majorări calculate până la data

de 30 septembrie 2012.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Instanța de apel

a reținut în mod corect faptul că Legea nr. 469/2002 este aplicabilă raportului

juridic dedus judecății. Este de necontestat că în ceea ce privește contractul de

închiriere încheiat între părți a avut ca scop realizarea actelor de comerț, spațiul

închiriat fiind un spațiu comercial, iar calitatea de comerciant al societății SC

M.G.E.C. SRL nu poate fi pusă la îndoială.

Chiar dacă contractul

de închiriere a fost încheiat în conformitate cu H.C.G.M.B., aceasta nu înseamnă

că Legea nr. 469/2002 nu este aplicabilă în speță.

S-a reținut în

mod corect de către instanță că, potrivit principiului „tempus regit actum",

în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002,

chiar dacă aceasta a fost abrogată expres prin Legea nr. 246/2009.

Potrivit acestui

text de lege, totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu poate depăși

cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract

s-a stipulat contrariul.

Valoarea debitului

principal asupra căruia se calculează majorările de întârziere convenționale este

de 0,5% pe zi, prevăzute de art. 5.2 din contractul de închiriere, este de 11.220,65

euro.

În lipsa unei

stipulații contrare în contract, majorările de întârziere nu pot depăși suma de

11.220,65 euro, astfel că în mod corect au fost limitate la această valoare, chiar

dacă recurenta reclamantă le-a calculat până la 30 septembrie 2012, la o valoare

mai mare, respectiv 34.324,87 euro.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate

care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință,

potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta A.F.I. împotriva deciziei civile nr. 372 din 8 octombrie 2012, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 iunie 2013.