ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3265/2013

Deliberând asupra

conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 decembrie 2012 sub nr.

49089/3/2012, reclamanta R.A.T. București RA a chemat-o în judecată pe pârâta

SC M.P. SRL, solicitând obligarea acesteia Ia plata sumei de 519.302,31 RON,

reprezentând contravaloare chirie, utilități și majorări (penalități) de

întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

a arătat că între părți a intervenit contractul de închiriere din 23 ianuarie

2007, valabil până Ia 31 mai 2010, având ca obiect închirierea spațiului cu

altă destinație în suprafață de 250 mp, situat în București.

Conform art. 7.2. din

contract, pârâta trebuia să plătească prețul închirierii stabilit Ia cap. V din

contract până la termenele prevăzute la art. 5.1 și 5.2. În caz contrar,

potrivit art. 5.4 din contract încep să curgă majorări de întârziere în cuantum

de 0,5%, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare

scadenței obligației de plată până Ia achitarea integrală a debitului datorat.

Pârâtul avea

obligația de a plăti și utilitățile și, având în vedere că la expirarea

termenului de închiriere (respectiv 31 mai 2010) pârâtul nu și-a respectat

obligația de a preda spațiul închiriat, obligațiile de plată stabilite prin

contractul de închiriere curg până la efectivă predare sau evacuare a

spațiului.

Prin cererea depusă

la 21 ianuarie 2013, pârâta SC M.P. SRL a invocat excepția de necompetență

teritorială a Tribunalului București.

La termenul din 24

ianuarie 2013, instanța a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului București, invocată de pârâtă.

Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, prin Sentința civilă nr. 518 din 24 ianuarie 2013 a admis

excepția necompetenței sale teritoriale și în consecință a dispus declinarea

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

S-a reținut în

considerente că art. 7 C. proc. civ. prevede că cererea împotriva unei persoane

juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal, iar pârâta

din prezenta cauză își are sediul în Târgu Mureș.

La 20 martie 2013,

cauza a fost înaintată Tribunalului Specializat Mureș, stabilindu-se termen de

judecată la 8 mai 2013.

Tribunalul

Specializat Mureș, prin Sentința civilă nr. 11037 din 18 iunie 2013, a admis

excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă,

a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea

dosarului la instanța supremă pentru pronunțarea unui regulator de competență.

S-a reținut, în

esență, că pricina supusă judecății este izvorâtă dintr-un contract de

locațiune, reclamantul fiind îndreptățit să opteze între instanțele deopotrivă

competente, o competență alternativă dintre instanța sediului pârâtei și

instanța locului situării imobilului.

Cum necompetență

teritorială a Tribunalului Specializat Mureș a fost invocată de către

reclamantă înainte de prima zi de înfățișare, cu respectarea art. 159 alin. (3)

C. proc. civ., instanța de declinare trebuie să dea efect dreptului reclamantei

de a alege instanța competentă în raport de art. 10 alin. (2) C. proc. civ. În

aceste condiții, Tribunalul București era competent teritorial, astfel că, în mod

greșit, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestui tribunal.

Înalta Curte constată

existența conflictului negativ de competență între cele două instanțe, care

s-au declarat deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, situație în raport

cu care, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează să

pronunțe regulatorul de competență, în sensul stabilirii competenței

teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având

în vedere următoarele considerente:

Prin contractul de

închiriere din 23 noiembrie 2007, părțile au stabilit la art. 15 că litigiile

de orice natură apărute din executarea contractului sunt de competența

organelor judecătorești de drept comun.

Art. 10 pct. 2 din C.

proc. civ. stabilește că, în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune,

în afara instanței domiciliul pârâtului mai este competentă și instanța locului

unde se află imobilul.

În același timp, art.

12 C. proc. civ. prevede că reclamantul are alegerea între mai multe instanțe

deopotrivă competente. În aplicarea prevederilor mai sus citate, competența

cererilor ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil este

alternativă între instanța domiciliului pârâtului și instanța situării

imobilului.

În speța de față,

reclamanta a înțeles să o cheme în judecată pe pârâtă pentru plata unor sume de

bani rezultând dintr-un contract de închiriere a unui imobil, situat în

București, în fața instanței unde este situat imobilul, ceea ce echivalează cu

alegerea competenței în favoarea acestei instanțe, conform art. 12 C. proc.

civ., astfel încât instanța inițial învestită nu putea cenzura opțiunea

reclamantei.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte urmează să stabilească competența de

soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, căruia i se va

trimite dosarul pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL